ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 607/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 110 din 23

aprilie 2008 Curtea de Apel Ploiești a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantului S.I. prin care solicită, în contradictoriu cu pârâții Baroul

Buzău și Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea Deciziei nr. 306

din 8 martie 2008 și a Deciziei nr. 70 din 20 decembrie 2007 prin care i s-a

respins dreptul precum și recunoașterea dreptului de a fi primit în profesia de

avocat cu scutire de examen, în condițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 51/1995 și obligarea pârâților să emită documentele necesare primirii sale

în profesia de avocat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că legea prevede, pe de o parte,

obligativitatea primirii în profesie, cu scutire de examen, a persoanelor care

au deținut funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar pe

de altă parte, posibilitatea primirii în profesie cu scutire de examen, a

titularilor diplomei de doctor în drept sau a celor care, până la data primirii

în profesia de avocat, au îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar

public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani.

În ceea ce privește posibilitatea, este

evident că dispozițiile legale nu prevăd obligativitatea primirii acestor două

categorii cu scutire de examen, dovadă fiind chiar textul legal, decizia

aparținând Baroului și în final Uniunea Națională a Barourilor din România care

apreciază asupra cererii de primire cu scutire de examen.

Instanța de fond a reținut că Baroul

Buzău a apreciat, în mod întemeiat, că activitatea profesională a

reclamantului, care a lucrat timp de 28 de ani în poliție, în formațiunile de

investigații economice și de ordine publică, iar în ultimii 7 ani, ulterior

trecerii în rezervă a fost instructor pentru formarea personalului de pază,

respectiv inspector în cadrul Corpului de Control al ASIROM, nu justifică

pregătirea teoretică și practică necesare calității de avocat și se impune

participarea la examen pentru a face dovada cunoștințelor teoretice și practice

necesare dobândirii acestei calități.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul S.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

Recurentul a învederat, prin

motivele de recurs, că sentința pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a pronunțat cu neobservarea și

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât în

motivația acesteia au fost luate în considerare numai susținerile, subiective

și discreționare, nebazate pe argumente legale sau practică judiciară ale

pârâților, neobservându-se aproape în totalitate susținerile bazate pe

argumente legale, probe și practică judiciară prezentate de reclamant în

susținerea cererii.

Nu

au fost observate astfel, a susținut recurentul, prevederile art. 261 C. proc.

civ. și nici principiul dreptului la un proces echitabil din C.E.D.O. ale cărei

principale instrumente de protejarea și garantarea aplicării în sfera civilă

sunt contradictorialitatea, egalitatea armelor și motivarea hotărârilor, care

implică răspunsul detaliat dat de judecător fiecăruia din argumentele părților

procesului.

În

mod greșit, mai arată recurentul, prin sentința dată se apreciază că dreptul de

a accede în profesia de avocat cu scutire de examen nu este un drept ci o

posibilitate, neobservându-se că, de fapt, calitatea de drept, este dată de

înscrierea lui într-un text de lege. A precizat reclamantul, de asemenea, că

deși în susținerea acestui argument a invocat și mai multe decizii ale

instanței supreme, date în cauze similare, prin care s-a reținut că în art. 16

alin. (2), lit. b) din Legea 51/1995 se prevede un drept și nu o posibilitate,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre în care a folosit o motivație inversă

celei stabilite de instanța supremă.

Reclamantul a mai arătat că deși a susținut în cererea de chemare în

judecată că motivele respingerii cererii sale de primire în profesia de avocat

nu sunt prevăzute de lege, nu au fost făcute publice pentru a fi cunoscute și

sunt adăugiri la lege, aceste argumente nu au fost observate de prima instanță

la pronunțarea hotărârii sale; mai mult, s-a precizat de către recurent că deși

în timpul judecării procesului a făcut referiri la practica Baroului Buzău cu

privire la primirea în profesia de avocat cu scutire de examen a mai multor

foști colegi ai petentului, instanța de fond nu a ținut cont de această

împrejurare, încălcând astfel principiul egalității în fața legii prevăzut de

art. 16 din Constituția României.

