ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3979/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3979/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față constată:

Prin dispoziția nr.

657 din 18 aprilie 2006, Primarul municipiului Câmpina

a propus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent notificatorului I.E.G. pentru terenul în suprafața 1745 mp din

orașul Câmpina.

S-a reținut că măsura

se impune motivat de faptul că terenul a fost expropriat de stat în baza

Decretului nr. 970/1960 și a Decretului nr. 116 din 29 aprilie 1977 iar terenul

nu poate fi restituit în natură întrucât a fost inventariat în domeniul public

al municipalității, având destinația de parcare.

În referatul

anexă la dispoziție, s-a reținut că pentru construcțiile care au fost edificate

pe acest teren (în suprafață construită de 58,83 mp, de 157,40 mp și de 173,12

mp, și care, ulterior exproprierii, au fost demolate, cererile de despăgubire

au fost soluționate prin dispozițiile nr. 279, nr. 280 și nr. 292 din 28

februarie 2006.

Prin cererea

înregistrată la data de 16 mai 2006,

reclamantul I.E.G. a cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtului

să îi restituie în natură terenul, susținând că este liber și nu este afectat

de detalii de sistematizare, cu mențiune că parte din acesta, anume 163 mp, a

fost acordat la schimb, în mod nelegal, numiților B.D. și B.M.

Prin sentința civilă

nr. 1591 din 14 decembrie 2006, Tribunalul Prahova

a respins cererea.

În motivarea

sentinței, instanța reținut că, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

funcțional terenul, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Ca atare,

constatând că o suprafață de 944 mp din terenul expropriat a fost amenajată cu

destinația de parcare aferentă blocurilor din imediata vecinătate iar o suprafață

de 163 mp a făcut obiectul unui schimb prin

contractul

nr. 1989/1999, care nu a fost anulat, prima instanță a apreciat că solicitarea

reclamantului de restituire în natură a terenului nu poate fi primită.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul susținând că terenul îi poate fi

restituit în natură întrucât este liber și nu este afectat de rețele de

canalizare sau de alte utilități.

Reclamantul a

susținut că parcarea nu este amenajată, în sensul că nu au fost făcute

investiții în acest scop, cu mențiunea că a contestat atât hotărârea prin care

se pretinde că terenul în litigiu a fost inclus în domeniul public al

municipalității, precum și contractul de schimb încheiat de municipalitate cu

privire la o parte din acest teren, cereri care fac obiectul judecății în

dosarul nr. 5116/1999 al Tribunalului Prahova.

Prin decizia

civilă nr. 240 din 14 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești

a respins apelul ca nefondat, pentru aceleași

considerente reținute și de prima instanță.

Prin

decizia civilă nr. 610 din 4 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție

a

admis recursul declarat de reclamant, a casat

decizia menționată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

motivat de faptul că terenul a cărei retrocedare se solicită nu a fost

identificat și individualizat și nu a fost stabilită care este situația sa

juridică actuală.

Prin decizia de

casare, instanța de recurs a dispus, în scopul stabilirii împrejurărilor de

fapt ale pricinii, ca instanța de trimitere să administreze proba cu expertiză

tehnică de specialitate și să ordone depunerea la dosar a înscrisurilor la care

se fac referiri, prin care au fost dispuse diverse măsuri cu privire la terenul

în litigiu, de ex. hotărârile prin care autoritățile locale ar fi inclus acest

teren în domeniul public al localității.

Prin decizia civilă nr. 197 din 12 septembrie 2008, Curtea de Apel

Ploiești

a

respins

apelul declarat de

reclamant.

Referitor la

împrejurările de fapt ale pricinii, instanța a reținut că „expertul a

concluzionat că din punct de vedere administrativ terenul în litigiu se află

situat în intravilanul mun. Câmpina, și are destinația de parcare

publică", precum și faptul că la dosar s-au depus de pârâta hotărârile de

atestare a domeniului public al Municipiului Câmpina și al Județului Prahova,

precum și contractul de schimb nr. 1989 din 25 iunie 1999.

