ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2819/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3817

din 29 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de S.R. împotriva Hotărârii

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 168 din 24 martie 2011.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de recurs a apreciat că hotărârea atacată este legală și temeinică,

înfățișând următoarele considerațiuni:

Prin Hotărârea nr. 90/2007

a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) s-a dispus validarea rezultatelor

concursului de promovare în funcția de execuție, organizat la 4 februarie 2007 și

promovarea, începând cu data de 1 martie 2007, a candidaților declarați admiși.

Hotărârea a fost recurată

atât de d-na judecător S.R., cât și de dl. judecător G.D.M., recursul fiind admis

numai în privința ultimului recurent, prin decizia nr. 3289 din 27 iunie 2007 pronunțată

de secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Consiliul

Superior al Magistraturii fiind obligat să emită o hotărâre prin care să-l declare

admis în funcție de execuție pe loc la concursul din 4 februarie 2007.

În pronunțarea acestei

decizii, Înalta Curte a reținut că soluția adoptată de comisiile de corectare a

baremelor, de anulare a unor întrebări și acordare din oficiu de puncte pentru toți

candidații care au susținut concursul la anumite specializări nu este prevăzută

de Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor

și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii

nr. 621/2006, cu modificările și completările ulterioare, caz în care se impunea

a fi sesizat Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 9 pct. 17 din Regulament,

ceea ce însă nu s-a întâmplat.

Recursul declarat de d-na

judecător S.R. a fost respins prin decizia nr. 4451 din 19 noiembrie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat,

instanța de control judiciar reținând în considerente că au fost respectate prevederile

Regulamentului privind organizarea și desfășurarea concursurilor de promovare a

judecătorilor și procurorilor, în sensul că potrivit art. 14 din acest act normativ,

Comisiile de Soluționare a Contestațiilor au reevaluat lucrările scrise și au acordat

note conform baremelor de evaluare și notare definitive.

Astfel, se reține că,

comisiile care au soluționat contestațiile au apreciat în mod concret corectitudinea

fiecărei întrebări, aceste comisii având dreptul, potrivit Regulamentului, să dispună

anularea unor întrebări, intimatul a fost încunoștințat despre aceasta și a procedat

la validarea rezultatelor examenului.

Contestația la barem formulată

de recurentă a fost respinsă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Se observă

deci că, la chiar momentul soluționării, recursul declarat de cei doi judecători

împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 90/2007 a

primit o rezolvare diferită, motivarea soluțiilor date fiind diferită, deci s-a

apreciat că nu este incidentă, astfel cum în mod eronat susține recurenta, situația

identică sau similară care să impună aplicarea aceluiași tratament și luarea unor

măsuri identice.

Acest aspect este reținut

și analizat și prin decizia nr. 4129 din 7 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, prin care s-a soluționat recursul declarat de S.R. împotriva Hotărârii

nr. 816 din 7 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, recurs

ce a fost respins.

Așadar, în mod cu totul

neîntemeiat aceasta invocă decizia nr. 3289 din 27 iunie 2007 a Înaltei Curți, susținând

că în soluționarea recursului său în decizia nr. 4451 din 19 noiembrie 2007 împotriva

aceleiași Hotărâri nr. 90/2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,

Înalta Curte nu a dat eficiență puterii de lucru judecat în ce privește nelegalitatea

acestei hotărâri, nelegalitate reținută numai în ceea ce-l privește pe dl. judecător

G.D.M.

Deci, în ceea ce o privește

pe recurenta S.R., instanța de recurs a menționat că este în fața unei hotărâri

dată în recurs, prin care s-a rezolvat în mod irevocabil cererea sa de anulare a

Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 90/2007 și declararea

sa ca fiind admisă la concursul de promovare din 4 februarie 2007, cerere ce a fost

respinsă. Actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 90/2007 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii a fost deci declarat legal de către instanța de judecată.

În mod eronat susține

recurenta că se află într-o situație identică și cu judecătorul P.O.

Prin decizia nr. 953 din

19 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de P.O. împotriva Hotărârii

nr. 1063 din 16 octombrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,

s-a anulat această hotărâre și a fost obligat intimatul să-i recunoască recurentului

gradul profesional de judecător de tribunal, instanța de control judiciar apreciind

că recurentul se află într-o situație similară cu cea reținută prin decizia nr.

