ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1455/2008

Deliberând asupra recursului, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la data de 3 ianuarie 2005, reclamanta SC C.T.F.F.R. C.F.R. Craiova a chemat în judecată pe pârâții SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea și M.A. pentru a fi obligați aceștia, în solidar, la plata sumei de 8.000.000.000 lei reprezentând contravaloarea creanței din contractul de cesiune nr. 254 din 2 aprilie 2004, la daune interese și dobânda legală, aferentă sumei, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, la data de 24 februarie 2005, reclamanta a formulat precizări la cererea de chemare în judecată solicitând daune interese constând în penalități de întârziere facturate de terți, în valoare de 4.179.011.680 lei și dobânzi în sumă de 952.000.000 lei.

Prin sentința nr. 248 din 6 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 13/COM/2005 s-a respins acțiunea reclamantei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că din cuprinsul contractului de cesiune a rezultat că este vorba de o convenție tripartită în care figurează ca părți contractante: reclamanta ca cesionar, SC S. SRL ca cesionar cedat și pârâta ca cesionar, iar prin contractul perfectat s-au efectuat două cesiuni succesive ale aceleiași creanțe. Astfel, reclamanta, devenită cesionar, a cesionat creanța sa de 8 miliarde lei față de SC O. SA către SC S. SRL (devenit ”cesionar cedat” cum au denumit părțile în contractul de cesiune), care la rândul său a cesionat creanța primită către pârâtă (cesionară).

Prin urmare, pârâta avea obligația de plată către SC S. SRL și nu către reclamantă, iar pârâta și-a îndeplinit obligația de plată, așa cum rezultat din ordinele de plată și procesele-verbale de compensare depuse la dosar. În ceea ce privește notificarea, instanța a apreciat că debitorul cedat în raport de cesiunea de creanță, nu are ca efect schimbarea înțelesului clauzelor contractuale, notificarea fiind făcută pentru opozabilitatea cesiunii. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M.A., a fost admisă, deoarece acesta a acționat ca reprezentant legal al SC A. SRL, și nu în nume propriu, iar prin încheierea contractului de cesiune de creanță nu s-au născut drepturi și obligații față de reclamantă, în patrimoniul acestuia.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel criticând soluția dată sub aspectul greșitei interpretări a obligării numai a lui SC S. SRL, care este o terță persoană în contractul de cesiune, iar pârâta nu și-a asumat obligația de plată către reclamantă, împrejurare ce a fost constatată prin decizia nr. 523 din 14 aprilie 2005 pronunțată în dosarul nr. 272/COM/2005 al Curții de Apel Craiova, așa încât greșit, instanța de fond a apreciat că pârâta a achitat creanța din litigiu, către SC S. SRL. Prin decizia nr. 340 din 6 decembrie 2005 a Curții de Apel Craiova, în dosarul nr. 2683/COM/2005 a admis apelul cu consecința desființării sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se în considerente că instanța de fond a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în sensul că nu a examinat pricina în raport de conținutul clauzelor contractuale al contractului de cesiune.

Pârâții SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea și M.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2355 din 26 iunie 2006 pronunțată în dosarul nr. 2797/1/2006, a admis recursul cu consecința casării deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținându-se, în considerente, în esență, că instanța de apel curtea de apel putea încuviința refacerea și completarea probelor administrate la prima instanță și administrarea de noi probe în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă considera că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. În rejudecarea apelului, instanța de apel a interpretat clauzele contractului de cesiune nr.2 54 din 2 aprilie 2004 în sensul că potrivit consimțământului părților s-au întocmit două cesiuni succesive, consemnate în același înscris.

Astfel în art.1 din contract a rezultat că SC S. preia creanța de la reclamantă, SC C.T.F.R. SRL Craiova, și o cesionează la rândul său, către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, creanță în valoare de 8 miliarde lei deținută de cedentul SC C.T.F.R. SRL Craiova asupra debitorului SC O. SA, prin urmare cesionarul SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea devine creditor în locul cedentului. S-a reținut că părțile nu au prevăzut expres efectele etapei intermediare, în care SC S. SRL devine cesionar, pentru a putea ceda la rândul său creanța deținută împotriva lui SC O. SA, ci au consemnat direct efectele produse de cele două cesiuni succesive asupra patrimoniului SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, care a devenit ultimul cesionar cu obligația de a urmări creanța împotriva debitorului.

Din examinarea conținutului contractului de cesiune, instanța de apel a constatat că părțile au înțeles să-și califice calitățile astfel „cesionar cedent” pe SC S. SRL cu obligația de a achita cedentului, creanțele cedate către cedent, și nu cu titlu de garanție, cum a pretins apelanta, așa încât s-a confirmat prima cesiune de creanță încheiată de reclamantă cu cesionarul SC S. SRL. S-a mai reținut că în contract nu s-a prevăzut obligația de plată a prețului creanței de către cel de-al doilea cesionar, SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, căruia SC S. SRL îi transmitea creanța preluată de reclamantă, astfel că, în lipsa prevederii unei obligații principale, nu se poate pretinde constituirea de garanții.