Instanța a

reținut că terenul în litigiu, care măsoară doar 1339 mp, a fost expropriat de

stat și că ar aparține domeniului public al Municipiului Câmpina, având

destinația de „spații verzi și spații amenajabile pentru parcare", conform

Hotărârii nr. 85 din 16 decembrie 1989, anexa 3 pct. 5 și H.G. 1359/2001.

Instanța a mai

reținut că nu există teren liber care să poată fi restituit în natură, întrucât

119 mp teren este ocupat de blocul de locuințe P3 iar 164 mp a făcut obiectul

unui act de schimb.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursului reclamantul susține că potrivit concluziilor raportului de expertiză

întocmit în rejudecare, cu excepția unei părți de teren care ar fi primit

destinația de parcare, restul terenului, anume suprafața de 1339 mp, nu este

afectat de utilități publice și nici de planurile de sistematizare ale

localității, caz în care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, este supus restituirii în natură.

Recurentul

reiterează împrejurarea că la data de 19 februarie 1999 a înregistrat la

judecătoria Câmpina o acțiune în revendicare a terenului în litigiu (dosar nr.

774/1999), aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Prahova, în

favoarea căruia și-a declinat competența judecătoria, și susține că sunt

nelegale toate măsurile dispuse cu privire la terenul în litigiu ulterior

sesizării instanței, anume includerea sa în domeniul public al localității

(prin hotărârea nr. 85 din 16 decembrie 1999 a Consiliului Local Câmpina) și

aprobarea unui schimb cu privire la o parte din teren, prin hotărârea din 29

aprilie 1999 a Consiliului Local Câmpina (finalizat prin contractul datat de 25

iunie 1999), această din urmă măsură deși exista întocmit un raportul negativ

de secretarul localității care evidenția existența cererii sale de retrocedare

a terenului.

Recurentul mai

susține că terenul în litigiu nu se identifică cu cel afectat de „parcări zona

centrală" evidențiat la punctul nr. 15 din hotărârea de aprobare a

bugetului pe anul 2008.

Analizând recursul, Înalta Curte

constă că este fondat, pentru următoarele motive:

In drept, potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Casând hotărârea

recurată, cu trimiterea cauzei pentru completarea probatoriilor, Înalta Curte

statuează în sarcina judecătorului fondului obligativitatea de a stabili

motivat care sunt împrejurările de fapt ale pricinii, știut fiind că, potrivit

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție poate hotărî asupra

fondului pricinii numai în cazurile în care acestea sunt pe deplin stabilite,

în sensul că sunt lămurite.

Necesitatea motivării

în fapt a hotărârii presupune ca judecătorul să răspundă clar și complet cu

privire la faptele deduse judecății prin prisma probatoriului administrat și nu

prin simple afirmații, adică printr-o motivare formală sau insuficientă.

În cauza supusă

analizei, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite iar motivarea

deciziei recurate referitoare la situația de fapt a terenului în litigiu se

dovedește a fi una formală.

Astfel, se constată

că deși a procedat la administrarea probei cu expertiză, astfel cum s-a dispus

prin decizia de casare și a ordonat depunerea la dosar a unor hotărâri ale

autorității administrative pârâte, instanța de trimitere nu procedează la o

analiză a acestor probe și ignoră caracterul confuz al unora dintre ele.

Totodată, prin

hotărârea pronunțată instanța reține, fără a motiva prin trimitere la

probatoriul pe care îl apreciază a fi relevant, anumite aspecte de fapt, unele

contradictorii, cu privire la situația terenului în litigiu și omite să

analizeze și să răspundă tuturor criticilor formulate prin apel, fapt care

echivalează cu o nesoluționare a fondului pricinii și cu o încălcare a

dispozițiilor date prin decizia de casare.

