ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2819/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 3817 din 29 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de S.R. împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 168 din 24 martie 2011. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a apreciat că hotărârea atacată este legală și temeinică, înfățișând următoarele considerațiuni: Prin Hotărârea nr. 90/2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) s-a dispus validarea rezultatelor concursului de promovare în funcția de execuție, organizat la 4 februarie 2007 și promovarea, începând cu data de 1 martie 2007, a candidaților declarați admiși.

Hotărârea a fost recurată atât de d-na judecător S.R., cât și de dl. judecător G.D.M., recursul fiind admis numai în privința ultimului recurent, prin decizia nr. 3289 din 27 iunie 2007 pronunțată de secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii fiind obligat să emită o hotărâre prin care să-l declare admis în funcție de execuție pe loc la concursul din 4 februarie 2007. În pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut că soluția adoptată de comisiile de corectare a baremelor, de anulare a unor întrebări și acordare din oficiu de puncte pentru toți candidații care au susținut concursul la anumite specializări nu este prevăzută de Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 621/2006, cu modificările și completările ulterioare, caz în care se impunea a fi sesizat Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 9 pct. 17 din Regulament, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

Recursul declarat de d-na judecător S.R. a fost respins prin decizia nr. 4451 din 19 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, instanța de control judiciar reținând în considerente că au fost respectate prevederile Regulamentului privind organizarea și desfășurarea concursurilor de promovare a judecătorilor și procurorilor, în sensul că potrivit art. 14 din acest act normativ, Comisiile de Soluționare a Contestațiilor au reevaluat lucrările scrise și au acordat note conform baremelor de evaluare și notare definitive. Astfel, se reține că, comisiile care au soluționat contestațiile au apreciat în mod concret corectitudinea fiecărei întrebări, aceste comisii având dreptul, potrivit Regulamentului, să dispună anularea unor întrebări, intimatul a fost încunoștințat despre aceasta și a procedat la validarea rezultatelor examenului.

Contestația la barem formulată de recurentă a fost respinsă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Se observă deci că, la chiar momentul soluționării, recursul declarat de cei doi judecători împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 90/2007 a primit o rezolvare diferită, motivarea soluțiilor date fiind diferită, deci s-a apreciat că nu este incidentă, astfel cum în mod eronat susține recurenta, situația identică sau similară care să impună aplicarea aceluiași tratament și luarea unor măsuri identice. Acest aspect este reținut și analizat și prin decizia nr. 4129 din 7 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul declarat de S.R.

împotriva Hotărârii nr. 816 din 7 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, recurs ce a fost respins. Așadar, în mod cu totul neîntemeiat aceasta invocă decizia nr. 3289 din 27 iunie 2007 a Înaltei Curți, susținând că în soluționarea recursului său în decizia nr. 4451 din 19 noiembrie 2007 împotriva aceleiași Hotărâri nr. 90/2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte nu a dat eficiență puterii de lucru judecat în ce privește nelegalitatea acestei hotărâri, nelegalitate reținută numai în ceea ce-l privește pe dl. judecător G.D.M. Deci, în ceea ce o privește pe recurenta S.R., instanța de recurs a menționat că este în fața unei hotărâri dată în recurs, prin care s-a rezolvat în mod irevocabil cererea sa de anulare a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 90/2007 și declararea sa ca fiind admisă la concursul de promovare din 4 februarie 2007, cerere ce a fost respinsă.

Actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 90/2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost deci declarat legal de către instanța de judecată. În mod eronat susține recurenta că se află într-o situație identică și cu judecătorul P.O. Prin decizia nr. 953 din 19 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de P.O. împotriva Hotărârii nr. 1063 din 16 octombrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, s-a anulat această hotărâre și a fost obligat intimatul să-i recunoască recurentului gradul profesional de judecător de tribunal, instanța de control judiciar apreciind că recurentul se află într-o situație similară cu cea reținută prin decizia nr. 3289 din 27 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în care parte a fost dl. judecător G.D.M.

Cum recurenta S.R. nu se află într-o situație identică sau similară cu dl. judecător G.D.M., astfel cum s-a reținut mai sus, nu se poate afla într-o situație identică sau similară nici cu dl. judecător P.O., astfel încât susținerile sale au fost apreciate ca neîntemeiate. Mai mult, dl. judecător P.O. nici nu a atacat în condițiile legii actul administrativ de validare a rezultatelor finale ale concursului. În raport de cele menționate, instanța de control judiciar reține că în cauză nu este aplicabil principiul nediscriminării, neexistând situații identice sau similare în care să se fi aflat recurenta, în raport cu cei doi judecători - G.D.M. și P.O.

De altfel, jurisprudența Curții Constituționale, în concordanță și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitate de soluții numai pentru situații identice, principiul egalității nefiind egal cu cel al uniformității, așa încât la situații diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Cât privește excepția autorității de lucru judecat, reglementată de art. 1201 C. civ.

de care amintește recurenta, este evident că aceasta nu poate fi reținută în raport de deciziile anterioare pronunțate de Înalta Curte - decizia nr. 4451 din 19 noiembrie 2007 și decizia nr. 4129 din 7 octombrie 2009, pentru că nu există triplă identitate - obiect, cauză, părți - însă, nu poate fi ignorat faptul că cererea formulată în ambele cazuri a vizat recunoașterea gradului de judecător de Curte de apel și promovarea la instanța imediat superioară, respectiv Curtea de Apel București, cereri ce au fost soluționate irevocabil prin cele două decizii, prin respingerea lor. 2. Calea de atac formulată împotriva deciziei nr. 3817 din 29 iunie 2011 Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare S.R.

arătând că temeiul legal al căii de atac exercitate îl reprezintă dispozițiile art. 318 alin. (1) Teza a II-a C. proc. civ. vizând omisiunea instanței de recurs care a și respins recursul, de a cerceta toate motivele de casare sau modificare invocate. S-a arătat de către contestatoare că recursul ce a format obiectul Dosarului nr. 3464/1/2011 în care s-a pronunțat decizia supusă contestației în anulare de față, a fost întemeiat pe dreptul intern, dar mai ales pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe dreptul comunitar, în sensul evidențierii caracterului prioritar al dreptului comunitar și al obligației instanțelor naționale de a înlătura discriminarea și a aplica direct normele juridice arătate.