S-a constatat că obligația pârâtei SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea a reieșit din manifestările ulterioare de voință ale părților, astfel s-a constatat că suma de 8 miliarde lei, reprezentând contravaloarea creanței preluate, a fost achitată integral de pârâtă, cedentului său SC S. SRL. Plata acestei sume a rezultat din cele trei bilete la ordin emise, fiecare în parte cu suma de 500.000.000 lei, de către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, în favoarea lui SC S. SRL, ordine de plată girate către SC D. SRL apoi către SC C.H. SRL și, în final, către SC D.P. SRL, înscrisuri aflate la fila 108 dosar apel. Aceste bilete la ordin nu au fost încasate din lipsă de disponibil, așa cum rezultă din dovezile aflate la dosar apel, intimata-pârâtă SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea a plătit cele trei sume direct către SC D.P.

SRL, cu ordinele de plată nr. 208 din 3 august 2004, nr.152 din 14 mai 2004 și nr.258 din 26 mai 2004 filele 118-120 dosar apel, făcând pe ordinele de plată mențiunea expresă „plată în contul SC S. SRL, conform contractului de cesiune”. În același mod, s-a procedat de către intimata-pârâtă SC D. SRL și în final la SC C.H., depus la dosar apel, achitat cu ordinul de plată nr. 134 din 11 mai 2004, depus la dosar apel. S-a constatat că intimata-pârâtă a dovedit achitarea sumei de 250.000.000 lei cu ordinul de plată nr. 125 din 14 mai 2004 direct către SC S. SRL și plata sumei de 250.000.000 lei cu ordinul de plată nr. 158 din 26 mai 2004 către SC D.P. SRL, și pe aceste ultime ordine de plată făcându-se mențiunea că plata se face conform contractului de cesiune de creanță (s-a constatat că toate plățile însumează suma de 2.500.000.000 lei).

Restul de 5.500.000.000 lei s-a achitat în compensare, conform ordinului nr. 4408712 din 22 aprilie 2004, depus la fila 101 dosar apel, însă acest ordin de compensare nu a avea un proces-verbal, din conținutul căruia să rezulte ce anume obligații reciproce au înțeles părțile să compenseze până la concurența sumei de 5.500.000.000 lei. Această împrejurare a rezultat și din raportul de inspecție fiscală întocmit de D.G.F.P. Vâlcea la data de 8 august 2005, aflat la dosar apel, precum și realizarea compensării între SC R. SRL Craiova, SC S. SRL și SC A. SRL Râmnicu -Vâlcea, și calitatea de debitoare a SC R. SRL față de SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea.

A calificat notificarea făcută de debitorul cedat SC O. SA, ca fiind o manifestare unilaterală de voință, care nu este de natură să modifice clauza convenită contractual, că este așa a rezultat și din interpretarea dată de însăși reclamanta cu referire la clauzele contractului de cesiune și anume pe parcursul executării acestei convenții este aceea referitoare la existența a doua contracte succesive. Cu privire la prețul creanței cedate, reclamanta a interpretat convenția în sensul SC A. SRL de plată către cesionarul cedat SC S. SRL, așa cum a rezultat din adresa nr. 456 din 14 iunie 2004, prin care i-a atras atenția cesionarului SC A. SRL asupra obligației contractuale de a preda cesionarului cedat SC S. SRL contravaloarea creanței de 8 miliarde lei, doar în finalul adresei, ca o consecință a nemulțumirii sale față de faptul că SC A. SRL a operat compensări cu alte societăți decât cu SC S. SRL, solicitând achitarea directă a sumei în contul său.

Reclamanta, de altfel a acționat în judecată, în procedura insolvenței pe cesionar, pentru suma de 8 miliarde lei și prin încheierea nr. 43/C din 5 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 131/COM/2005, s-a deschis procedura insolvenței asupra lui SC S. SRL și, pentru aceeași sumă, s-a antrenat, tot la cererea reclamantei, răspunderea administratorului SC S. SRL, N.D.. Față de această situație, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanță a constatat că SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea nu are calitate procesuală pasivă, întrucât această pârâtă nu a încheiat raporturi juridice cu reclamanta, SC C.T.F.R.

