ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7000/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 2722/105/2010, reclamantul G.R. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Câmpina prin Primar, Primarul Municipiul Câmpina și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună în baza art. 480 C. civ. obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Câmpina, C.D., compus din teren în suprafață de 41.865 m.p. și construcție în suprafață de 421,70 m.p., iar în subsidiar și în condițiile disp. art. 480 - 481 C. civ.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, raportat la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție să fie obligați pârâții la plata despăgubirilor estimate provizoriu la 500.001 RON, pentru imobilul sus-menționat, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul Prahova, prin Sentința civilă nr. 533 din 28 martie 2011, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin M.F.P. și a lipsei de interes a reclamantului. Pe fond, a respins acțiunea formulata ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Dispoziția nr. 424 din 24 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Câmpina s-a soluționat Notificarea nr. 157/2001 prin care reclamantul a solicitat măsuri reparatorii pentru imobil, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri pentru teren și construcție, reținându-se că terenul este afectat de construcții de utilitate publică, bloc de locuințe, alei pietonale, alei carosabile, stație autobuze, iar construcția a fost demolată total.

Împotriva acestei dispoziții reclamantul a formulat contestație, ce a fost respinsă prin Sentința nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului Prahova, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6344 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că terenul este imposibil de restituit în natură, astfel încât reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței unor terenuri disponibile pentru a fi date în compensare. Potrivit raportului de expertiză tehnică construcții întocmit de expert M.C., construcția ce a fost situată în Câmpina, str. D., în suprafață construită de 421,70 m.p., a fost evaluată de expert la suma de 257.400 RON, la data de 15 februarie 2011, și la 331.774 RON, la data de 15 noiembrie 2007. Terenul în litigiu a fost identificat și evidențiat pe schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert D.L.M.

prin pct. 1, 2, 3, 4 având suprafața de 1.865 m.p., fiind neîmprejmuit, teren pe care există blocul "D" de locuințe, alei de acces către bloc, trotuarul la str. B.P.H. și spațiu verde. S-a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în despăgubiri pentru imobilul în cauză, despăgubiri ce urmează să fie stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor București. Ca atare, atât timp cât terenul revendicat de către reclamant este afectat de amenajări de utilitate publică, constând în bloc de locuințe, alei de acces, trotuare și spații verzi, necesare bunei funcționari, utilizări a blocului de locuințe, toate făcând parte din același ansamblu construibil aparținând domeniului public de interes local, înseamnă că pretenția reclamantului de a fi obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie acest teren este neîntemeiată.

Susținerile reclamantului în sensul că deși i s-a acordat dreptul la despăgubiri, în realitate nu a primit nicio despăgubire, astfel încât i s-a încălcat dreptul de proprietate, caz în care în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ca urmare a pierderii bunului are dreptul la despăgubiri, nu au fost avute în vedere cât timp în speță dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost încălcat în condițiile în care i s-a recunoscut un asemenea drept prin Dispoziția nr. 124 din 24 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Câmpina și nu există nicio dispoziție inserată în cuprinsul legilor speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, care să instituie în favoarea reclamantului dreptul de a acționa direct pe cale judecătorească împotriva pârâților în vederea stabilirii și acordării despăgubirilor recunoscute prin dispoziția sus-menționată, menținută prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Prin Decizia civilă nr. 9 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant. Pentru a decide astfel, s-a reținut că hotărârea instanței de fond este argumentată, motivată corect prin raportare la dispozițiile legale, la toate probatoriile administrate, astfel că nu se poate susține că instanța nu a analizat caracteristicile și condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare pe dreptul comun. Faptul că instanța, în motivarea soluției, a făcut trimitere și la dispozițiile legii speciale nu înseamnă că aceasta nu a analizat acțiunea cu care a fost învestită și aceasta pentru că în modalitatea în care acțiunea a fost formulată impunea din partea instanței astfel de referiri, cu atât mai mult cu cât apelantul însuși face dese referiri la legea specială.

Hotărârea atacată nu este nulă pentru că nu s-a constatat niciun motiv de nulitate care să o afecteze și nu reprezintă o denegare de dreptate, cum greșit susține apelantul. Împrejurarea că acțiunea în revendicare formulată pe dispozițiile art. 480 C. civ. a fost respinsă nu înseamnă o denegare de justiție din partea instanței, care nu a făcut altceva decât să constate că acțiunea este neîntemeiată. Nu s-au încălcat dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ci, dimpotrivă, soluția pronunțată de instanța de fond este în concordanță cu conținutul acestei decizii, care oricum nu este în sensul admiterii tuturor acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut că reclamantul-apelant în subsidiarul acțiunii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C. civ. dorește despăgubirile cuvenite pentru imobilul care a format obiectul notificării și pentru care urmează să primească tocmai despăgubiri. Nu s-a încălcat nici art. 1 alin. (1) din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici nu se poate susține că nu s-a avut în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului, prin soluția pronunțată, care este legală și temeinică, instanța de fond dând eficiență demersurilor judiciare întreprinse de reclamantul-apelant pe legea specială, respectiv pe Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă, în litigiul anterior, a stabilit cu autoritate de lucru judecat că în speță nu este posibilă restituirea imobilului în natură - nici construcție și nici teren, măcar parțial - astfel încât pe primul capăt de cerere al acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun evident că soluția care se impunea era aceea de respingere a cererii.

