ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7000/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7000/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la nr. 2722/105/2010, reclamantul G.R. a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul Câmpina prin Primar, Primarul Municipiul Câmpina

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța să dispună în baza art. 480 C. civ. obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în Câmpina, C.D., compus din teren în suprafață de 41.865 m.p. și construcție

în suprafață de 421,70 m.p., iar în subsidiar și în condițiile disp. art. 480 -

481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, raportat la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție să fie obligați pârâții la plata despăgubirilor estimate

provizoriu la 500.001 RON, pentru imobilul sus-menționat, precum și obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Prahova,

prin Sentința civilă nr. 533 din 28 martie 2011, a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a Statului Roman prin M.F.P. și a lipsei de interes

a reclamantului. Pe fond, a respins acțiunea formulata ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin Dispoziția nr. 424 din 24 ianuarie

2006 emisă de Primarul Municipiului Câmpina s-a soluționat Notificarea nr.

157/2001 prin care reclamantul a solicitat măsuri reparatorii pentru imobil, în

sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri pentru teren și construcție,

reținându-se că terenul este afectat de construcții de utilitate publică, bloc

de locuințe, alei pietonale, alei carosabile, stație autobuze, iar construcția

a fost demolată total.

Împotriva acestei

dispoziții reclamantul a formulat contestație, ce a fost respinsă prin Sentința

nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului Prahova, rămasă irevocabilă prin

Decizia nr. 6344 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

reținându-se că terenul este imposibil de restituit în natură, astfel încât

reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri în condițiile în care nu

s-a făcut dovada existenței unor terenuri disponibile pentru a fi date în

compensare.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică construcții întocmit de expert M.C., construcția ce a fost

situată în Câmpina, str. D., în suprafață construită de 421,70 m.p., a fost

evaluată de expert la suma de 257.400 RON, la data de 15 februarie 2011, și la

331.774 RON, la data de 15 noiembrie 2007.

Terenul în litigiu a

fost identificat și evidențiat pe schița de plan a raportului de expertiză topo

întocmit de expert D.L.M. prin pct. 1, 2, 3, 4 având suprafața de 1.865 m.p.,

fiind neîmprejmuit, teren pe care există blocul "D" de locuințe, alei

de acces către bloc, trotuarul la str. B.P.H. și spațiu verde.

S-a constatat dreptul

reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001 constând în despăgubiri pentru imobilul în cauză, despăgubiri ce

urmează să fie stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor București.

Ca atare, atât timp

cât terenul revendicat de către reclamant este afectat de amenajări de

utilitate publică, constând în bloc de locuințe, alei de acces, trotuare și

spații verzi, necesare bunei funcționari, utilizări a blocului de locuințe,

toate făcând parte din același ansamblu construibil aparținând domeniului public

de interes local, înseamnă că pretenția reclamantului de a fi obligați pârâții

să-i lase în deplină proprietate și posesie acest teren este neîntemeiată.

Susținerile

reclamantului în sensul că deși i s-a acordat dreptul la despăgubiri, în

realitate nu a primit nicio despăgubire, astfel încât i s-a încălcat dreptul de

proprietate, caz în care în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, ca urmare a pierderii bunului are dreptul la despăgubiri,

nu au fost avute în vedere cât timp în speță dreptul de proprietate al

reclamantului nu a fost încălcat în condițiile în care i s-a recunoscut un

asemenea drept prin Dispoziția nr. 124 din 24 ianuarie 2006 emisă de Primăria

Municipiului Câmpina și nu există nicio dispoziție inserată în cuprinsul

legilor speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, care să

instituie în favoarea reclamantului dreptul de a acționa direct pe cale

judecătorească împotriva pârâților în vederea stabilirii și acordării

despăgubirilor recunoscute prin dispoziția sus-menționată, menținută prin

hotărâri judecătorești irevocabile.

Prin Decizia civilă

nr. 9 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a

respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a decide

astfel, s-a reținut că hotărârea instanței de fond este argumentată, motivată

corect prin raportare la dispozițiile legale, la toate probatoriile

administrate, astfel că nu se poate susține că instanța nu a analizat

caracteristicile și condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare pe

dreptul comun.

Faptul că instanța,

în motivarea soluției, a făcut trimitere și la dispozițiile legii speciale nu

înseamnă că aceasta nu a analizat acțiunea cu care a fost învestită și aceasta

pentru că în modalitatea în care acțiunea a fost formulată impunea din partea

instanței astfel de referiri, cu atât mai mult cu cât apelantul însuși face

dese referiri la legea specială.