În esență, raportat la temeiul legal arătat, contestatoarea a dezvoltat următoarele critici în susținerea căii de atac exercitate: - decizia atacată a fost fundamentată în întregime pe dreptul intern, fără a răspunde principalului motiv de recurs întemeiat pe caracterul prioritar al dreptului comunitar în raport cu dreptul intern; - instanța de recurs, fără a face vreo referire la principalul motiv de recurs și fără a înlătura discriminarea invocată, nu a adus argumente proprii și nici nu a răspuns criticilor referitoare la aplicabilitatea normei comunitare, incluzând situația în care legislația internă nu prevede sau este contrară unor astfel de prevederi; - decizia nu cuprinde nicio analiză a incidenței dreptului comunitar în speță, referirea din considerente la jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului nefiind relevantă în acest sens; - nu s-a examinat incidența conceptului de discriminare, raportat la art. 2 din Directiva Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadrul general în favoarea egalității de tratament; - nu a fost analizată nici compatibilitatea cu prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale Protocolului 12 la această Convenție.

3. Apărările intimatului Consiliul Superior al Magistraturii Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare promovată de contestatoarea S.R., arătând, în esență, că față de temeiul de drept invocat în susținerea căii extraordinare de atac, nu se poate reține că instanța de recurs nu a examinat, prin decizia atacată, toate motivele de recurs invocate, acest aspect rezultând chiar din considerentele deciziei atacate. S-a mai arătat că instanța de recurs a răspuns criticilor cuprinse în cererea de recurs, neavând obligația de a analiza fiecare argument prezentat în motivele de casare și doar de a analiza motivele de casare cu posibilitatea grupării argumentelor aduse de părți.

În fine, arătând in extenso motivele pentru care se apreciază că hotărârea instanței de recurs este legală întrucât în considerentele ei au fost analizate toate motivele de recurs invocate, intimata a examinat și pretinsa discriminare înfățișată de contestatoare, concluzionând în sensul că instanța de recurs cu temei a reținut că nu este aplicabilă în cauză încălcarea principiului nediscriminării. 4.Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând motivele contestației în anulare promovate împotriva deciziei nr. 3817 din 29 iunie 2011, astfel cum au fost acestea dezvoltate și prin concluziile scrise (completate), raportat la temeiul de drept invocat și față de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că nu este întemeiată contestația de față, în considerarea celor în continuare arătate.

Contestația în anulare specială promovată în cazurile expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ. este o cale de atac de retractare. Criticile contestatoarei nu sunt fondate întrucât examinarea considerentelor deciziei nr. 3817 din 29 iunie 2011, prin raportare la motivele de recurs ce au fost formulate împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 168 din 24 martie 2011, demonstrează că instanța de control judiciar chiar dacă nu a departajat, formal, considerentele sale, corespunzător fiecărui motiv de recurs înfățișat, a răspuns practic tuturor motivelor de nelegalitate invocate. După cum în mod constant s-a cristalizat în jurisprudența în materie dar și în doctrina de specialitate, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ. dacă instanța a răspuns motivelor de casare prin considerente comune, neputând fi confundate argumentele cu motivele de recurs. De altfel, este de evidențiat împrejurarea că instanța de recurs, decelând criticile recurentei cuprinse în cererea acesteia de recurs, amplă și înglobând la rândul său numeroase argumente, pe lângă motivele propriu-zise de nelegalitate invocate, a examinat riguros și explicit conceptul de discriminare, nu numai prin raportarea la dreptul intern dar și la practica și jurisprudența internațională, cu referire directă la practica și documentele Curții Europene a Drepturilor Omului, exact în sensul celor expres evocate și de recurentă (Dosarul nr. 3464/1/2011). În plus, pretinsa discriminare a fost analizată în contextul detaliat al situației de fapt, concrete, potențial generatoare a tratamentului diferit, reclamant și contestat.

Împrejurarea că instanța de recurs nu a examinat in extenso, și nici nu a exemplificat prin referiri la acte și documente internaționale distincte, în materie, prin considerente mai ample, raportat la critica recurentei pe aspectul arătat, desigur că nu echivalează cu neexaminarea motivului de recurs, în sensul art. 318 alin. (1) Teza a II-a C. proc. civ., a cărui cerință nu este astfel satisfăcută. Și aceasta cu atât mai mult cu cât examinarea tuturor motivelor de recurs s-a realizat unitar, în cadrul analizării legalității hotărârii de plen a Consiliului Superior al Magistraturii atacate, inclusiv sub aspectul înlăturării incidenței autorității de lucru judecat dar și al modalității de soluționare prin hotărâri irevocabile, a cererilor anterioare formulate de recurenta-contestatoare.

Reținând așadar că instanța de recurs a răspuns criticilor formulate în recurs, reluate și în contestația în anulare, fără a avea obligația de a analiza și fiecare argument cuprins în motivele de recurs, Înalta Curte în temeiul art. 318 și urm. C. proc. civ. va respinge ca neîntemeiată contestația în anulare de față, promovată pentru motivul reglementat de art. 318 alin. (1) Teza a II-a, nefiind satisfăcută cerința textului de lege arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de S.R. împotriva deciziei nr. 3817 din 29 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.