Cunoscând probabil consecința modului în care s-a soluționat cererea reclamantului-apelat pe legea specială, acesta a formulat și subsidiarul acțiunii de față, prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, cerere care, de asemenea, a fost corect respinsă de instanță deoarece despăgubirile cuvenite urmează a fi plătite reclamantului-apelant de către A.N.R.P., căreia i s-a înaintat dosarul reclamantului-apelant dar aceasta a procedat la returnarea lui intimatei Primăria Municipiului Câmpina tocmai pentru că lipseau documente care ajutau la corecta individualizare și evaluare a imobilelor ce au făcut obiectul notificării. Este cert că aceste despăgubiri urmează să fie încasate de apelantul-reclamant de la A.N.R.P.

în momentul în care, după ce se va completa dosarul cu actele necesare, se va proceda la evaluarea acestor bunuri, urmând ca în final să fie achitate și despăgubirile. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, în principal casarea cu trimitere și, în subsidiar, modificarea deciziei atacate și pe fond admiterea acțiunii în revendicare pentru suprafața liberă de teren cuprinsă între aleea de acces la blocul de locuințe și trotuar și plata de despăgubiri bănești pentru suprafața de teren ocupată în mod real, având în vedere următoarele considerente: 1. Cazul de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat pe motivul 3 de apel.

Instanța de apel a respins completarea probatoriului și nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care se contestă modalitatea nelegală prin care au fost administrate probele în fața instanței de fond. În ordinea celor două critici ale acestui motiv de recurs recurentul a susținut prin motivul 3 de apel că hotărârea pronunțată de Tribunalul Prahova este nulă ca urmare a contradicției ivite prin argumentele care au fundamentat respingerea acțiunii și argumentele care au fundamentat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român. În mod cu totul separat de faptul că această excepție a fost invocată de Ministerul Finanțelor Publice și în fața instanței de apel și nu a primit soluționare, Curtea a omis în totalitate să se pronunțe asupra acestui motiv de nulitate a hotărârii pronunțate în fond.

În aceeași notă omisivă, Curtea nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care s-a criticat modalitatea contradictorie și nelegală de administrare a probatoriului. Instanța de fond a respins obiecțiunile la raportul de expertiză topografic în condițiile în care aceasta probă fusese admisă, iar expertiza nu respectase obiectivele dispuse de instanța de fond. Arată că a solicitat instanței de apel să constate că, după ce tribunalul a încuviințat ca expertiza să determine suprafața liberă de teren (neocupată de construcții, alei sau trotuare), avea să considere că nu pot fi primite obiecțiunile recurentului, chiar dacă nu a fost individualizată aceasta suprafață liberă. Instanța de apel nu s-a pronunțat pe acțiunea în revendicare oferind o motivare care excede Deciziei civile nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și de Justiție.

Criticând în motivul 4 de apel faptul că instanța de fond a omis să facă a o analiză a motivului prin care reclamantul invocă încălcarea dispozițiilor din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la Decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a argumentat că "nu s-au încălcat dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, ba dimpotrivă, soluția pronunțată de instanța de fond este în concordanță cu conținutul acestei decizii, care oricum nu este în sensul admiterii tuturor acțiunilor în revendicare întemeiate de dispozițiile art. 480 C. civ." Instanța de apel a găsit că oricum nu își găsește justificare să mai analizeze acțiunea în revendicare pentru soluționarea conflictului între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că Decizia civilă nr. 33/2008 nu este în sensul admiterii acțiunii în revendicare.

Susține că suferă în continuare un prejudiciu atâta vreme cât este desemnat în mod irevocabil titularul unui drept de creanță care reprezintă un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil, care se include în noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. (Matache ș.a vs. România, Matieș vs. România, Viașu vs. România, Atanasiu ș.a. vs. România). 3. Cazul de aplicare a disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: Instanța a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5, în sensul că nu a motivat respingerea motivelor 1 și 2 de apel. Instanța a încălcat principiul disponibilității pe motive străine de natura cauzei și a temeiurilor de drept care au fundamentat subsidiarul cererii de chemare în judecată.

Solicitând instanței să constate că suntem în prezența unei denegări de justiție și că recurentului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că soluționarea acțiunii în revendicare are la bază argumente străine de natura cauzei și că instanța de fond a refuzat să analizeze acțiunea în revendicare în raport de temeiurile de drept indicate, instanța a găsit că se impune respingerea acestui motiv de apel întrucât "hotărârea atacată nu este nulă (este sancțiunea prevăzută prin modificările procedurale din 2010) pentru că nu s-a constatat niciun motiv de nulitate care să o afecteze nu reprezintă o denegare de dreptate, cum greșit susține apelantul. Împrejurarea că acțiunea în revendicare formulată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

