ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1455/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1455/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Deliberând asupra recursului, din actele
și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la data de 3 ianuarie 2005, reclamanta SC C.T.F.F.R. C.F.R. Craiova a chemat
în judecată pe pârâții SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea și M.A. pentru a fi obligați
aceștia, în solidar, la plata sumei de 8.000.000.000 lei reprezentând
contravaloarea creanței din contractul de cesiune nr. 254 din 2 aprilie 2004,
la daune interese și dobânda legală, aferentă sumei, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, la data de 24 februarie 2005,
reclamanta a formulat precizări la cererea de chemare în judecată solicitând
daune interese constând în penalități de întârziere facturate de terți, în
valoare de 4.179.011.680 lei și dobânzi în sumă de 952.000.000 lei.
Prin sentința nr. 248 din 6 mai 2005
pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 13/COM/2005 s-a respins acțiunea
reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință,
tribunalul a reținut că din cuprinsul contractului de cesiune a rezultat că
este vorba de o convenție tripartită în care figurează ca părți contractante:
reclamanta ca cesionar, SC S. SRL ca cesionar cedat și pârâta ca cesionar, iar
prin contractul perfectat s-au efectuat două cesiuni succesive ale aceleiași
creanțe.
Astfel, reclamanta, devenită cesionar, a
cesionat creanța sa de 8 miliarde lei față de SC O. SA către SC S. SRL (devenit
”cesionar cedat” cum au denumit părțile în contractul de cesiune), care la
rândul său a cesionat creanța primită către pârâtă (cesionară).
Prin urmare, pârâta avea obligația de
plată către SC S. SRL și nu către reclamantă, iar pârâta și-a îndeplinit obligația
de plată, așa cum rezultat din ordinele de plată și procesele-verbale de
compensare depuse la dosar.
În ceea ce privește notificarea, instanța
a apreciat că debitorul cedat în raport de cesiunea de creanță, nu are ca efect
schimbarea înțelesului clauzelor contractuale, notificarea fiind făcută pentru
opozabilitatea cesiunii.
Referitor la excepția lipsei calității
procesuale pasive invocată de pârâtul M.A., a fost admisă, deoarece acesta a
acționat ca reprezentant legal al SC A. SRL, și nu în nume propriu, iar prin
încheierea contractului de cesiune de creanță nu s-au născut drepturi și
obligații față de reclamantă, în patrimoniul acestuia.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a
declarat apel criticând soluția dată sub aspectul greșitei interpretări a
obligării numai a lui SC S. SRL, care este o terță persoană în contractul de
cesiune, iar pârâta nu și-a asumat obligația de plată către reclamantă,
împrejurare ce a fost constatată prin decizia nr. 523 din 14 aprilie 2005
pronunțată în dosarul nr. 272/COM/2005 al Curții de Apel Craiova, așa încât greșit,
instanța de fond a apreciat că pârâta a achitat creanța din litigiu, către SC S.
SRL.
Prin decizia nr. 340 din 6 decembrie 2005 a Curții de Apel Craiova, în dosarul nr. 2683/COM/2005 a admis apelul cu consecința desființării
sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se
în considerente că instanța de fond a rezolvat procesul fără a intra în
cercetarea fondului, în sensul că nu a examinat pricina în raport de conținutul
clauzelor contractuale al contractului de cesiune.
Pârâții SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea și M.A.
au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin decizia nr. 2355 din 26 iunie 2006 pronunțată în dosarul nr. 2797/1/2006,
a admis recursul cu consecința casării deciziei și trimiterea cauzei pentru
rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținându-se, în considerente, în
esență, că instanța de apel curtea de apel putea încuviința refacerea și completarea
probelor administrate la prima instanță și administrarea de noi probe în
condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă considera că sunt necesare pentru
soluționarea cauzei.
În rejudecarea apelului, instanța de apel
a interpretat clauzele contractului de cesiune nr.2 54 din 2 aprilie 2004 în
sensul că potrivit consimțământului părților s-au întocmit două cesiuni
succesive, consemnate în același înscris.