3289 din 27 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în care parte a fost dl. judecător G.D.M.

Cum recurenta S.R. nu

se află într-o situație identică sau similară cu dl. judecător G.D.M., astfel cum

s-a reținut mai sus, nu se poate afla într-o situație identică sau similară nici

cu dl. judecător P.O., astfel încât susținerile sale au fost apreciate ca neîntemeiate.

Mai mult, dl. judecător

P.O. nici nu a atacat în condițiile legii actul administrativ de validare a rezultatelor

finale ale concursului.

În raport de cele menționate,

instanța de control judiciar reține că în cauză nu este aplicabil principiul nediscriminării,

neexistând situații identice sau similare în care să se fi aflat recurenta, în raport

cu cei doi judecători - G.D.M. și P.O.

De altfel, jurisprudența

Curții Constituționale, în concordanță și cu cea a Curții Europene a Drepturilor

Omului, a statuat că principiul constituțional al egalității în drepturi presupune

identitate de soluții numai pentru situații identice, principiul egalității nefiind

egal cu cel al uniformității, așa încât la situații diferite, tratamentul juridic

nu poate fi decât diferit.

Cât privește excepția

autorității de lucru judecat, reglementată de art. 1201 C. civ. de care amintește

recurenta, este evident că aceasta nu poate fi reținută în raport de deciziile anterioare

pronunțate de Înalta Curte - decizia nr. 4451 din 19 noiembrie 2007 și decizia

nr. 4129 din 7 octombrie 2009, pentru că nu există triplă identitate - obiect, cauză,

părți - însă, nu poate fi ignorat faptul că cererea formulată în ambele cazuri a

vizat recunoașterea gradului de judecător de Curte de apel și promovarea la instanța

imediat superioară, respectiv Curtea de Apel București, cereri ce au fost soluționate

irevocabil prin cele două decizii, prin respingerea lor.

împotriva deciziei nr. 3817 din 29 iunie 2011

Împotriva acestei decizii,

a formulat contestație în anulare S.R. arătând că temeiul legal al căii de atac

exercitate îl reprezintă dispozițiile art. 318 alin. (1) Teza a II-a C. proc. civ.

vizând omisiunea instanței de recurs care a și respins recursul, de a cerceta toate

motivele de casare sau modificare invocate.

S-a arătat de către contestatoare

că recursul ce a format obiectul Dosarului nr. 3464/1/2011 în care s-a pronunțat

decizia supusă contestației în anulare de față, a fost întemeiat pe dreptul intern,

dar mai ales pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe dreptul comunitar,

în sensul evidențierii caracterului prioritar al dreptului comunitar și al obligației

instanțelor naționale de a înlătura discriminarea și a aplica direct normele juridice

arătate.

În esență, raportat la

temeiul legal arătat, contestatoarea a dezvoltat următoarele critici în susținerea

căii de atac exercitate:

- decizia atacată a fost

fundamentată în întregime pe dreptul intern, fără a răspunde principalului motiv

de recurs întemeiat pe caracterul prioritar al dreptului comunitar în raport cu

dreptul intern;

- instanța de recurs,

fără a face vreo referire la principalul motiv de recurs și fără a înlătura discriminarea

invocată, nu a adus argumente proprii și nici nu a răspuns criticilor referitoare

la aplicabilitatea normei comunitare, incluzând situația în care legislația internă

nu prevede sau este contrară unor astfel de prevederi;

- decizia nu cuprinde

nicio analiză a incidenței dreptului comunitar în speță, referirea din considerente

la jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului nefiind relevantă în acest

sens;

- nu s-a examinat incidența

conceptului de discriminare, raportat la art. 2 din Directiva Consiliului 2000/78/CE

de creare a unui cadrul general în favoarea egalității de tratament;

- nu a fost analizată

nici compatibilitatea cu prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și ale Protocolului 12 la această Convenție.

Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al

Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației

în anulare promovată de contestatoarea S.R., arătând, în esență, că față de temeiul

de drept invocat în susținerea căii extraordinare de atac, nu se poate reține că

instanța de recurs nu a examinat, prin decizia atacată, toate motivele de recurs

invocate, acest aspect rezultând chiar din considerentele deciziei atacate.

