ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3038/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 161 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și chemații în

garanție Primăria Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 142 din data de 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, rămasă definitivă

și irevocabilă prin respingerea recursului a fost admisă cererea și a fost

obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea

unei decizii reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova,

jud. Dolj.

Sentința nr. 142 din 23

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a rămas irevocabilă la data

de 11 decembrie 2009, conform deciziei nr. 5756 din 11 decembrie 2009

pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție, în conținutul acesteia

neprevăzându-se un termen în care pârâta Comisia Centrală să își execute

obligația de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire.

Instanța de fond a reținut

faptul că reclamanta a solicitat aplicarea amenzii față de conducătorul autorității

publice chemate în judecată fără însă ca să formuleze explicit o cerere de introducere

în proces a acestuia în nume personal. Dimpotrivă, reclamanta s-a limitat să cheme

în judecată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin reprezentantul

acestuia în calitate. Or, pârâta ca instituție de drept public este esențial diferită

față de conducătorul acesteia în ceea ce privește patrimoniul amândurora și doar

patrimoniul personal al conducătorului autorității publice poate fi afectat atunci

când se examinează necesitatea aplicării sancțiunii amenzii cominatorii.

Având în vedere faptul

că reclamanta a chemat în judecată persoana de drept public dar nu și pe reprezentantul

legal al acesteia în nume personal, situații eminamente diferite, instanța de fond

a considerat ca fiind inadmisibil acest capăt de cerere, pe care l-a respins ca

atare.

Cât privește al doilea

capăt de cerere instanța de fond a reținut că pârâta nu a stat efectiv în pasivitate

ci a utilizat toate mijloacele puse la îndemână de lege pentru a complini aceste

lipsuri și pentru a demara toate procedurile administrative în vederea punerii efective

în executare și a executării complete a titlului executoriu, condiții în care a

apreciat că executarea obligației impuse prin hotărâre cu depășirea termenului de

30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu provine din atitudinea

culpabilă a pârâtei, motiv pentru care nu îi poate fi impusă conducătorului acesteia

sancțiunea prevăzută de lege și nici nu îi conferă reclamantului posibilitatea valorificări

dreptului la despăgubiri.

Totodată, instanța de

fond, în raport de natura litigiului, respectiv litigiu ce privește procedura de

executare, obligația de executare fiind personală și nu privește căderea în pretenții,

a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului

Craiova și a Primarului Municipiului Craiova, formulată la data de 28 ianuarie 2011

de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În acest sens, consideră

instanța de fond că invocarea art. 47 C. proc. civ. în cuprinsul cererii de chemare

în garanție este neîntemeiată în condițiile în care sentința devenită titlul executoriu

privește doar pe debitorul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu

și Primăria Craiova sau Primarul Municipiului Craiova, obligația de executare nefiind

comună

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 161 din 25 martie 2011, a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs reclamanta C.M., arătând, în esență următoarele:

Astfel, susține recurenta

că instanța de fond, în mod greșit a apreciat demersul ca inadmisibil, reținând

în cauză lipsa calității procesual pasive a autorității pârâte, pe motiv că cererea

ar fi trebuit promovată, pe acest prim capăt, împotriva conducătorului autorității,

a cărui citare ar fi trebuit să fie expres solicitată.

În acest sens arată recurenta

că instanța de fond nu a observat că prin raportare la textul legal indicat, respectiv

art. 24 din Legea nr. 554/2004, și la conținutul cererii de chemare în judecată,

în cauză s-a urmărit sancționarea funcționarului public vinovat de neexecutarea

în concret a titlului executoriu, respectiv conducătorul autorității, debitoare

exclusivă a obligației de a face.

Consideră recurenta că

în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, instanța de fond ar fi trebuit

să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză și a altor subiecți

de drept decât persoana de drept public citată în cauză în calitate de pârâtă, prin

aceasta nemanifestând rol activ, astfel cum impun prevederile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., a căror aplicabilitate în materia contenciosului administrativ subzistă

prin raportare la prevederile art. 28 din Legea contenciosului administrativ.

Conchide recurenta în

sensul că, cu toate că temeiul de drept a fost clar indicat soluționarea cauzei

pe excepție, în lipsa punerii în discuția părților și în condițiile în care ar fi

trebuit ca anterior să se solicite titularului de cerere o eventuală precizare la

acțiune, apare ca fiind nelegală.

În ceea ce privește respingerea

capătului doi de cerere, privind acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat,

instanța de fond acordă valoare probantă înscrisurilor depuse în apărare de către

pârâtă, reținând astfel că autoritatea nu se face culpabilă de neexecutarea obligației

reținute prin titlul executoriu.

În considerarea conținutului

adreselor înaintate de către Comisie către Prefectura Dolj ori către Primăria Municipiului

Craiova, ori a momentului întocmirii acestora, consideră recurenta că nu se poate

însă reține diligența autorității, menită să o exonereze de la plata daunelor, ori

pe cea a conducătorului său pasibil de plata unei amenzi civile.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru următoarele

considerente:

În primul rând. Înalta

Curte consideră util a reaminti, în acest context, faptul că între alte obligații

impuse de lege, conform art. 129 alin. (2)-(5) C. proc. civ., judecătorul este ținut

ca în tot cursul procesului, să vegheze la respectarea condițiilor legale, să respecte

principiile procesului civil, iar cu privire la situația de fapt și motivarea în

drept, are îndrituirea să ceară părților explicații și să pună în dezbaterea lor

orice împrejurare de fapt și de drept, pentru a preveni orice greșeală, pentru aflarea

adevărului și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale.

Totodată, trebuie menționat

faptul că temeiul de drept al acțiunii promovate de recurentă este art. 24

alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căruia în

cazul în care termenul prevăzut la alin. (1) nu este respectat, se aplică conducătorului

autorității publice, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim

brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri

pentru întârziere.

În cauză, față de dispozițiile

art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte constată

că în fața primei instanțe nu s-a stabilit și clarificat cadrul procesual, în raport

cu obiectul acțiunii formulate de recurentă și cu motivele de fapt și de drept ale

acesteia.

În acest sens, Înalta

Curte, reamintește jurisprudența sa constantă în sensul că, recurgând la mijloacele

procesuale puse la îndemâna sa de art. 16

1

teza a-II-a din Legea

contenciosului administrativ și de art. 129 din C. proc. civ., instanța de contencios

administrativ este îndrituită să pună în discuția părților și să dispună citarea

în proces a conducătorului autorității publice, debitoare a obligației de executare

a unei hotărâri judecătorești, în sensul art. 24 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ, chiar dacă acesta nu a figurat în cererea de chemare

în judecată formulată de recurentă.

Din această perspectivă

prima instanță nu poate statua în mod legal asupra conduitei conducătorului autorității

publice, cu atribuții în soluționarea cererii recurentei, fără ca acesta să fie

parte în proces.

În consecință, pentru

analizarea cadrului procesual prin prisma obiectului acțiunii și a finalității urmărite

de recurentă, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice și cu respectarea

tuturor principiilor de drept, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se relua judecata, punându-se

în discuția părților necesitatea definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea

în cauză a conducătorului autorității publice, în raport de care recurenta și-a

formulat acțiunea.

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea

recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de C.M., împotriva sentinței nr. 161 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.