Astfel în art.1 din contract a rezultat
că SC S. preia creanța de la reclamantă, SC C.T.F.R. SRL Craiova, și o cesionează
la rândul său, către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, creanță în valoare de 8 miliarde
lei deținută de cedentul SC C.T.F.R. SRL Craiova asupra debitorului SC O. SA,
prin urmare cesionarul SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea devine creditor în locul cedentului.
S-a reținut că părțile nu au prevăzut
expres efectele etapei intermediare, în care SC S. SRL devine cesionar, pentru
a putea ceda la rândul său creanța deținută împotriva lui SC O. SA, ci au
consemnat direct efectele produse de cele două cesiuni succesive asupra
patrimoniului SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, care a devenit ultimul cesionar cu
obligația de a urmări creanța împotriva debitorului.
Din examinarea conținutului contractului
de cesiune, instanța de apel a constatat că părțile au înțeles să-și califice
calitățile astfel „cesionar cedent” pe SC S. SRL cu obligația de a achita
cedentului, creanțele cedate către cedent, și nu cu titlu de garanție, cum a
pretins apelanta, așa încât s-a confirmat prima cesiune de creanță încheiată de
reclamantă cu cesionarul SC S. SRL.
S-a mai reținut că în contract nu s-a
prevăzut obligația de plată a prețului creanței de către cel de-al doilea
cesionar, SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, căruia SC S. SRL îi transmitea creanța preluată
de reclamantă, astfel că, în lipsa prevederii unei obligații principale, nu se
poate pretinde constituirea de garanții.
S-a constatat că obligația pârâtei SC A. SRL
Râmnicu-Vâlcea a reieșit din manifestările ulterioare de voință ale părților,
astfel s-a constatat că suma de 8 miliarde lei, reprezentând contravaloarea
creanței preluate, a fost achitată integral de pârâtă, cedentului său SC S. SRL.
Plata acestei sume a rezultat din cele trei bilete la ordin emise, fiecare în
parte cu suma de 500.000.000 lei, de către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, în
favoarea lui SC S. SRL, ordine de plată girate către SC D. SRL apoi către SC C.H.
SRL și, în final, către SC D.P. SRL, înscrisuri aflate la fila 108 dosar apel.
Aceste bilete la ordin nu au fost încasate din lipsă de disponibil, așa cum
rezultă din dovezile aflate la dosar apel, intimata-pârâtă SC A. SRL
Râmnicu-Vâlcea a plătit cele trei sume direct către SC D.P. SRL, cu ordinele de
plată nr. 208 din 3 august 2004, nr.152 din 14 mai 2004 și nr.258 din 26 mai
2004 filele 118-120 dosar apel, făcând pe ordinele de plată mențiunea expresă
„plată în contul SC S. SRL, conform contractului de cesiune”. În același mod,
s-a procedat de către intimata-pârâtă SC D. SRL și în final la SC C.H., depus la dosar apel, achitat cu ordinul de plată nr. 134 din 11 mai 2004, depus la dosar
apel.
S-a constatat că intimata-pârâtă a
dovedit achitarea sumei de 250.000.000 lei cu ordinul de plată nr. 125 din 14
mai 2004 direct către SC S. SRL și plata sumei de 250.000.000 lei cu ordinul de
plată nr. 158 din 26 mai 2004 către SC D.P. SRL, și pe aceste ultime ordine de
plată făcându-se mențiunea că plata se face conform contractului de cesiune de
creanță (s-a constatat că toate plățile însumează suma de 2.500.000.000 lei).
Restul de 5.500.000.000 lei s-a achitat în compensare, conform ordinului nr. 4408712
din 22 aprilie 2004, depus la fila 101 dosar apel, însă acest ordin de
compensare nu a avea un proces-verbal, din conținutul căruia să rezulte ce
anume obligații reciproce au înțeles părțile să compenseze până la concurența
sumei de 5.500.000.000 lei.
Această împrejurare a rezultat și din
raportul de inspecție fiscală întocmit de D.G.F.P. Vâlcea la data de 8 august
2005, aflat la dosar apel, precum și realizarea compensării între SC R. SRL
Craiova, SC S. SRL și SC A. SRL Râmnicu -Vâlcea, și calitatea de debitoare a SC
R. SRL față de SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea.
A calificat notificarea făcută de
debitorul cedat SC O. SA, ca fiind o manifestare unilaterală de voință, care nu
este de natură să modifice clauza convenită contractual, că este așa a rezultat
și din interpretarea dată de însăși reclamanta cu referire la clauzele
contractului de cesiune și anume pe parcursul executării acestei convenții este
aceea referitoare la existența a doua contracte succesive.
