ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2069/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 13 octombrie 2006,

reclamanta SC S.P. SRL Ploiești a chemat în judecată M.F. – D.G.F.P.P. solicitând

anularea Deciziei nr. 25/2006 prin care s-a suspendat soluționarea contestației

formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 privind

obligarea la plata sumei de 650.506 RON, TVA deductibilă, plus accesoriile

aferente. În subsidiar, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei

de impunere până la soluționarea în fond a litigiului.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că măsura suspendarea soluționării contestației nu se

justifică în condițiile în care suspiciunile legate de existența unei

infracțiuni economice au operat la mai bine de 4 luni de la momentul formulării

contestației și că acestea sunt legate de modul în care primul proprietar a

intrat în posesia instalației de frig ce face obiectul controlului fiscal.

Prin sentința nr. 190 din 28

septembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești a admis în parte acțiunea; a anulat Decizia

nr. 25/2006 a D.G.F.P.P. și pe fond a anulat decizia de impunere și raportul de

inspecție fiscală obligând în același timp pârâta să restituie reclamantei suma

indicată din executarea titlului. Prin aceiași sentință s-a respins ca rămas

fără obiect capătul de cerere privind suspendarea executării și obligată pârâta

la 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel Instanța

s-a considerat legal investită cu soluționarea în fond a contestației formulate

de reclamantă ca urmare a renunțării acestea la calea administrativă de

contestare.

S-a mai reținut pe fondul

cauzei, că reclamanta a dovedit că sesizarea penală nu o privește și că a

plătit la bugetul de stat toate obligațiile care îi reveneau.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs D.G.F.P.P. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

S-a susținut astfel că

hotărârea Curții de Apel Ploiești s-a dat cu încălcarea competenței altei Instanțe,

respectiv a Tribunalului Prahova, având în vedere dispozițiile art. 109 alin.

(1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, greșit s-a considerat Instanța fondului legal

investită cu soluționarea fondului în condițiile în care nu s-au dovedit a fi

îndeplinite cerințele art. 6 alin. (4) Legea nr. 554/2004; greșit a fost anulat

titlul executor respectiv decizia de impunere în condițiile în care reclamanta

nu a formulat o astfel de cerere.

Recursul este fondat și

urmează a fi admis pentru următoarele considerente.

Contestând Decizia de

impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 la D.G.F.P.P. – S.S.C., în mod evident reclamanta a optat pentru jurisdicția administrativ specială reglementată de

O.G. nr. 92/2003, art. 175 - 179.

În conformitate cu

dispozițiile art. 6 alin. (4) Legea nr. 554/2004 „dacă partea care a optat

pentru jurisdicția administrativ specială înțelege să renunțe la calea

administrativ jurisdicțională în timpul soluționării litigiului, va notifica

intenția sa organului administrativ jurisdicțional sesizat care emite o decizie

ce atestă renunțarea la jurisdicția administrativ specială”.

Cum reclamanta a formulat o

astfel de cerere de renunțare la procedura administrativ fiscală la 28

septembrie 2006, cu mult după ce, la 25 mai 2006 sesizase deja Instanța de

contencios administrativ cu acțiune în anularea Deciziei nr. 25/2006, în mod

greșit aceasta s-a considerat competentă în a soluționa pe fond cauza dedusă

judecății anulând în totalitate decizia de impunere și raportul de inspector

fiscal.

Aceasta cu atât mai mult cu

cât prin anularea Deciziei nr. 25/2006, de suspendare a soluționării

contestației pronunțate în procedura administrativ fiscală, numai organul

administrativ sesizat în condițiile art. 179 din O.G. nr. 92/2003 îi revenea

competența de a soluționa contestația pe fond.

Sesizarea Curții de Apel

Ploiești este criticabilă și pentru faptul că anulând Decizia nr. 25/2006, Instanța

nu a analizat condițiile suspendării soluționării contestației, suspendare care

potrivit art. 189 alin. (1) C. proc. fisc. poate fi dispusă când „organul care

a efectuat activitatea de control a sesizat organele de drept cu privire la

existența indicilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o

înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura

administrativă.

Or, în speță, organul

administrativ fiscal în motivarea soluției de suspendare a soluționării

contestației a apreciat după aproape 4 luni de la momentul investirii că

simplul fapt al aducerii la cunoștința poliției a raportului de inspecție

fiscală urmează suspiciunea sesizării unei infracțiunii economice fără însă ca

pentru aceasta să existe probe.

Astfel fiind în raport de

aceste considerente și având în vedere dispozițiile art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.G.F.P. a județului Prahova împotriva sentinței nr. 190 din 28 septembrie 2006 a Curții de apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

pe fond admite în parte acțiunea formulată de SC S.P. SRL Ploiești. Anulează Decizia

nr. 25 din 19 aprilie 2006 emisă de D.G.F.P. a județului Prahova pe care o

obligă să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de

impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 și a Raportului de inspecție fiscală din

30 noiembrie 2005.

Respinge ca nefondate

celelalte cereri.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 aprilie 2007.