Hotărârea atacată nu

este nulă pentru că nu s-a constatat niciun motiv de nulitate care să o

afecteze și nu reprezintă o denegare de dreptate, cum greșit susține apelantul.

Împrejurarea că

acțiunea în revendicare formulată pe dispozițiile art. 480 C. civ. a fost

respinsă nu înseamnă o denegare de justiție din partea instanței, care nu a

făcut altceva decât să constate că acțiunea este neîntemeiată.

Nu s-au încălcat

dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ci,

dimpotrivă, soluția pronunțată de instanța de fond este în concordanță cu

conținutul acestei decizii, care oricum nu este în sensul admiterii tuturor

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut că

reclamantul-apelant în subsidiarul acțiunii în revendicare întemeiate pe disp.

art. 480 C. civ. dorește despăgubirile cuvenite pentru imobilul care a format obiectul

notificării și pentru care urmează să primească tocmai despăgubiri.

Nu s-a încălcat nici

art. 1 alin. (1) din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și nici nu se poate susține că nu s-a avut în vedere practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, prin soluția pronunțată, care este legală și

temeinică, instanța de fond dând eficiență demersurilor judiciare întreprinse

de reclamantul-apelant pe legea specială, respectiv pe Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă, în

litigiul anterior, a stabilit cu autoritate de lucru judecat că în speță nu

este posibilă restituirea imobilului în natură - nici construcție și nici

teren, măcar parțial - astfel încât pe primul capăt de cerere al acțiunii în

revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun evident că soluția care

se impunea era aceea de respingere a cererii.

Cunoscând probabil

consecința modului în care s-a soluționat cererea reclamantului-apelat pe legea

specială, acesta a formulat și subsidiarul acțiunii de față, prin care a

solicitat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, cerere care, de asemenea, a

fost corect respinsă de instanță deoarece despăgubirile cuvenite urmează a fi

plătite reclamantului-apelant de către A.N.R.P., căreia i s-a înaintat dosarul

reclamantului-apelant dar aceasta a procedat la returnarea lui intimatei

Primăria Municipiului Câmpina tocmai pentru că lipseau documente care ajutau la

corecta individualizare și evaluare a imobilelor ce au făcut obiectul

notificării.

Este cert că aceste

despăgubiri urmează să fie încasate de apelantul-reclamant de la A.N.R.P. în

momentul în care, după ce se va completa dosarul cu actele necesare, se va

proceda la evaluarea acestor bunuri, urmând ca în final să fie achitate și

despăgubirile.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, în

principal casarea cu trimitere și, în subsidiar, modificarea deciziei atacate

și pe fond admiterea acțiunii în revendicare pentru suprafața liberă de teren

cuprinsă între aleea de acces la blocul de locuințe și trotuar și plata de

despăgubiri bănești pentru suprafața de teren ocupată în mod real, având în

vedere următoarele considerente:

a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța nu a

analizat și nu s-a pronunțat pe motivul 3 de apel.

Instanța de apel a

respins completarea probatoriului și nu s-a pronunțat asupra motivului de apel

prin care se contestă modalitatea nelegală prin care au fost administrate

probele în fața instanței de fond. În ordinea celor două critici ale acestui

motiv de recurs recurentul a susținut prin motivul 3 de apel că hotărârea

pronunțată de Tribunalul Prahova este nulă ca urmare a contradicției ivite prin

argumentele care au fundamentat respingerea acțiunii și argumentele care au

fundamentat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

În mod cu totul

separat de faptul că această excepție a fost invocată de Ministerul Finanțelor

Publice și în fața instanței de apel și nu a primit soluționare, Curtea a omis

în totalitate să se pronunțe asupra acestui motiv de nulitate a hotărârii

pronunțate în fond.

În aceeași notă

omisivă, Curtea nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care s-a

criticat modalitatea contradictorie și nelegală de administrare a

probatoriului. Instanța de fond a respins obiecțiunile la raportul de expertiză

topografic în condițiile în care aceasta probă fusese admisă, iar expertiza nu

respectase obiectivele dispuse de instanța de fond.

Arată că a solicitat

instanței de apel să constate că, după ce tribunalul a încuviințat ca expertiza

să determine suprafața liberă de teren (neocupată de construcții, alei sau

trotuare), avea să considere că nu pot fi primite obiecțiunile recurentului,

chiar dacă nu a fost individualizată aceasta suprafață liberă.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat pe acțiunea în revendicare oferind o motivare care excede

Deciziei civile nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și de

Justiție.