SRL Craiova, cesiunea de creanță fiind încheiată de către pârâtă numai cu SC S. SRL, de altfel soluția de respingere a acțiunii față de pârâtul M.A., pe aceeași excepție, a lipsei calității procesuale pasive, a fost corect stabilită de prima instanță, deoarece acest pârât nu a participat la încheierea contractului de cesiune de creanță, în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al SC A. SRL Râmnicu -Vâlcea, și cum nu a fost atacată, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

Împotriva acestei deciziei reclamanta a declarat recurs criticând soluția dată pe aspectul greșitei interpretări a art. 1 din contractul de cesiune de creanță, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea greșită a legii, în argumentarea căruia reclamanta arată că, natura juridică a actului juridic încheiat este contract de cesiune, din interpretarea căruia nu rezultă că sunt două cesiuni succesive, dacă ar fi fost așa, pactele comisorii din conținutul acestui act ar fi avut înserată o mențiune expresă, în acest sens; în același sens susține că notificarea făcută nu se referă la cesionarea creanței către SC S. SRL și, de asemenea, această societate nu a emis un asemenea înscris prin care să prevadă cesionarea creanței către cesionarul SC A. SRL.

Or, în opinia sa, această notificare nu reprezintă voința unilaterală a reclamantei, ci dimpotrivă sunt trei manifestări de voință. Prin urmare, raportul juridic de cesiune de creanță s-a născut între SC A. SRL, în calitate de cesionară și reclamanta, în calitate cedentă, căreia i s-au transmis drepturile pe care le avea asupra debitorului cedat, conform art. 1, alin. (2) al art. 2 din contract, ceea ce înseamnă că, părțile au încheiat un singur contract, contract de cesiune, cu garantarea cesiunii de către SC S. SRL. Așa încât, arată recurenta că a făcut dovada raportului contractual de creanță către cesionarul SC A. SRL, cât și cu modificarea înaintată debitorului cedat, în care SC S. SRL are numai calitatea de garant și cum cesionarul nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului convenit, în mod greșit instanța de apel a interpretat clauzele contractuale, invocând ca temei de casare pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta critică decizia atacată sub aspectul aplicării greșite a legii. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta arată că instanța nu s-a pronunțat asupra probei cu interogatoriul prin care reprezentantul lui SC A. SRL a recunoscut că a primit creanța de la debitorul cedat, SC O. SA, și nu de la SC S. SRL, iar compensările s-au făcut cu ignorarea dispozițiilor O.U.G. nr. 77/1999, așa încât acestea nu pot fi apreciate ca probe vizând achitarea sumei de 8 miliarde lei. În același sens, susține că procesele-verbale de compensare nu sunt probe concludente, deoarece în cuprinsul lor nu sunt menționate facturile sau vreun alt act doveditor, din conținutul cărora să se constate stingerea obligațiilor pecuniare ale contractului de cesiune de creanță.

Mai mult, reclamanta mai arată că garantul SC S. SRL nu și-a ținut evidența contabilă după cum asemenea evidențe nu se găsesc nici la SC D. SRL, firmă administrată de același administrator N.D., astfel că nu putea opera compensarea în sumă de 5.500.000.000 lei. Față de actele depuse la dosar rezultă că suma de 5.500.000.000 lei plătită de SC R. Craiova, a fost dovedită, însă această societate-plătitoare este un terț în raport de contractul de cesiune de creanță. Mai critică recurenta greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, iar onorariul de avocat pretins de apărătorul pârâtului M.A. nu a fost cenzurat, pretinzând o sumă exagerată în raport de apărările făcute. Acest al doilea motiv de recurs în cuprinsul căruia criticile formulate le încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. În consecință, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatei-pârâte SC A. SRL să-i plătească suma de 17.035.518.620 lei, sumă constituită din suma de 8.000.000.000 lei vechi contravaloare cesiune, suma de 2.564.133.320 lei vechi dobândă legală, suma de 6.471.385.300 lei vechi daune compensatorii constând în penalizări la care a fost obligată de către terți, ca urmare a întârzierii plăților din lipsă de dispoziție, cu cheltuieli de judecată, la fond, apel și recurs, reprezentând taxele de timbru și onorariul de avocat. În ceea ce privește criticile formulate de recurentă, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, întrucât, așa cum au constatat și celelalte instanțe, părțile au consimțit la întocmirea a două cesiuni succesive, înserate în același contract.

Împrejurarea că părțile nu au prevăzut în mod expres efectele intermediare, în care SC S. devine cesionar pentru a ceda la rândul său creanța deținută împotriva SC O. SA, ci au precizat direct efectele produse de cele două cesiuni pasive asupra patrimoniului SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, devenit ultimul cesionar, nu are nicio relevanță juridică în raport de dispozițiile art. 969 C. civ. coroborat cu art. 977 și art. 982 C. civ., potrivit cărora convențiile au putere de lege între părți contractante în interpretarea cărora se analizează după situația comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, și clauzele contractului de cesiune fiind interpretate unele prin altele dându-se fiecăruia înțelesul ce rezultă din înscrisul întreg.