Cu privire la prețul creanței cedate, reclamanta
a interpretat convenția în sensul SC A. SRL de plată către cesionarul cedat SC S.
SRL, așa cum a rezultat din adresa nr. 456 din 14 iunie 2004, prin care i-a
atras atenția cesionarului SC A. SRL asupra obligației contractuale de a preda
cesionarului cedat SC S. SRL contravaloarea creanței de 8 miliarde lei, doar în
finalul adresei, ca o consecință a nemulțumirii sale față de faptul că SC A. SRL
a operat compensări cu alte societăți decât cu SC S. SRL, solicitând achitarea
directă a sumei în contul său.
Reclamanta, de altfel a acționat în
judecată, în procedura insolvenței pe cesionar, pentru suma de 8 miliarde lei
și prin încheierea nr. 43/C din 5 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în
dosarul nr. 131/COM/2005, s-a deschis procedura insolvenței asupra lui SC S. SRL
și, pentru aceeași sumă, s-a antrenat, tot la cererea reclamantei, răspunderea
administratorului SC S. SRL, N.D.. Față de această situație, instanța de apel a
apreciat că, în mod corect, prima instanță a constatat că SC A. SRL
Râmnicu-Vâlcea nu are calitate procesuală pasivă, întrucât această pârâtă nu a
încheiat raporturi juridice cu reclamanta, SC C.T.F.R. SRL Craiova, cesiunea de
creanță fiind încheiată de către pârâtă numai cu SC S. SRL, de altfel soluția
de respingere a acțiunii față de pârâtul M.A., pe aceeași excepție, a lipsei
calității procesuale pasive, a fost corect stabilită de prima instanță,
deoarece acest pârât nu a participat la încheierea contractului de cesiune de
creanță, în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al SC A. SRL Râmnicu -Vâlcea,
și cum nu a fost atacată, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.
Împotriva acestei deciziei reclamanta a
declarat recurs criticând soluția dată pe aspectul greșitei interpretări a art.
1 din contractul de cesiune de creanță, schimbând înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea greșită a legii, în argumentarea căruia
reclamanta arată că, natura juridică a actului juridic încheiat este contract
de cesiune, din interpretarea căruia nu rezultă că sunt două cesiuni succesive,
dacă ar fi fost așa, pactele comisorii din conținutul acestui act ar fi avut
înserată o mențiune expresă, în acest sens; în același sens susține că
notificarea făcută nu se referă la cesionarea creanței către SC S. SRL și, de
asemenea, această societate nu a emis un asemenea înscris prin care să prevadă
cesionarea creanței către cesionarul SC A. SRL. Or, în opinia sa, această
notificare nu reprezintă voința unilaterală a reclamantei, ci dimpotrivă sunt
trei manifestări de voință.
Prin urmare, raportul juridic de cesiune
de creanță s-a născut între SC A. SRL, în calitate de cesionară și reclamanta,
în calitate cedentă, căreia i s-au transmis drepturile pe care le avea asupra
debitorului cedat, conform art. 1, alin. (2) al art. 2 din contract, ceea ce
înseamnă că, părțile au încheiat un singur contract, contract de cesiune, cu
garantarea cesiunii de către SC S. SRL.
