ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 562/2008

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La 21 mai 1997 reclamanta U.E.N.C.C.C. a chemat în judecată Primăria orașului Eforie, Direcția sanitară a județului Constanța, SC E. SA, A.L.P. Eforie Bord, S.B.E. Eforie Nord (în prezent Spitalul clinic de recuperare medicina fizică și balneologie Eforie Nord) și SC U.S. 96 SRL Eforie, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Eforie Nord, denumit Vila „Sănătatea”, compus dintr-un teren în suprafață de 6.246 mp și mai multe construcții. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit de B.C.C.

prin actul de vânzare-cumpărare și dare în plată autentificat sub nr. 4051 din 29 ianuarie 1937 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și transcris la grefa Tribunalului Constanța sub nr. 3315 din 19 aprilie 1937, ca în temeiul Decretului-lege nr. 2269/1938 B.C.C. a fuzionat cu alte 4 organisme centrale cooperatiste, dând naștere I.N.C., organismul central al organizațiilor cooperatiste din România, care a preluat întreg patrimoniul organismelor naționale centrale cooperatiste supuse fuziunii și că, ulterior, împuterniciții unităților cooperatiste întrunite în Congresul C.C. din 19-21 martie 1950, au adoptat statutul U.C.C.C. din Republica Populară Română prin care I.N.C. și-a schimbat denumirea în U.C.C.C.

din Republica Populară Română, C. Totodată, reclamanta a mai arătat că prin Legea nr. 67/1990 U.C.C.C.C. și-a schimbat denumirea în U.C.C.C.C., că prin Legea nr. 109/1996 și-a schimbat din nou denumirea în U.N.C.C.C.C. și că își întemeiază acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996. Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 15.000 din 3 noiembrie 1997, a respins ca nefondată acțiunea. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 2594 din 20 octombrie 1999, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința instanței de fond și a trimis cauza Tribunalului Constanța, secția civilă, pentru a judeca cauza pe fond ca primă instanță. La 6 martie 2000 pârâta SC E. SA a chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor) și F.P.S.

(în prezent A.V.A.S.) pentru ca, în cazul în care acțiunea principală va fi admisă și va fi obligată să restituie imobilul revendicat, cele două chemate în garanție să fie obligate să-i repare prejudiciul cauzat constând în contravaloarea imobilului revendicat la prețul de circulație actual. Totodată, a cerut instituirea unui drept de retenție asupra imobilului revendicat până la achitarea integrală a despăgubirilor. La 3 iulie 2000 reclamanta U.N.C.C.C. a precizat că renunță la cererea de chemare în judecată a Direcției sanitare a județului Constanța, S.B.E. Eforie Nord, A.L.P. Eforie Nord și SC U.S. 96 SRL Eforie, înțelegând să se judece în continuare numai cu pârâtele Primăria orașului Eforie și SC E. SA Această cerere a fost respinsă în ședința publică de la 3 iulie 2000. Prin încheierea ședinței publice de la 11 septembrie 2000 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.S.P.

Constanța. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 685 din 10 octombrie 2000, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei U.N.C.C.C. C. și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtelor Primăria orașului Eforie, SC E. SA, SC U.S. 96 SRL, S.B.E. Eforie Nord și A.L.P. Eforie Nord ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a F.P.S. și a respins cererea de chemare în garanție introdusă de SC E. SA împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A respins ca nefondată cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că U.N.C.C. a luat naștere în luna martie 1950 prin transformarea I.N.C., că nu a operat doar o simplă schimbare de denumire, că în statutul adoptat cu această ocazie nu se prevede nimic cu privire la patrimoniu și că reclamanta nu a făcut dovada preluării patrimoniului institutului, acest lucru neputând fi prezumat. În esență, cu aceeași motivare, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 136/C din 17 aprilie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond. În plus, instanța de control judiciar a mai reținut că actul de vânzare-cumpărare și dare în plată din anul 1937 nu constituie titlu de proprietate, având în vedere că nu s-a făcut dovada achitării prețului, transferul proprietății și îndeplinirea condițiilor stabilite prin acest act.

Împotriva ultimei hotărâri pronunțate în cauză, reclamanta U.N.C.C.C. C. a declarat recursul de față, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. în motivarea căruia a susținut următoarele: - transformarea din luna martie 1950 a I.N.C. a reprezentat o simplă reformulare a statutului, impusă de condițiile ideologice ale perioadei respective, care nu a influențat existența în continuare a aceluiași organ central cooperatist, fără a interveni nicio predare-preluare de patrimonii între Institut și U.C.C.C., acestea nefiind două persoane juridice, ci una singură, care și-a continuat activitatea sub o denumire schimbată.

Aceeași modificare s-a produs și după 1989, când conținutul ideologic al statutelor tuturor organizațiilor cooperației de consum a fost din nou modificat, păstrându-se sau schimbându-se din nou denumirile; - instanța nu a examinat în întregime actul de vânzare-cumpărare și dare în plată din anul 1937 întrucât la pct. 4 lit. b) alin. (2) se menționează în mod expres efectuarea plății; - referirea făcută de instanță la art. 26 din Decretul nr. 31/1954 nu poate avea o justificare decât în măsura în care se contestă calitatea de persoană juridică pentru lipsa unui patrimoniu distinct, problemă exclusă pentru o organizație cooperatistă care funcționează ca organ central al sistemului cooperatist din anul 1935, fără întrerupere, până în prezent.

