ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1518/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 175 din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Ș.V. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Buzău.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 114 din 25 noiembrie 2010, Consiliul Baroului Buzău, a respins cererea reclamantului privind primirea în profesia de avocat cu scutire de examen, cu motivarea că nu sunt îndeplinite prevederile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, având în vedere că în conformitate cu copia carnetului de muncă reclamantul nu a exercitat timp de 10 ani funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, reclamantul fiind licențiat în științe juridice potrivit diplomei de licență din 5 iunie 1995 și în perioada 5 aprilie 1993 - 17 iulie 1996, a îndeplinit funcția de secretar la Consiliul Local Nehoiu, iar în perioada 1 februarie 1997 și în prezent funcția de secretar la Primăria Nehoiu, funcție ce nu se încadrează între funcțiile limitativ prevăzute de aceste dispoziții.

Împotriva deciziei Consiliului Baroului Buzău, reclamantul a formulat contestație și prin Decizia din 20 februarie 2011, a Uniunii Naționale a Barourilor din România - Consiliul Uniunii, i-a fost respinsă ca neîntemeiată contestația, cu aceeași motivare ca și în decizia Consiliului Baroului Buzău, că reclamantul nu a dovedit că a îndeplinit funcția de jurisconsult la cele două instituții, Consiliul Local Nehoiu și Primăria Nehoiu, pentru a se încadra în dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, ca să fie primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Reține, instanța de fond că reclamantul, potrivit carnetului de muncă depus în copie xerox la dosar, a îndeplinit funcția de secretar a Consiliului Local Nehoiu, în perioada 5 aprilie 1993 - 17 iulie 1996 și ulterior de secretar la Primăria Nehoiu în perioada 1 februarie 1997 și până în prezent, reclamantul fiind licențiat în științe juridice ca urmare a susținerii examenului din sesiunea decembrie 1994, în conformitate cu copia de pe diploma de licență din 5 iunie 1995. Se constată așadar, că funcția îndeplinită de reclamant a fost cea de secretar, la Consiliul Local Nehoiu și apoi la Primăria Nehoiu, funcție care nu se încadrează și nu poate fi asimilată cu niciuna din funcțiile prevăzute la art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult și nu a îndeplinit niciuna din aceste funcții, timp de cel puțin 10 ani, pentru ca să poată fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

A apreciat instanța de fond că susținerea reclamantului că a făcut dovada că a îndeplinit funcția de jurisconsult sau consilier juridic, întrucât dispozițiile art. 116 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că perioada în care o persoană cu studii superioare juridice ocupă funcția de secretar constituie vechime în specialitate, ca jurist, nu este întemeiată, deoarece atribuțiile funcției de secretar sunt diferite de atribuțiile funcției de consilier juridic sau jurisconsult și perioada în care reclamantul a ocupat funcția de secretar, nu echivalează cu exercitarea uneia din profesiile prevăzute limitativ de dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în temeiul cărora există posibilitatea accedării în profesia de avocat cu scutire de examen, reclamantul nefăcând dovada că a exercitat funcția de jurisconsult sau consilier juridic și nici de judecător, procuror, notar public, timp de cel puțin 10 ani, pentru a beneficia de aceste prevederi și a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 175 din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta reclamantul Ș.V., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța a interpretat în mod greșit probele administrate în cauză și a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. Printr-o primă critică formulată susține recurentul că hotărârea instanței este nemotivată, în condițiile în care judecătorul fondului, fără o analiză a probelor administrate în cauză, s-a rezumat la preluarea motivării cuprinse în Decizia din 20 februarie 2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și a Deciziei nr. 114 din 25 noiembrie 2010 a Consiliului Baroului Buzău.