Așa încât, arată recurenta că a făcut
dovada raportului contractual de creanță către cesionarul SC A. SRL, cât și cu modificarea
înaintată debitorului cedat, în care SC S. SRL are numai calitatea de garant și
cum cesionarul nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului convenit, în
mod greșit instanța de apel a interpretat clauzele contractuale, invocând ca
temei de casare pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta
critică decizia atacată sub aspectul aplicării greșite a legii. În susținerea
acestui motiv de recurs, reclamanta arată că instanța nu s-a pronunțat asupra
probei cu interogatoriul prin care reprezentantul lui SC A. SRL a recunoscut că
a primit creanța de la debitorul cedat, SC O. SA, și nu de la SC S. SRL, iar compensările s-au făcut cu ignorarea dispozițiilor O.U.G. nr. 77/1999, așa
încât acestea nu pot fi apreciate ca probe vizând achitarea sumei de 8 miliarde
lei. În același sens, susține că procesele-verbale de compensare nu sunt probe
concludente, deoarece în cuprinsul lor nu sunt menționate facturile sau vreun
alt act doveditor, din conținutul cărora să se constate stingerea obligațiilor
pecuniare ale contractului de cesiune de creanță. Mai mult, reclamanta mai
arată că garantul SC S. SRL nu și-a ținut evidența contabilă după cum asemenea
evidențe nu se găsesc nici la SC D. SRL, firmă administrată de același
administrator N.D., astfel că nu putea opera compensarea în sumă de
5.500.000.000 lei. Față de actele depuse la dosar rezultă că suma de 5.500.000.000
lei plătită de SC R. Craiova, a fost dovedită, însă această
societate-plătitoare este un terț în raport de contractul de cesiune de
creanță.
Mai critică recurenta greșita obligare la
plata cheltuielilor de judecată, iar onorariul de avocat pretins de apărătorul
pârâtului M.A. nu a fost cenzurat, pretinzând o sumă exagerată în raport de
apărările făcute. Acest al doilea motiv de recurs în cuprinsul căruia criticile
formulate le încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
În consecință, recurenta solicită
admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatei-pârâte
SC A. SRL să-i plătească suma de 17.035.518.620 lei, sumă constituită din suma
de 8.000.000.000 lei vechi contravaloare cesiune, suma de 2.564.133.320 lei
vechi dobândă legală, suma de 6.471.385.300 lei vechi daune compensatorii
constând în penalizări la care a fost obligată de către terți, ca urmare a întârzierii
plăților din lipsă de dispoziție, cu cheltuieli de judecată, la fond, apel și
recurs, reprezentând taxele de timbru și onorariul de avocat.
În ceea ce privește criticile formulate
de recurentă, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta
Curte urmează să le respingă ca nefondate, întrucât, așa cum au constatat și
celelalte instanțe, părțile au consimțit la întocmirea a două cesiuni
succesive, înserate în același contract.
Împrejurarea că părțile nu au prevăzut în
mod expres efectele intermediare, în care SC S. devine cesionar pentru a ceda
la rândul său creanța deținută împotriva SC O. SA, ci au precizat direct
efectele produse de cele două cesiuni pasive asupra patrimoniului SC A. SRL
Râmnicu-Vâlcea, devenit ultimul cesionar, nu are nicio relevanță juridică în
raport de dispozițiile art. 969 C. civ. coroborat cu art. 977 și art. 982 C.
civ., potrivit cărora convențiile au putere de lege între părți contractante în
interpretarea cărora se analizează după situația comună a părților
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, și clauzele
contractului de cesiune fiind interpretate unele prin altele dându-se fiecăruia
înțelesul ce rezultă din înscrisul întreg.
Față de cele de mai sus, rezultă că
părțile au încheiat două cesiuni succesive, cu precizările utile privind
calitățile părților prevăzute expres în cuprinsul contractului de cesiune, iar
obligația de plată a prețului creanței către cel de al doilea cesionar SC A. SRL
Râmnicu-Vâlcea a rezultat din manifestările ulterioare de voință ale părților.
Astfel, corect a constatat instanța de apel că suma de 8 miliarde lei,
reprezentând contravaloarea creanței preluate a fost achitată integral de către
pârâtă cedentului său SC S. SRL.
Totodată, în cauză s-a făcut dovada
plății contravalorii cesiunii preluate cu biletele la ordin depuse la dosar. În
ceea ce privește operațiunile de compensare au fost confirmate și însușite de
cele două instanțe având în vedere constatările raportului de inspecție fiscală
întocmit de D.G.F.P. Vâlcea, la data de 5 august 2005 aflat la dosar apel, iar,
potrivit aceluiași raport s-a consemnat la filele 26 și 27 atât cesionarea
succesivă a creanței înscrisă în contractul nr. 254 din 2 aprilie 2004 cât și
achitarea sumei de 8 miliarde lei, conform obligației asumate de SC A. SRL
Râmnicu-Vâlcea către SC S. SRL (s-au confirmat plățile de 2.500.000.000 lei,
cât și compensarea sumei de 5.500.000.000 lei). Aceste înscrisuri nu au fost
atacate de reclamantă, ceea ce înseamnă că au fost însușite conform situației
stabilite prin organele de control fiscal.