Criticând în motivul

4 de apel faptul că instanța de fond a omis să facă a o analiză a motivului

prin care reclamantul invocă încălcarea dispozițiilor din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la Decizia civilă nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a argumentat că "nu s-au

încălcat dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și

Justiție, ba dimpotrivă, soluția pronunțată de instanța de fond este în

concordanță cu conținutul acestei decizii, care oricum nu este în sensul

admiterii tuturor acțiunilor în revendicare întemeiate de dispozițiile art. 480

C. civ."

Instanța de apel a

găsit că oricum nu își găsește justificare să mai analizeze acțiunea în

revendicare pentru soluționarea conflictului între dispozițiile Legii nr.

10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că Decizia civilă

nr. 33/2008 nu este în sensul admiterii acțiunii în revendicare.

Susține că suferă în

continuare un prejudiciu atâta vreme cât este desemnat în mod irevocabil

titularul unui drept de creanță care reprezintă un interes patrimonial

suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil,

care se include în noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție. (Matache ș.a vs. România, Matieș vs. România, Viașu vs. România,

Atanasiu ș.a. vs. România).

a disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Instanța a încălcat

dispozițiile art. 261 pct. 5, în sensul că nu a motivat respingerea motivelor 1

și 2 de apel. Instanța a încălcat principiul disponibilității pe motive străine

de natura cauzei și a temeiurilor de drept care au fundamentat subsidiarul

cererii de chemare în judecată.

Solicitând instanței

să constate că suntem în prezența unei denegări de justiție și că recurentului

i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că soluționarea

acțiunii în revendicare are la bază argumente străine de natura cauzei și că

instanța de fond a refuzat să analizeze acțiunea în revendicare în raport de

temeiurile de drept indicate, instanța a găsit că se impune respingerea acestui

motiv de apel întrucât "hotărârea atacată nu este nulă (este sancțiunea

prevăzută prin modificările procedurale din 2010) pentru că nu s-a constatat

niciun motiv de nulitate care să o afecteze nu reprezintă o denegare de dreptate,

cum greșit susține apelantul.

Împrejurarea că

acțiunea în revendicare formulată pe dispozițiile art. 480 C. civ. a fost

respinsă nu înseamnă o denegare de justiție din partea instanței, care nu a

făcut altceva decât să constate că acțiunea este neîntemeiată".

Instanța trebuia să

soluționeze acțiunea exclusiv din perspectiva celor stabilite prin Decizia

civilă nr. 33/2008 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Înțelegând că, deși

nu s-au solicitat despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

instanța de apel refuză să analizeze cererea de acordare de despăgubiri bănești

în raport de argumentele și temeiurile de drept indicate prin cererea de

chemare în judecată.

a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Instanța a încălcat

dispozițiile obligatorii ale Deciziei civile nr. 33/2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, art. 4, 563 - 566 C. civ. și art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție și refuză să facă aplicarea dispozițiilor art. 33

din Legea nr. 10/2001 față de împrejurarea că recurentului i s-a produs o daună

prin reținerea dosarului administrativ de către Primăria Municipiului Câmpina.

Instanța a încălcat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C.

civ.

Susține că intimații

se fac vinovați în mod solidar de producerea unui prejudiciu patrimonial pentru

care recurentul nu are decât calea legală a acțiunii în revendicare sau a

acordării de despăgubiri.

Arată că a probat

instanței de judecată că suprafața totală de teren a făcut obiectul a două

decrete de expropriere prin care s-a preluat o suprafață de 1.112 m.p. în 1962

și suprafața de 753 m.p. și construcția în 1988.

Strict la ultima

suprafață, terenul de 753 m.p. se află exact în aceeași situație în care se

regăsea la momentul exproprierii, doar că nu mai are construcția.

Nefiind posibilă

continuarea procedurii administrative a Titlului VII din Legea nr. 247/2005

datorită Municipiului Câmpina, în condițiile Deciziei civile nr. 33/2008

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acțiunea în revendicare

permite reîntoarcerea imobilului în patrimoniul recurentului dacă nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor civile care

presupun actualizarea modalității de constituire a domeniului public din

perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, câtă vreme art. 6

din Legea nr. 213/1998 determină că pot fi incluse în domeniul public doar

imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, exproprierea realizată în

1988 fără plata unei juste și prealabile despăgubiri reprezintă condiția

necesară și suficientă pentru ca instanța să constate preluarea fără titlu, iar

terenul să se întoarcă în patrimoniul său.

În procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul

cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenție,

ceea ce impune, conform art. 20 din Constituția României, prioritatea normei

din Convenție care, ratificată fiind prin Legea nr. 30/1994, face parte din

dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea

fundamentală.

Având în vedere că

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie, relevantă pentru

aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului este Decizia

pilot din 8 iunie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu contra României pronunțată

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care s-a determinat

obligativitatea Statului Român de a modifica modalitatea de despăgubire

întrucât reparația la Fondul Proprietatea încalcă art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Având dovada faptului

că dosarul administrativ se află la Primăria Municipiului Câmpina și după 5 ani

de la emiterea dispoziției de Legea nr. 10/2001, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 conform cărora "încălcarea

dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară (...)

civilă sau penală".

Deși a cunoscut că

dosarul se află în posesia unității administrative, instanța a refuzat să

rețină că nu există nicio altă posibilitate legală de a obține pe cale

administrativă despăgubiri de la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pentru că nu există dosarul.

Acordarea

despăgubirilor bănești ca echivalent al lucrului apare ca și consecință a unei

răspunderi civile delictuale a Statului Român care deține în continuare

imobilul reclamantului, dar refuză să-l restituie și nu oferă nicio

despăgubire.

Indicând instanței de

judecată Municipiul Câmpina ca fiind principalul responsabil pentru situația

creată, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice revine ca și consecință a

art. 13 din H.G. nr. 34/2009.

Analizând recursul

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Deși

recurentul-reclamant a indicat drept temei juridic al criticilor formulate

motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea

acestora rezultă că este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), referitoare la modul de soluționare

a excepțiilor, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Excepțiile lipsei de

interes și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român au fost

invocate de Municipiul Câmpina prin Primar, iar instanța de fond le-a respins,

astfel încât recurentului-reclamant nu i s-a cauzat sub acest aspect nicio

vătămare.

Referitor la critica

vizând nemulțumirea recurentului cu privire la modalitatea de administrare a

probatoriului, aceasta nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile prevăzute

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Nici critica

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită,

întrucât decizia este amplu și bine motivată, răspunzând motivelor de apel și

făcând considerații argumentate cu privire la situația de fapt și textele

legale incidente în cauză.

Dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. sunt de asemenea inaplicabile în speță, nefiind vorba

despre un act juridic care să fi fost denaturat de către instanță.

Referirea legiuitorului

la actul juridic dedus judecății "al cărui înțeles lămurit și vădit

neîndoielnic" a fost schimbat de către instanța de apel vizează cauza

cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat.

Or,

recurentul-reclamant face referire la dosarul administrativ ce nu se regăsește

la A.N.R.P. pentru continuarea procedurilor legale.

Critica recurentului

va fi analizată din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

La data de 26 mai

2010, reclamantul G.R. a chemat în judecată Primăria Municipiului Câmpina prin

Primar, Primarul Municipiului Câmpina și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să

se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în Câmpina, C.D., compus din teren în suprafață de

418,65 m.p. și construcție în suprafață de 421,70 m.p., iar în subsidiar să fie

obligați pârâții la plata sumei de 500.001 RON, cu titlu de despăgubiri, invocând

ca temei juridic dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

raportat la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului rezultă că reclamantul a înțeles să-și valorifice

prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al foștilor proprietari ai

imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001.

Astfel, urmare

notificării formulate în procedura administrativă, a fost emisă Dispoziția nr.

124 din 24 ianuarie 2006, de Primarul Municipiului Câmpina.

Împotriva acestei

dispoziții reclamantul a formulat contestație, ce a fost respinsă prin Sentința

civilă nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 6344 din 4 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în

interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Instanța supremă a

mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Or, în speță,

reclamantul nu deține un bun astfel cum pretinde pe calea acțiunii în

revendicare, ci are un drept de creanță stabilit în procedura Legii nr.

10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun.

De altfel, avându-se

în vedere și principiul electa una via, este evident că recurentul-reclamant nu

mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său, implicit deja în

procedura legii speciale de reparație.

În raport cu cele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondat recursul formulat de reclamantul G.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul G.R. împotriva Deciziei civile nr. 9 din 7 februarie

2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