Față de cele de mai sus, rezultă că părțile au încheiat două cesiuni succesive, cu precizările utile privind calitățile părților prevăzute expres în cuprinsul contractului de cesiune, iar obligația de plată a prețului creanței către cel de al doilea cesionar SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea a rezultat din manifestările ulterioare de voință ale părților. Astfel, corect a constatat instanța de apel că suma de 8 miliarde lei, reprezentând contravaloarea creanței preluate a fost achitată integral de către pârâtă cedentului său SC S. SRL. Totodată, în cauză s-a făcut dovada plății contravalorii cesiunii preluate cu biletele la ordin depuse la dosar. În ceea ce privește operațiunile de compensare au fost confirmate și însușite de cele două instanțe având în vedere constatările raportului de inspecție fiscală întocmit de D.G.F.P.

Vâlcea, la data de 5 august 2005 aflat la dosar apel, iar, potrivit aceluiași raport s-a consemnat la filele 26 și 27 atât cesionarea succesivă a creanței înscrisă în contractul nr. 254 din 2 aprilie 2004 cât și achitarea sumei de 8 miliarde lei, conform obligației asumate de SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea către SC S. SRL (s-au confirmat plățile de 2.500.000.000 lei, cât și compensarea sumei de 5.500.000.000 lei). Aceste înscrisuri nu au fost atacate de reclamantă, ceea ce înseamnă că au fost însușite conform situației stabilite prin organele de control fiscal. Referitor la celelalte critici vizând aplicarea greșită a legii, Înalta Curte le subsumează motivului de casare al pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. De asemenea, Înalta Curte constată că susținerile recurentei în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât proba despre care face vorbire recurenta era inutilă în condițiile în care la dosar s-a făcut dovada plății creanței atât cu ordinele de plată, cu operațiunile de compensare, cât și cu raportul de inspecție fiscală întocmit la cererea reclamantei-recurente, înscrisuri concludente și pertinente. Este adevărat că în contract nu s-a prevăzut nimic în legătură cu obligația de plată a prețului creanței de către cel de al doilea cesionar, SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea căruia SC S. SRL îi transmitea creanța preluată de la reclamantă, SC C.T.F.R.

SRL Craiova, însă în lipsa unei prevederi a unei obligații principale, nu se poate pretinde nici constituirea de garanții.

În realitate, prin contractul de cesiune invocat s-au născut două raporturi juridice succesive: între reclamantă și SC S. SRL căreia reclamanta i-a cesionat creanța sa asupra SC O. SA și între pârâta și SC S. care le-a cesionat la rândul său creanța primită, ceea ce înseamnă că pârâta nu are raporturi juridice cu reclamanta, ci numai cu SC S. SRL, împrejurare recunoscută chiar de reclamantă prin notificarea emisă la 14 iunie 2004 și invitația la conciliere din 28 iunie 2004. Susținerea recurentei că notificarea a făcut dovada raportului contractual al cesiunii de creanță, către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea și că SC S. are numai calitatea de garant este neîntemeiată, deoarece această notificare nu poate să modifice clauzele contractuale, în sensul înlăturării obligației SC S. SRL care și-a îndeplinit obligația de plată la momentul semnării contractului de cesiune, conform art.4 din contract, cesionarul cedent s-a obligat să achite cedentului suma de 8 miliarde lei cu fila CEC seria BG nr. 30001210885 emisă de B.C.R., sucursala Râmnicu-Vâlcea, faptul că acest CEC a fost ulterior refuzat la plată nu este imputabil pârâtei și nu transferă asupra ei obligație de plată (obligație scadentă la 60 de zile lucrătoare la data achitării creanței de către debitorul cedat).

Și, de altfel, notificarea are drept scop opozabilitatea față de terți. Referitor la nepronunțarea instanței asupra unui mijloc de probă nu poate fi supusă examinării întrucât nu sunt motive de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și, de altfel aceasta pretinsă recunoaștere a administratorului societății pârâte că a primit creanța de la debitorul cedat nu are relevanță, în raport de considerentele expuse mai sus. Critica vizând nerespectarea O.U.G. nr. 77/1999 cu modificările și completările ulterioare va fi înlăturată ca neîntemeiată având în vedere că nu afectează valabilitatea operațiunilor de compensare, sancțiune prevăzută de acest act normativ este contravențională, cum corect a apreciat instanța de apel.

Și, în sfârșit, critica vizând obligarea la plata unei sume mari reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, conform următoarelor considerente (reprezentând ordin de avocat). Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar instanța urmează să aprecieze în raport de complexitatea cauzei dacă cheltuielile de judecată sunt justificate. Or, instanța de apel a apreciat legal și corect că reclamanta datorează cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. În consecință, Înalta Curte constată că motivele invocate nu se circumscriu dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., invocate de recurentă, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să se respingă recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.T.F.R. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 170 din 3 iulie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11 aprilie 2008.