S-a relevat de către recurent că în deciziile date de structurile

Uniunii Naționale a Barourilor din România se minimalizează importanța muncii

depuse de reclamant ca jurist, timp de 28 de ani în cadrul organelor de

poliție, considerându-se că aceasta, deși legal echivalentă cu funcția de

consilier juridic, constituie un motiv în plus pentru a susține examen.

Instanța

de fond, a mai precizat reclamantul nu a putut face aprecieri obiective și

corecte asupra faptului că acesta nu îndeplinește condițiile cerute de lege

pentru primirea în profesia de avocat cu scutire de examen întrucât la data

judecării fondului și pronunțării sentinței în dosarul cauzei nu se aflau,

pentru că nu fuseseră solicitate, toate documentele care au stat la baza

emiterii celor două decizii atacate.

Cât

privește cunoștințele juridice ale reclamantului și modul în care acesta s-a

remarcat în activitatea juridică s-a arătat de către acesta că s-a prezentat la

dosar documente (fișa postului însoțită de adeverință de la SC A SA și o

caracterizare făcută de I.PJ. Buzău unde a lucrat 28 de ani) din care rezultă

continuitatea activității sale juridice și după pensionare, dar aceste elemente

nu au fost observate de instanță.

Cu

privire la cheltuielile de judecată la care reclamantul a fost obligat prin

sentința atacată, ele au fost apreciate de recurent ca exagerate. Din acest

punct de vedere, s-a arătat că, în exercitarea rolului sau activ, instanța nu a

observat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și deciziile Curții

Constituționale nr. 493/2007 și nr. 401/2005 și jurisprudența C.E.D.O., prin

care s-au statuat regulile de stabilire a cheltuielilor de judecată în care

sunt cuprinse și onorariile avocaților, permițând ca acestea să fie recuperate

chiar dacă nu sunt real făcute și în limita unui cuantum rezonabil. Or, a

învederat recurentul, în cauză apărarea UNBR a fost făcută, prin delegarea unui

avocat din Ploiești, din structurile proprii, care nu a făcut cheltuieli de

deplasare, transport, cazare, hrană efortul acestuia constând în întocmirea

întâmpinării și prezența la instanță timp de maxim o oră; onorariul său nu a

putut fi stabilit prin negociere, iar o delegare nu costă sigur 1.000 lei, ceea

ce ar fi necesitat intervenția instanței în stabilirea corecta a acestuia.

În

raport de cele susținute în cererea de recurs, reclamantul a solicitat

admiterea căii de atac, casarea sentinței nr. 110 din 23 aprilie 2008 a Curții

de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, și

rejudecarea cauzei, cu consecința admiterea acțiunii reclamantului.

Recursul este

nefondat.

Ca

regulă generală, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la

data formulării de către reclamantul S.I. a cererii de primire în profesia de

avocat cu scutire de examen, primirea în profesie se obține pe baza unui examen

organizat de barou, conform dispozițiilor din lege și ale statutului profesiei.

Prin

excepție, în condițiile art. 16 alin. (2) din același act normativ, în forma

textului la aceeași dată, menționată mai sus, la cerere, poate fi primit în

profesie, cu scutire de examen; a) titularul diplomei de doctor în drept; b)

cel care, până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de

judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de

cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare

care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.

Se reține că, deși textul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995

folosește termenul de „poate”, o asemenea împrejurare nu presupune că,

întotdeauna, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute strict de lege, se

poate refuza, în mod discreționar, primirea în profesia de avocat fără examen,

astfel că instanța de judecată este autorizată să stabilească dacă refuzul de

admitere a cererii este justificat sau nu, cu consecința, dacă se constată

existența unui refuz nejustificat, în sensul legii, manifestat cu exces de

putere, a anulării actelor administrative atacate și a obligării baroului de

avocați la emiterea, pe numele persoanei solicitante, a deciziei de primire în

profesia de avocat, cu scutire de examen.

