ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2069/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 13 octombrie 2006, reclamanta SC S.P. SRL Ploiești a chemat în judecată M.F. – D.G.F.P.P. solicitând anularea Deciziei nr. 25/2006 prin care s-a suspendat soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 privind obligarea la plata sumei de 650.506 RON, TVA deductibilă, plus accesoriile aferente. În subsidiar, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea în fond a litigiului. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că măsura suspendarea soluționării contestației nu se justifică în condițiile în care suspiciunile legate de existența unei infracțiuni economice au operat la mai bine de 4 luni de la momentul formulării contestației și că acestea sunt legate de modul în care primul proprietar a intrat în posesia instalației de frig ce face obiectul controlului fiscal.

Prin sentința nr. 190 din 28 septembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești a admis în parte acțiunea; a anulat Decizia nr. 25/2006 a D.G.F.P.P. și pe fond a anulat decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală obligând în același timp pârâta să restituie reclamantei suma indicată din executarea titlului. Prin aceiași sentință s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind suspendarea executării și obligată pârâta la 5.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel Instanța s-a considerat legal investită cu soluționarea în fond a contestației formulate de reclamantă ca urmare a renunțării acestea la calea administrativă de contestare. S-a mai reținut pe fondul cauzei, că reclamanta a dovedit că sesizarea penală nu o privește și că a plătit la bugetul de stat toate obligațiile care îi reveneau.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs D.G.F.P.P. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice. S-a susținut astfel că hotărârea Curții de Apel Ploiești s-a dat cu încălcarea competenței altei Instanțe, respectiv a Tribunalului Prahova, având în vedere dispozițiile art. 109 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, greșit s-a considerat Instanța fondului legal investită cu soluționarea fondului în condițiile în care nu s-au dovedit a fi îndeplinite cerințele art. 6 alin. (4) Legea nr. 554/2004; greșit a fost anulat titlul executor respectiv decizia de impunere în condițiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere. Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente.

Contestând Decizia de impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 la D.G.F.P.P. – S.S.C., în mod evident reclamanta a optat pentru jurisdicția administrativ specială reglementată de O.G. nr. 92/2003, art. 175 - 179. În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (4) Legea nr. 554/2004 „dacă partea care a optat pentru jurisdicția administrativ specială înțelege să renunțe la calea administrativ jurisdicțională în timpul soluționării litigiului, va notifica intenția sa organului administrativ jurisdicțional sesizat care emite o decizie ce atestă renunțarea la jurisdicția administrativ specială”.

Cum reclamanta a formulat o astfel de cerere de renunțare la procedura administrativ fiscală la 28 septembrie 2006, cu mult după ce, la 25 mai 2006 sesizase deja Instanța de contencios administrativ cu acțiune în anularea Deciziei nr. 25/2006, în mod greșit aceasta s-a considerat competentă în a soluționa pe fond cauza dedusă judecății anulând în totalitate decizia de impunere și raportul de inspector fiscal. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin anularea Deciziei nr. 25/2006, de suspendare a soluționării contestației pronunțate în procedura administrativ fiscală, numai organul administrativ sesizat în condițiile art. 179 din O.G. nr. 92/2003 îi revenea competența de a soluționa contestația pe fond.

Sesizarea Curții de Apel Ploiești este criticabilă și pentru faptul că anulând Decizia nr. 25/2006, Instanța nu a analizat condițiile suspendării soluționării contestației, suspendare care potrivit art. 189 alin. (1) C. proc. fisc. poate fi dispusă când „organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele de drept cu privire la existența indicilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, în speță, organul administrativ fiscal în motivarea soluției de suspendare a soluționării contestației a apreciat după aproape 4 luni de la momentul investirii că simplul fapt al aducerii la cunoștința poliției a raportului de inspecție fiscală urmează suspiciunea sesizării unei infracțiunii economice fără însă ca pentru aceasta să existe probe.

Astfel fiind în raport de aceste considerente și având în vedere dispozițiile art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. a județului Prahova împotriva sentinței nr. 190 din 28 septembrie 2006 a Curții de apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și pe fond admite în parte acțiunea formulată de SC S.P. SRL Ploiești. Anulează Decizia nr. 25 din 19 aprilie 2006 emisă de D.G.F.P. a județului Prahova pe care o obligă să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 și a Raportului de inspecție fiscală din 30 noiembrie 2005. Respinge ca nefondate celelalte cereri. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2007.