ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3038/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 161 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și chemații în garanție Primăria Municipiului Craiova și Primarul Municipiului Craiova. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința civilă nr. 142 din data de 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului a fost admisă cererea și a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj.

Sentința nr. 142 din 23 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a rămas irevocabilă la data de 11 decembrie 2009, conform deciziei nr. 5756 din 11 decembrie 2009 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție, în conținutul acesteia neprevăzându-se un termen în care pârâta Comisia Centrală să își execute obligația de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire. Instanța de fond a reținut faptul că reclamanta a solicitat aplicarea amenzii față de conducătorul autorității publice chemate în judecată fără însă ca să formuleze explicit o cerere de introducere în proces a acestuia în nume personal. Dimpotrivă, reclamanta s-a limitat să cheme în judecată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin reprezentantul acestuia în calitate.

Or, pârâta ca instituție de drept public este esențial diferită față de conducătorul acesteia în ceea ce privește patrimoniul amândurora și doar patrimoniul personal al conducătorului autorității publice poate fi afectat atunci când se examinează necesitatea aplicării sancțiunii amenzii cominatorii. Având în vedere faptul că reclamanta a chemat în judecată persoana de drept public dar nu și pe reprezentantul legal al acesteia în nume personal, situații eminamente diferite, instanța de fond a considerat ca fiind inadmisibil acest capăt de cerere, pe care l-a respins ca atare.

Cât privește al doilea capăt de cerere instanța de fond a reținut că pârâta nu a stat efectiv în pasivitate ci a utilizat toate mijloacele puse la îndemână de lege pentru a complini aceste lipsuri și pentru a demara toate procedurile administrative în vederea punerii efective în executare și a executării complete a titlului executoriu, condiții în care a apreciat că executarea obligației impuse prin hotărâre cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu provine din atitudinea culpabilă a pârâtei, motiv pentru care nu îi poate fi impusă conducătorului acesteia sancțiunea prevăzută de lege și nici nu îi conferă reclamantului posibilitatea valorificări dreptului la despăgubiri.

Totodată, instanța de fond, în raport de natura litigiului, respectiv litigiu ce privește procedura de executare, obligația de executare fiind personală și nu privește căderea în pretenții, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Craiova și a Primarului Municipiului Craiova, formulată la data de 28 ianuarie 2011 de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest sens, consideră instanța de fond că invocarea art. 47 C. proc. civ.

în cuprinsul cererii de chemare în garanție este neîntemeiată în condițiile în care sentința devenită titlul executoriu privește doar pe debitorul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu și Primăria Craiova sau Primarul Municipiului Craiova, obligația de executare nefiind comună 2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 161 din 25 martie 2011, a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta C.M., arătând, în esență următoarele: Astfel, susține recurenta că instanța de fond, în mod greșit a apreciat demersul ca inadmisibil, reținând în cauză lipsa calității procesual pasive a autorității pârâte, pe motiv că cererea ar fi trebuit promovată, pe acest prim capăt, împotriva conducătorului autorității, a cărui citare ar fi trebuit să fie expres solicitată.

În acest sens arată recurenta că instanța de fond nu a observat că prin raportare la textul legal indicat, respectiv art. 24 din Legea nr. 554/2004, și la conținutul cererii de chemare în judecată, în cauză s-a urmărit sancționarea funcționarului public vinovat de neexecutarea în concret a titlului executoriu, respectiv conducătorul autorității, debitoare exclusivă a obligației de a face. Consideră recurenta că în temeiul art. 16 1 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond ar fi trebuit să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză și a altor subiecți de drept decât persoana de drept public citată în cauză în calitate de pârâtă, prin aceasta nemanifestând rol activ, astfel cum impun prevederile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., a căror aplicabilitate în materia contenciosului administrativ subzistă prin raportare la prevederile art. 28 din Legea contenciosului administrativ. Conchide recurenta în sensul că, cu toate că temeiul de drept a fost clar indicat soluționarea cauzei pe excepție, în lipsa punerii în discuția părților și în condițiile în care ar fi trebuit ca anterior să se solicite titularului de cerere o eventuală precizare la acțiune, apare ca fiind nelegală. În ceea ce privește respingerea capătului doi de cerere, privind acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat, instanța de fond acordă valoare probantă înscrisurilor depuse în apărare de către pârâtă, reținând astfel că autoritatea nu se face culpabilă de neexecutarea obligației reținute prin titlul executoriu.

În considerarea conținutului adreselor înaintate de către Comisie către Prefectura Dolj ori către Primăria Municipiului Craiova, ori a momentului întocmirii acestora, consideră recurenta că nu se poate însă reține diligența autorității, menită să o exonereze de la plata daunelor, ori pe cea a conducătorului său pasibil de plata unei amenzi civile. 3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru următoarele considerente: În primul rând. Înalta Curte consideră util a reaminti, în acest context, faptul că între alte obligații impuse de lege, conform art. 129 alin. (2)-(5) C. proc.

civ., judecătorul este ținut ca în tot cursul procesului, să vegheze la respectarea condițiilor legale, să respecte principiile procesului civil, iar cu privire la situația de fapt și motivarea în drept, are îndrituirea să ceară părților explicații și să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt și de drept, pentru a preveni orice greșeală, pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Totodată, trebuie menționat faptul că temeiul de drept al acțiunii promovate de recurentă este art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căruia în cazul în care termenul prevăzut la alin. (1) nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

În cauză, față de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că în fața primei instanțe nu s-a stabilit și clarificat cadrul procesual, în raport cu obiectul acțiunii formulate de recurentă și cu motivele de fapt și de drept ale acesteia. În acest sens, Înalta Curte, reamintește jurisprudența sa constantă în sensul că, recurgând la mijloacele procesuale puse la îndemâna sa de art. 16 1 teza a-II-a din Legea contenciosului administrativ și de art. 129 din C. proc. civ., instanța de contencios administrativ este îndrituită să pună în discuția părților și să dispună citarea în proces a conducătorului autorității publice, debitoare a obligației de executare a unei hotărâri judecătorești, în sensul art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, chiar dacă acesta nu a figurat în cererea de chemare în judecată formulată de recurentă.

Din această perspectivă prima instanță nu poate statua în mod legal asupra conduitei conducătorului autorității publice, cu atribuții în soluționarea cererii recurentei, fără ca acesta să fie parte în proces. În consecință, pentru analizarea cadrului procesual prin prisma obiectului acțiunii și a finalității urmărite de recurentă, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice și cu respectarea tuturor principiilor de drept, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se relua judecata, punându-se în discuția părților necesitatea definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea în cauză a conducătorului autorității publice, în raport de care recurenta și-a formulat acțiunea.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.M., împotriva sentinței nr. 161 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.