a fost respinsă nu înseamnă o denegare de justiție din partea instanței, care nu a făcut altceva decât să constate că acțiunea este neîntemeiată". Instanța trebuia să soluționeze acțiunea exclusiv din perspectiva celor stabilite prin Decizia civilă nr. 33/2008 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Înțelegând că, deși nu s-au solicitat despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de apel refuză să analizeze cererea de acordare de despăgubiri bănești în raport de argumentele și temeiurile de drept indicate prin cererea de chemare în judecată. 4. Cazul de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Instanța a încălcat dispozițiile obligatorii ale Deciziei civile nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 4, 563 - 566 C. civ.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și refuză să facă aplicarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 10/2001 față de împrejurarea că recurentului i s-a produs o daună prin reținerea dosarului administrativ de către Primăria Municipiului Câmpina. Instanța a încălcat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ. Susține că intimații se fac vinovați în mod solidar de producerea unui prejudiciu patrimonial pentru care recurentul nu are decât calea legală a acțiunii în revendicare sau a acordării de despăgubiri. Arată că a probat instanței de judecată că suprafața totală de teren a făcut obiectul a două decrete de expropriere prin care s-a preluat o suprafață de 1.112 m.p.

în 1962 și suprafața de 753 m.p. și construcția în 1988. Strict la ultima suprafață, terenul de 753 m.p. se află exact în aceeași situație în care se regăsea la momentul exproprierii, doar că nu mai are construcția. Nefiind posibilă continuarea procedurii administrative a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 datorită Municipiului Câmpina, în condițiile Deciziei civile nr. 33/2008 raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acțiunea în revendicare permite reîntoarcerea imobilului în patrimoniul recurentului dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor civile care presupun actualizarea modalității de constituire a domeniului public din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, câtă vreme art. 6 din Legea nr. 213/1998 determină că pot fi incluse în domeniul public doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, exproprierea realizată în 1988 fără plata unei juste și prealabile despăgubiri reprezintă condiția necesară și suficientă pentru ca instanța să constate preluarea fără titlu, iar terenul să se întoarcă în patrimoniul său. În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, ratificată fiind prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Având în vedere că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie, relevantă pentru aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului este Decizia pilot din 8 iunie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu contra României pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care s-a determinat obligativitatea Statului Român de a modifica modalitatea de despăgubire întrucât reparația la Fondul Proprietatea încalcă art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Având dovada faptului că dosarul administrativ se află la Primăria Municipiului Câmpina și după 5 ani de la emiterea dispoziției de Legea nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 conform cărora "încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară (...) civilă sau penală". Deși a cunoscut că dosarul se află în posesia unității administrative, instanța a refuzat să rețină că nu există nicio altă posibilitate legală de a obține pe cale administrativă despăgubiri de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru că nu există dosarul. Acordarea despăgubirilor bănești ca echivalent al lucrului apare ca și consecință a unei răspunderi civile delictuale a Statului Român care deține în continuare imobilul reclamantului, dar refuză să-l restituie și nu oferă nicio despăgubire.

Indicând instanței de judecată Municipiul Câmpina ca fiind principalul responsabil pentru situația creată, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice revine ca și consecință a art. 13 din H.G. nr. 34/2009. Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Deși recurentul-reclamant a indicat drept temei juridic al criticilor formulate motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), referitoare la modul de soluționare a excepțiilor, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român au fost invocate de Municipiul Câmpina prin Primar, iar instanța de fond le-a respins, astfel încât recurentului-reclamant nu i s-a cauzat sub acest aspect nicio vătămare. Referitor la critica vizând nemulțumirea recurentului cu privire la modalitatea de administrare a probatoriului, aceasta nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât decizia este amplu și bine motivată, răspunzând motivelor de apel și făcând considerații argumentate cu privire la situația de fapt și textele legale incidente în cauză.

Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt de asemenea inaplicabile în speță, nefiind vorba despre un act juridic care să fi fost denaturat de către instanță. Referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecății "al cărui înțeles lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanța de apel vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat. Or, recurentul-reclamant face referire la dosarul administrativ ce nu se regăsește la A.N.R.P. pentru continuarea procedurilor legale. Critica recurentului va fi analizată din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La data de 26 mai 2010, reclamantul G.R.

a chemat în judecată Primăria Municipiului Câmpina prin Primar, Primarul Municipiului Câmpina și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Câmpina, C.D., compus din teren în suprafață de 418,65 m.p. și construcție în suprafață de 421,70 m.p., iar în subsidiar să fie obligați pârâții la plata sumei de 500.001 RON, cu titlu de despăgubiri, invocând ca temei juridic dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că reclamantul a înțeles să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al foștilor proprietari ai imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001. Astfel, urmare notificării formulate în procedura administrativă, a fost emisă Dispoziția nr. 124 din 24 ianuarie 2006, de Primarul Municipiului Câmpina. Împotriva acestei dispoziții reclamantul a formulat contestație, ce a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6344 din 4 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Or, în speță, reclamantul nu deține un bun astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun. De altfel, avându-se în vedere și principiul electa una via, este evident că recurentul-reclamant nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său, implicit deja în procedura legii speciale de reparație. În raport cu cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul G.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul G.R. împotriva Deciziei civile nr. 9 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