Dosarul a fost suspendat, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 în ședința publică de la 6 martie 2002, cauza fiind repusă pe rol la 12 octombrie 2007. Recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed : În 3 august 2001 recurenta-reclamantă a trimis prin intermediul executorului judecătoresc V.D.G. o notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă ca act nou în recurs, Primăriei orașului Eforie, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Eforie Nord, denumit Vila „Sănătatea”, compus din teren în suprafață de 6.246 mp și mai multe construcții, pe motiv că este proprietatea C. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4051 din 20 ianuarie 1937 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și transcris la grefa Tribunalului Constanța sub nr. 3315/1937.

Prin dispoziția nr. 313 din 18 martie 2004, Primarul orașului Eforie a respins cererea cu motivarea că loturile nr. 350-354 din parcelarea „Techirghiol S.A.”, pentru care societatea notificatoare a depus un act de proprietate nelegalizat, nu sunt aferente Vilei „Sănătatea”, solicitată spre restituire, ele având o altă locație parcelară. La 28 aprilie 2004, reclamanta U.N.C.C.C. C. a contestat această dispoziție, solicitând în contradictoriu cu orașul Eforie, prin primar, să oblige pârâtul să-i restituie imobilul respectiv în natură.

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1541 din 28 septembrie 2005, rămasă definitivă prin decizia nr. 36/C din 13 martie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 2069 din 6 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, depusă ca act nou în recurs, a admis în parte contestația și a anulat în parte dispoziția nr. 313 din 18 martie 2004, în ceea ce privește restaurantul Rapsodia și grădina cu teren aferent în suprafață de 1.094,33 mp. A menținut restul mențiunilor din dispoziția atacată. A respins cererea de restituire în natură a imobilului compus din teren și construcții. Instanțele au reținut că reclamanta U.N.C.C.C.

C. nu a făcut dovada dreptului ei de proprietate asupra imobilului respectiv și că acesta ar fi fost preluat de stat în mod abuziv. Actul de vânzare și dare în plată autentificat sub nr. 4051 din 29 ianuarie 1937 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și transcris la grefa Tribunalului Constanța sub nr. 3315 din 19 aprilie 1937, depus de recurenta-reclamantă drept titlul ei de proprietate asupra imobilului în litigiu, este o convenție purtând asupra unui bun litigios care, încă din anul 1934 se găsea în patrimoniul statului, Convenție încheiată de cooperativa S., în calitate de vânzător și B.C.C., în calitate de cumpărător. Din acest act rezultă că întregul imobil a fost ipotecat de către vânzător în anul 1927 în favoarea Băncii Agricole.

Urmare scoaterii la licitație publică prin Ordonanța nr. 506/1932 a Tribunalului Constanța, imobilul a fost adjudecat de Banca Agricolă. Ulterior, Banca Agricolă a cedat drepturile sale de creditoare și adjudecarea Statului Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe prin Convenția autentificată sub nr. 3536 din 3 decembrie 1934 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și transcrisă la grefa Tribunalului Constanța sub nr. 6470/1934, convenție încheiată în baza Legii din 27 iunie 1930 pentru administrarea portofoliului preluat de stat de la Banca Națională a României. Împotriva Ordonanței de adjudecare nr. 506/1952 a Tribunalului Constanța au declarat recursuri B.C.C. și cooperativa S., care au formulat obiectul dosarului nr. 3896/1932 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a, recursuri care nu erau încă soluționate la 29 ianuarie 1937, data autentificării actului de vânzare și dare în plată.

În cauză nu s-au făcut dovada achitării până la 31 ianuarie 1937 a datoriei de 2 milioane lei pe care cooperativa S. o avea față de Statul Român, astfel cum prevede actul, și nici faptul că ulterior Statul Român sau Banca Agricolă ar fi retrocedat imobilul, renunțând la efectele Ordonanței de adjudecare nr. 506/1932 sau că s-ar fi radiat ipoteca și comandimentul. Ca atare, în mod corect s-a reținut prin decizia atacată că actul invocat de recurenta-reclamantă în sprijinul susținerilor sale nu poate face dovada dreptului ei de proprietate asupra imobilului în litigiu. În aceste condiții, susținerile recurentei-reclamante dezvoltate prin motivele de recurs nu pot fi primite atâta timp cât actul de vânzare și dare în plată autentificat la 29 ianuarie 1937 nu constituie titlu de proprietate pentru imobilul în litigiu.

Recurenta-reclamantă nu a arătat care este mijlocul de operare sau dovada administrată asupra cărora instanța nu s-a pronunțat și care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, astfel că acest motiv de recurs nu va fi analizat. Decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, recursul este nefondat. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.N.C.C.C. împotriva deciziei nr. 136 C din 17 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 februarie 2008.