În cauză, cum s-a probat prin înscrisurile de la dosar, intimații Baroul

Buzău și Uniunea Națională a Barourilor din România au respins cererea

reclamantului de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, respectiv

contestația formulată împotriva deciziei Consiliului Baroului Buzău prin care a

fost soluționată nefavorabil solicitarea în discuție, cu motivarea că

recurentul s-a pensionat din anul 2001 iar în ultimii 6 ani, anteriori

înregistrării cererii de primire în profesie fără examen, legislația și

instituțiile dreptului au suferit modificări esențiale, astfel este necesar ca

reclamantul să facă dovada cunoștințelor juridice prin susținerea examenului

prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. S-a luat în considerare,

la adoptarea acestei modalități de soluționare a cererii reclamantului,

împrejurarea că acesta, până în data de 31 noiembrie 2001, a îndeplinit funcția

de ofițer în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție al Județului Buzău și

că ulterior, în perioada 12 decembrie 2001-1 aprilie 2002, a fost angajat la o

societate comercială în calitate de instructor pentru formarea personalului de

pază, iar începând cu data de 1 aprilie și până la formularea cererii de

primire în profesia de avocat (12 noiembrie 2007) a fost încadrat la SC A.R.A. SA

în funcția de inspector în cadrul Corpului de Control, această ultimă funcție

nefiind echivalentă cu funcția de consilier juridic.

În

aceste condiții, respingerea cererii reclamantului de primire în profesia de

avocat cu scutire de examen nu s-a dispus în mod discreționar, cu exces de

putere, ci în mod justificat și motivat, cu încadrarea în limitele puterii de

apreciere care trebuie recunoscută în această ipoteză organelor de conducere

ale profesiei de avocat.

Într-adevăr, se reține, pe de o

parte, că enumerarea prevăzută de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, este limitativă și nu

poate fi extinsă la funcții asimilabile ca natură și conținut cu cele precizate

de text, și, pe de altă parte, că prin reglementarea, prin art. 16 alin. (2)

lit. b) din lege, a excepției de la regula primirii în profesia de avocat numai

urmare promovării unui examen, pusă prin art. 16 alin. (1) din același act

normativ, s-a procedat la instituirea unei prezumții potrivit căreia persoanele

care au exercitat, în mod efectiv, cel puțin 10 ani înainte de formularea

cererii de primire în profesia de avocat, funcția de judecător, procuror, notar

public, consilier juridic sau jurisconsult (dacă nu le-a încetat activitatea

din motive disciplinare care îi fac nedemni pentru exercitarea profesiei de

avocat) posedă, la momentul înregistrării cererii, pregătirea profesională

necesară pentru exercitarea în mod corespunzător și a profesiei de avocat.

Existența unei asemenea prezumții nu poate fi susținută în cazul reclamantului,

care a formulat cererea de primire în profesia de avocat cu scutire de examen

nu la data trecerii în rezervă, în anul 2001, ci numai la finalul anului 2007,

și care nu a exercitat, în intervalul menționat, nici una din funcțiile expres

prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, astfel că în mod

justificat s-a apreciat de către Consiliul Baroului Buzău că cererea nu poate

fi primită.

Nu este

întemeiat nici motivul de recurs referitor la cuantumul exagerat al

cheltuielilor de judecată (reprezentând onorariul avocatului de la fond care a

reprezentat interesele Uniunii Naționale a Barourilor din România) la care

recurentul a fost obligat, suma de 1000 lei având o valoare rezonabilă.

În raport de

cele mai sus arătate, apreciind că sunt legale și întemeiate atât actele

administrative atacate de reclamant cât și sentința pronunțată de instanța de

fond împotriva căreia s-a formulat calea de atac, urmează a se dispune, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului

declarat de reclamantul S.I. împotriva sentinței civile nr. 110 din 23 aprilie

2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.I.

împotriva sentinței civile nr. 110 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

februarie 2009.