În acest context al

analizei este de observat că prin cererea dedusă reclamantul a cerut

restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 1745 mp teren .

După un prim ciclu

procesual, în care instanțele nu au fost preocupate de identificarea

amplasamentului terenului, operațiune esențială pentru a putea stabili care

este situația de fapt actuală și, pe cale de consecință, care este norma de

drept incidență cu privire la pretențiile formulate de reclamant, urmare a

dispoziției dată prin decizia de casare, în cauză a fost administrată proba cu

expertiză de specialitate.

Mențiunile

raportului de expertiză întocmit de ing. S.F. sunt, în mod vădit, confuze.

Anume, pe de o parte,

se reține că, în raport de hotarele indicate de părți, terenul măsoară 1339,00

mp, diferența de 406,00 mp „putându-se găsi fie sub blocul

P3, fie în partea de nord care a fost tot un

teren retrocedat, fie că s-a mai pierdut în momentul

alinierii B-dului

Carol".

Referitor la

suprafața de teren măsurată, în capitolul

II

al expertizei, se

arată „că întreaga suprafață de 1339,00 mp este

afectată de suprafața aferentă blocului P3,

de 119,00 mp delimitați de

perimetrul „10,a-g,10" și de faptul că 164,00mp Primăria Câmpina a dat cu

contractul de schimb nr. 1989/1999 numiților B.D. și B.M. 163,00 mp delimitați

de perimetrul „2,3,4,5,24,2"

Referitor la

același teren, în capitolul III (concluzii), expertul conchide că

„se află situat în intravilanul municipiului

Câmpina, și

nu este afectat de

utilități, în afara faptului că are destinația de parcare publică".

Amplasamentul

terenului nu este clarificat nici prin planul de situație anexă, care nu

evidențiază prin repere care este suprafața de teren ocupată de parcare și,

după caz, care este suprafață de teren neafectată de utilități.

Într-o astfel de

situație, instanța de trimitere avea obligația să clarifice aspectele neclare

reținute de expert și să stabilească care este starea de fapt actuală a tuturor

parcelelor de teren care compuneau fosta proprietate a reclamantului și să

dispună, după caz, cu privire la tipul de măsuri reparatorii care se cuvin

reclamantului, după distincțiile prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (3)

sau (4) din Legea nr. 10/2001.

În cazul în care

instanța aprecia că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, avea obligația de a

motiva în mod explicit care sunt considerentele de fapt pentru care a apreciat

că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul

teren preluat din patrimoniul reclamantului.

În măsura în care

aprecia că este necesară pentru soluționarea cererii și stabilirea apartenenței

terenului la domeniul public ori la domeniul privat al Municipiului Câmpina,

instanța avea obligația de a arăta probele în raport de care a statuat în

sensul apartenenței la unul din aceste domenii și de a evidenția impedimentele

legale de restituire în natură, respectiv, de a motiva considerentele pentru

care a înlăturat apărarea reclamantului potrivit căreia nu i se poate opune o

astfel de măsură întrucât a revendicat terenul anterior efectuării

inventarierii bunurilor de către autoritatea administrativă menționată.

Cum, prin

apel, reclamantul a susținut și că a contestat în justiție atât hotărârea prin

care terenul ar fi fost inventariat ca aparținând patrimoniului autorității

administrative pârâte dar și contractul de schimb încheiat de aceiași

autoritate cu privire la parte din teren, măsuri dispuse ulterior formulării

pretenției sale de retrocedare, instanța avea obligația să verifice care a fost

finalitatea demersului judiciar (care ar face obiectul dosarului nr.

5116/1999 al Tribunalului Prahova) și să dispună în consecință.

Așa fiind,

pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte urmează a

admite recursul, a casa decizia și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, în scopul stabilirii împrejurărilor de fapt ale pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul I.E.G. împotriva deciziei civile nr. 197 din 12

septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești.

Casează

decizia menționată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie

2009.