Mai susține recurentul printr-o altă critică formulată, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii deoarece nu este luată în considerare perioada în care a exercitat neîntrerupt funcția secretar al unei autorități administrativ teritoriale, deși potrivit art. 116 alin. (1) și art. 116 1 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, secretarul este funcționar public de conducere, cu studii superioare juridice, iar perioada în care ocupă această funcție constituie vechime în specialitate, adică în funcția de jurist conform diplomei de studii. Mai arată recurentul că prin adeverința din 6 aprilie 2011 eliberată de unitatea angajatoare potrivit atribuțiilor de serviciu a demonstrat că odată cu exercitarea funcției de secretar și a atribuțiilor specifice acestei funcții a exercitat și profesia de juristconsult.

3. Hotărârea instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: În primul rând Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu își găsește incidența în cauză, în condițiile în care hotărârea instanței de fond corespunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța motivând în fapt și în drept hotărârea pronunțată, fără a se putea reține lipsa motivării, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Împrejurarea că în instanța de fond și-a însușit parte din argumentele juridice expuse în cuprinsul actelor administrative contestate, nu echivalează necercetarea unor probe administrate în cauză sau cu lipsa motivării în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în analiza exigențelor cărora, se are în vedere ansamblu considerentelor care au format convingerea instanței asupra soluției pronunțate și nu în mod izolat segmente din raționamentul care a stat la baza hotărârii recurate. De asemenea, faptul că în considerentele hotărârii recurate nu se face referire la adeverinței din 6 aprilie 2011 emisă de Primarul Orașului Nehoiu, nu însemnă că acest înscris nu a fost analizat, instanța de fond nefiind ținută să facă referire în considerentele hotărârii pronunțate la fiecărui mijloc de probă administrat în cauză.

Totodată, vor fi înlăturate și criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, neputând fi reținut, în cauză, nici motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările și completările ulterioare „la cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani.” Este de necontestat faptul că prin dispoziția legală mai sus redată sunt menționate limitativ funcțiile care ar fi trebuit să fie exercitate cel puțin 10 ani pentru a îndeplini condiția de vechime necesară pentru a beneficia de intrarea în profesia de avocat cu scutire de examen, nefiind permisă, așadar, în lipsa unei dispoziții legale exprese, o echivalare sau asimilare a unor funcții, în sensul solicitat de recurentul-reclamant.

Noțiunea de vechime în munca juridică, în sensul art. 1 din Decretul nr. 546/1972 privind recunoașterea vechimii în muncă juridică a absolvenților cu diplomă ai facultăților de drept, care ocupă unele funcții în sistemul organelor puterii și administrației de stat, precum și în organizațiile obștești, nu este similară noțiunii de vechime în funcția de consilier juridic sau jurisconsult la care face referire art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, așa cum în mod greșit susține recurentul-reclamant. Totodată, calitatea și vechimea în funcția de consilier juridic sau jurisconsult se probează în condițiile C. muncii și numai cu Carnetul de muncă, prin urmare în mod corect instanța de fond a stabilit vechimea în funcția de consilier juridic a recurentului-reclamant în baza carnetului de muncă al acestuia și nu în baza adeverinței din 6 aprilie 2011, la care se face referire în cererea de recurs.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, atunci când a conchis că recurentul-reclamant nu îndeplinește condiția de vechime în funcțiile juridice expres și limitativ prevăzute în dispoziția legală mai sus indicată și că nu este permisă asimilarea unor funcții de conducere în administrația publică exercitate de recurentul-reclamant, așa încât va înlătura criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a legii. Așadar, judecătorul fondului, a pronunțat hotărârea recurată în urma analizei probelor administrate în cauză, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, și nu doar în baza considerentelor Deciziei nr. 52/2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, respectiv Deciziei nr. 114/2010 a Consiliului Baroului Buzău, cum în mod greșit susține recurentul-reclamant.

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția de respingere a cererii reclamantului, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală,motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, având în vedere cererea intimatei-pârâte Uniunea Națională a Barourilor din România, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata către aceasta a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite în baza înscrisurilor depuse, în acest sens, la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ș.V. împotriva Sentinței nr. 175 din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012. Procesat de GGC - AS