ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3979/2009

Asupra recursului de față constată: Prin dispoziția nr. 657 din 18 aprilie 2006, Primarul municipiului Câmpina a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent notificatorului I.E.G. pentru terenul în suprafața 1745 mp din orașul Câmpina. S-a reținut că măsura se impune motivat de faptul că terenul a fost expropriat de stat în baza Decretului nr. 970/1960 și a Decretului nr. 116 din 29 aprilie 1977 iar terenul nu poate fi restituit în natură întrucât a fost inventariat în domeniul public al municipalității, având destinația de parcare. În referatul anexă la dispoziție, s-a reținut că pentru construcțiile care au fost edificate pe acest teren (în suprafață construită de 58,83 mp, de 157,40 mp și de 173,12 mp, și care, ulterior exproprierii, au fost demolate, cererile de despăgubire au fost soluționate prin dispozițiile nr. 279, nr. 280 și nr. 292 din 28 februarie 2006. Prin cererea înregistrată la data de 16 mai 2006, reclamantul I.E.G.

a cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtului să îi restituie în natură terenul, susținând că este liber și nu este afectat de detalii de sistematizare, cu mențiune că parte din acesta, anume 163 mp, a fost acordat la schimb, în mod nelegal, numiților B.D. și B.M. Prin sentința civilă nr. 1591 din 14 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins cererea. În motivarea sentinței, instanța reținut că, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional terenul, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Ca atare, constatând că o suprafață de 944 mp din terenul expropriat a fost amenajată cu destinația de parcare aferentă blocurilor din imediata vecinătate iar o suprafață de 163 mp a făcut obiectul unui schimb prin contractul nr. 1989/1999, care nu a fost anulat, prima instanță a apreciat că solicitarea reclamantului de restituire în natură a terenului nu poate fi primită.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul susținând că terenul îi poate fi restituit în natură întrucât este liber și nu este afectat de rețele de canalizare sau de alte utilități. Reclamantul a susținut că parcarea nu este amenajată, în sensul că nu au fost făcute investiții în acest scop, cu mențiunea că a contestat atât hotărârea prin care se pretinde că terenul în litigiu a fost inclus în domeniul public al municipalității, precum și contractul de schimb încheiat de municipalitate cu privire la o parte din acest teren, cereri care fac obiectul judecății în dosarul nr. 5116/1999 al Tribunalului Prahova. Prin decizia civilă nr. 240 din 14 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul ca nefondat, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 610 din 4 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia menționată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, motivat de faptul că terenul a cărei retrocedare se solicită nu a fost identificat și individualizat și nu a fost stabilită care este situația sa juridică actuală. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dispus, în scopul stabilirii împrejurărilor de fapt ale pricinii, ca instanța de trimitere să administreze proba cu expertiză tehnică de specialitate și să ordone depunerea la dosar a înscrisurilor la care se fac referiri, prin care au fost dispuse diverse măsuri cu privire la terenul în litigiu, de ex.

hotărârile prin care autoritățile locale ar fi inclus acest teren în domeniul public al localității. Prin decizia civilă nr. 197 din 12 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de reclamant. Referitor la împrejurările de fapt ale pricinii, instanța a reținut că „expertul a concluzionat că din punct de vedere administrativ terenul în litigiu se află situat în intravilanul mun. Câmpina, și are destinația de parcare publică", precum și faptul că la dosar s-au depus de pârâta hotărârile de atestare a domeniului public al Municipiului Câmpina și al Județului Prahova, precum și contractul de schimb nr. 1989 din 25 iunie 1999. Instanța a reținut că terenul în litigiu, care măsoară doar 1339 mp, a fost expropriat de stat și că ar aparține domeniului public al Municipiului Câmpina, având destinația de „spații verzi și spații amenajabile pentru parcare", conform Hotărârii nr. 85 din 16 decembrie 1989, anexa 3 pct. 5 și H.G.

1359/2001. Instanța a mai reținut că nu există teren liber care să poată fi restituit în natură, întrucât 119 mp teren este ocupat de blocul de locuințe P3 iar 164 mp a făcut obiectul unui act de schimb. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamantul susține că potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în rejudecare, cu excepția unei părți de teren care ar fi primit destinația de parcare, restul terenului, anume suprafața de 1339 mp, nu este afectat de utilități publice și nici de planurile de sistematizare ale localității, caz în care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este supus restituirii în natură.

Recurentul reiterează împrejurarea că la data de 19 februarie 1999 a înregistrat la judecătoria Câmpina o acțiune în revendicare a terenului în litigiu (dosar nr. 774/1999), aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Prahova, în favoarea căruia și-a declinat competența judecătoria, și susține că sunt nelegale toate măsurile dispuse cu privire la terenul în litigiu ulterior sesizării instanței, anume includerea sa în domeniul public al localității (prin hotărârea nr. 85 din 16 decembrie 1999 a Consiliului Local Câmpina) și aprobarea unui schimb cu privire la o parte din teren, prin hotărârea din 29 aprilie 1999 a Consiliului Local Câmpina (finalizat prin contractul datat de 25 iunie 1999), această din urmă măsură deși exista întocmit un raportul negativ de secretarul localității care evidenția existența cererii sale de retrocedare a terenului.