Referitor la celelalte critici vizând
aplicarea greșită a legii, Înalta Curte le subsumează motivului de casare al
pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, Înalta Curte constată că
susținerile recurentei în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât proba despre care
face vorbire recurenta era inutilă în condițiile în care la dosar s-a făcut
dovada plății creanței atât cu ordinele de plată, cu operațiunile de
compensare, cât și cu raportul de inspecție fiscală întocmit la cererea
reclamantei-recurente, înscrisuri concludente și pertinente.
Este adevărat că în contract nu s-a
prevăzut nimic în legătură cu obligația de plată a prețului creanței de către
cel de al doilea cesionar, SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea căruia SC S. SRL îi
transmitea creanța preluată de la reclamantă, SC C.T.F.R. SRL Craiova, însă în
lipsa unei prevederi a unei obligații principale, nu se poate pretinde nici
constituirea de garanții.
În realitate, prin contractul de cesiune
invocat s-au născut două raporturi juridice succesive: între reclamantă și SC S.
SRL căreia reclamanta i-a cesionat creanța sa asupra SC O. SA și între pârâta
și SC S. care le-a cesionat la rândul său creanța primită, ceea ce înseamnă că
pârâta nu are raporturi juridice cu reclamanta, ci numai cu SC S. SRL,
împrejurare recunoscută chiar de reclamantă prin notificarea emisă la 14 iunie
2004 și invitația la conciliere din 28 iunie 2004.
Susținerea recurentei că notificarea a
făcut dovada raportului contractual al cesiunii de creanță, către SC A. SRL
Râmnicu-Vâlcea și că SC S. are numai calitatea de garant este neîntemeiată,
deoarece această notificare nu poate să modifice clauzele contractuale, în
sensul înlăturării obligației SC S. SRL care și-a îndeplinit obligația de plată
la momentul semnării contractului de cesiune, conform art.4 din contract,
cesionarul cedent s-a obligat să achite cedentului suma de 8 miliarde lei cu
fila CEC seria BG nr. 30001210885 emisă de B.C.R., sucursala Râmnicu-Vâlcea,
faptul că acest CEC a fost ulterior refuzat la plată nu este imputabil pârâtei
și nu transferă asupra ei obligație de plată (obligație scadentă la 60 de zile
lucrătoare la data achitării creanței de către debitorul cedat). Și, de altfel,
notificarea are drept scop opozabilitatea față de terți.
Referitor la nepronunțarea instanței
asupra unui mijloc de probă nu poate fi supusă examinării întrucât nu sunt
motive de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C.
proc. civ. și, de altfel aceasta pretinsă recunoaștere a administratorului
societății pârâte că a primit creanța de la debitorul cedat nu are relevanță,
în raport de considerentele expuse mai sus.
Critica vizând nerespectarea O.U.G. nr. 77/1999
cu modificările și completările ulterioare va fi înlăturată ca neîntemeiată având
în vedere că nu afectează valabilitatea operațiunilor de compensare, sancțiune
prevăzută de acest act normativ este contravențională, cum corect a apreciat
instanța de apel.
Și, în sfârșit, critica vizând obligarea
la plata unei sume mari reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte
urmează să o respingă ca nefondată, conform următoarelor considerente
(reprezentând ordin de avocat).
Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc.
civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de
judecată, iar instanța urmează să aprecieze în raport de complexitatea cauzei
dacă cheltuielile de judecată sunt justificate. Or, instanța de apel a apreciat
legal și corect că reclamanta datorează cheltuieli de judecată reprezentând
onorariu de avocat.
În consecință, Înalta Curte constată că
motivele invocate nu se circumscriu dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 8
și 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, motiv pentru care, în temeiul art. 312
alin. (1) C. proc. civ. urmează să se respingă recursul reclamantei, ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat
de reclamanta SC C.T.F.R. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 170 din 3 iulie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11
aprilie 2008.