S-a mai arătat că instanța

de recurs a răspuns criticilor cuprinse în cererea de recurs, neavând obligația

de a analiza fiecare argument prezentat în motivele de casare și doar de a analiza

motivele de casare cu posibilitatea grupării argumentelor aduse de părți.

În fine, arătând in extenso

motivele pentru care se apreciază că hotărârea instanței de recurs este legală întrucât

în considerentele ei au fost analizate toate motivele de recurs invocate, intimata

a examinat și pretinsa discriminare înfățișată de contestatoare, concluzionând în

sensul că instanța de recurs cu temei a reținut că nu este aplicabilă în cauză încălcarea

principiului nediscriminării.

4.Soluția și considerentele

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând motivele contestației

în anulare promovate împotriva deciziei nr. 3817 din 29 iunie 2011, astfel cum au

fost acestea dezvoltate și prin concluziile scrise (completate), raportat la temeiul

de drept invocat și față de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că

nu este întemeiată contestația de față, în considerarea celor în continuare arătate.

Contestația în anulare

specială promovată în cazurile expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ. este o

cale de atac de retractare.

Criticile contestatoarei

nu sunt fondate întrucât examinarea considerentelor deciziei nr. 3817 din 29 iunie

2011, prin raportare la motivele de recurs ce au fost formulate împotriva Hotărârii

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 168 din 24 martie 2011, demonstrează

că instanța de control judiciar chiar dacă nu a departajat, formal, considerentele

sale, corespunzător fiecărui motiv de recurs înfățișat, a răspuns practic tuturor

motivelor de nelegalitate invocate.

După cum în mod constant

s-a cristalizat în jurisprudența în materie dar și în doctrina de specialitate,

neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși,

o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. dacă instanța a răspuns

motivelor de casare prin considerente comune, neputând fi confundate argumentele

cu motivele de recurs.

De altfel, este de evidențiat

împrejurarea că instanța de recurs, decelând criticile recurentei cuprinse în cererea

acesteia de recurs, amplă și înglobând la rândul său numeroase argumente, pe lângă

motivele propriu-zise de nelegalitate invocate, a examinat riguros și explicit conceptul

de discriminare, nu numai prin raportarea la dreptul intern dar și la practica și

jurisprudența internațională, cu referire directă la practica și documentele Curții

Europene a Drepturilor Omului, exact în sensul celor expres evocate și de recurentă

(Dosarul nr. 3464/1/2011).

În plus, pretinsa discriminare

a fost analizată în contextul detaliat al situației de fapt, concrete, potențial

generatoare a tratamentului diferit, reclamant și contestat.

Împrejurarea că instanța

de recurs nu a examinat in extenso, și nici nu a exemplificat prin referiri la acte

și documente internaționale distincte, în materie, prin considerente mai ample,

raportat la critica recurentei pe aspectul arătat, desigur că nu echivalează cu

neexaminarea motivului de recurs, în sensul art. 318 alin. (1) Teza a II-a C. proc.

civ., a cărui cerință nu este astfel satisfăcută.

Și aceasta cu atât mai

mult cu cât examinarea tuturor motivelor de recurs s-a realizat unitar, în cadrul

analizării legalității hotărârii de plen a Consiliului Superior al Magistraturii

atacate, inclusiv sub aspectul înlăturării incidenței autorității de lucru judecat

dar și al modalității de soluționare prin hotărâri irevocabile, a cererilor anterioare

formulate de recurenta-contestatoare.

Reținând așadar că instanța

de recurs a răspuns criticilor formulate în recurs, reluate și în contestația în

anulare, fără a avea obligația de a analiza și fiecare argument cuprins în motivele

de recurs, Înalta Curte în temeiul art. 318 și urm. C. proc. civ. va respinge ca

neîntemeiată contestația în anulare de față, promovată pentru motivul reglementat

de art. 318 alin. (1) Teza a II-a, nefiind satisfăcută cerința textului de lege

arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de S.R. împotriva deciziei nr. 3817 din 29 iunie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 iunie

2012.