Recurentul mai susține că terenul în litigiu nu se identifică cu cel afectat de „parcări zona centrală" evidențiat la punctul nr. 15 din hotărârea de aprobare a bugetului pe anul 2008. Analizând recursul, Înalta Curte constă că este fondat, pentru următoarele motive: In drept, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Casând hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei pentru completarea probatoriilor, Înalta Curte statuează în sarcina judecătorului fondului obligativitatea de a stabili motivat care sunt împrejurările de fapt ale pricinii, știut fiind că, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție poate hotărî asupra fondului pricinii numai în cazurile în care acestea sunt pe deplin stabilite, în sensul că sunt lămurite. Necesitatea motivării în fapt a hotărârii presupune ca judecătorul să răspundă clar și complet cu privire la faptele deduse judecății prin prisma probatoriului administrat și nu prin simple afirmații, adică printr-o motivare formală sau insuficientă. În cauza supusă analizei, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite iar motivarea deciziei recurate referitoare la situația de fapt a terenului în litigiu se dovedește a fi una formală. Astfel, se constată că deși a procedat la administrarea probei cu expertiză, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare și a ordonat depunerea la dosar a unor hotărâri ale autorității administrative pârâte, instanța de trimitere nu procedează la o analiză a acestor probe și ignoră caracterul confuz al unora dintre ele.

Totodată, prin hotărârea pronunțată instanța reține, fără a motiva prin trimitere la probatoriul pe care îl apreciază a fi relevant, anumite aspecte de fapt, unele contradictorii, cu privire la situația terenului în litigiu și omite să analizeze și să răspundă tuturor criticilor formulate prin apel, fapt care echivalează cu o nesoluționare a fondului pricinii și cu o încălcare a dispozițiilor date prin decizia de casare.

În acest context al analizei este de observat că prin cererea dedusă reclamantul a cerut restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 1745 mp teren . După un prim ciclu procesual, în care instanțele nu au fost preocupate de identificarea amplasamentului terenului, operațiune esențială pentru a putea stabili care este situația de fapt actuală și, pe cale de consecință, care este norma de drept incidență cu privire la pretențiile formulate de reclamant, urmare a dispoziției dată prin decizia de casare, în cauză a fost administrată proba cu expertiză de specialitate. Mențiunile raportului de expertiză întocmit de ing. S.F. sunt, în mod vădit, confuze.

Anume, pe de o parte, se reține că, în raport de hotarele indicate de părți, terenul măsoară 1339,00 mp, diferența de 406,00 mp „putându-se găsi fie sub blocul P3, fie în partea de nord care a fost tot un teren retrocedat, fie că s-a mai pierdut în momentul alinierii B-dului Carol". Referitor la suprafața de teren măsurată, în capitolul II al expertizei, se arată „că întreaga suprafață de 1339,00 mp este afectată de suprafața aferentă blocului P3, de 119,00 mp delimitați de perimetrul „10,a-g,10" și de faptul că 164,00mp Primăria Câmpina a dat cu contractul de schimb nr. 1989/1999 numiților B.D. și B.M.

163,00 mp delimitați de perimetrul „2,3,4,5,24,2" Referitor la același teren, în capitolul III (concluzii), expertul conchide că „se află situat în intravilanul municipiului Câmpina, și nu este afectat de utilități, în afara faptului că are destinația de parcare publică". Amplasamentul terenului nu este clarificat nici prin planul de situație anexă, care nu evidențiază prin repere care este suprafața de teren ocupată de parcare și, după caz, care este suprafață de teren neafectată de utilități. Într-o astfel de situație, instanța de trimitere avea obligația să clarifice aspectele neclare reținute de expert și să stabilească care este starea de fapt actuală a tuturor parcelelor de teren care compuneau fosta proprietate a reclamantului și să dispună, după caz, cu privire la tipul de măsuri reparatorii care se cuvin reclamantului, după distincțiile prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (3) sau (4) din Legea nr. 10/2001.

În cazul în care instanța aprecia că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, avea obligația de a motiva în mod explicit care sunt considerentele de fapt pentru care a apreciat că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren preluat din patrimoniul reclamantului.

În măsura în care aprecia că este necesară pentru soluționarea cererii și stabilirea apartenenței terenului la domeniul public ori la domeniul privat al Municipiului Câmpina, instanța avea obligația de a arăta probele în raport de care a statuat în sensul apartenenței la unul din aceste domenii și de a evidenția impedimentele legale de restituire în natură, respectiv, de a motiva considerentele pentru care a înlăturat apărarea reclamantului potrivit căreia nu i se poate opune o astfel de măsură întrucât a revendicat terenul anterior efectuării inventarierii bunurilor de către autoritatea administrativă menționată.

Cum, prin apel, reclamantul a susținut și că a contestat în justiție atât hotărârea prin care terenul ar fi fost inventariat ca aparținând patrimoniului autorității administrative pârâte dar și contractul de schimb încheiat de aceiași autoritate cu privire la parte din teren, măsuri dispuse ulterior formulării pretenției sale de retrocedare, instanța avea obligația să verifice care a fost finalitatea demersului judiciar (care ar face obiectul dosarului nr. 5116/1999 al Tribunalului Prahova) și să dispună în consecință. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa decizia și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în scopul stabilirii împrejurărilor de fapt ale pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul I.E.G. împotriva deciziei civile nr. 197 din 12 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia menționată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2009.