ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2262/2009

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC C.T.F.R. SRL Craiova prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Dolj a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC A. SRL Rm.Vâlcea și M.A. la plata sumei de 8 miliarde lei reprezentând contravaloare creanță, daune interese conform art. 1082 și art. 1084 C. civ., dobânda legală calculată conform art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000. Ulterior, la data de 24 februarie 2005, reclamanta a formulat precizări la cererea de chemare în judecată solicitând daune interese constând în penalități de întârziere facturate de terți, în valoare de 4.179.011.680 lei și dobânzi în sumă de 952.000.000 lei.

Tribunalul Dolj prin sentința nr. 248 din 6 mai 2005 a respins acțiunea reclamantei reținând, în esență, că prin contractul de cesiune de creanță nr. 254 din 2 aprilie 2004, s-au perfectat două succesiuni succesive ale aceleiași creanțe prin care reclamanta denumită „cesionar a cesionat creanța de 8 miliarde față de SC O. SA către SC S. SRL (cesionar cedat), care la rândul său a cesionat creanța primită către pârâtă. Astfel pârâta s-a obligat către SC S. SRL îndeplinindu-și această obligație de plată, conform ordinelor de plată și proceselor verbale de compensare, iar nu către reclamantă. Notificarea cesiunii către debitorul cedat nu este de natură să schimbe conținutul clauzelor contractuale.

Curtea de apel Craiova prin decizia nr. 340 din 6 decembrie 2005 a admis apelul cu consecința desființării sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în sensul că nu a examinat pricina în raport de conținutul clauzelor contractuale al contractului de cesiune. Recursul declarat de pârâții SC A. SRL Rm.Vâlcea și M.A. soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 2355 din 26 iunie 2006 a fost admis cu consecința casării deciziei Curții de Apel Craiova și trimiterea dosarului în vederea rejudecării apelului la aceeași instanță, reținându-se că instanța de apel putea încuviința refacerea și completarea probelor administrate la prima instanță și administrarea de noi probe în condițiile art. 292 C. proc.

civ., dacă considera că erau necesare soluționării cauzei. Rejudecând apelul Curtea de apel Craiova prin decizia nr. 170 din 3 iulie 2007 a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând în considerentele deciziei în esență că obligația pârâtei SC A. SRL Rm. Vâlcea a reieșit din manifestările ulterioare de voință ale părților, astfel s-a constatat că suma de 8 miliarde, reprezentând contravaloarea creanței preluate, a fost achitată integral de pârâtă cedentului său SC S. SRL. Notificarea făcută către debitorul cedat SC O. SA ca manifestare unilaterală de voință, nu este de natură să modifice clauzele convenite contractual. De altfel, din conținutul acestei notificări nu reiese intenția cedentului SC C.T.F.R.

SRL Craiova de a modifica drepturile și obligațiile stabilite prin contractul de cesiune ci o materializare a voinței exprimate în scris, conforme căreia ultimul cesionar, ca efect al celor două transmiteri succesive, a devenit SC A. SRL Rm.Vâlcea. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1455 din 11 aprilie 2008 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.T.F.R.

SRL Craiova reținând, în esență, că prin contractul de cesiune invocat s-au născut două raporturi juridice succesive: între reclamantă și SC S. SRL căreia reclamanta i-a cesionat creanța sa asupra SC O. SA și între pârâta și SC S. SRL care le-a cesionat la rândul său creanța primită, ceea ce înseamnă că pârâta nu are raporturi juridice cu reclamanta, ci numai cu SC S. SRL, împrejurare recunoscută chiar de reclamantă prin notificarea emisă la 14 iunie 2004 și invitația la conciliere din 28 iunie 2004. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea SC C.T.F.R. SRL Craiova întemeiată pe dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ. solicitând admiterea contestației și reluarea judecării pe fond a recursului.

În argumentarea motivelor contestației în anulare, contestatoarea a susținut, în esență, nelegala compunere a completului care a soluționat cererea de abținere deoarece din complet făcea parte și un judecător declarat incompatibil prin încheierea din 18 ianuarie 2008 și faptul că doi dintre judecătorii care făceau parte din completul care a judecat recursul erau incompatibili deoarece s-au pronunțat în primul ciclu procesual și ,,au dat dispoziții la instanța de apel”.

Examinând contestația prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Curtea constată că aceasta este nefondată pentru următoarele motive: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac admisibilă num ai în cazurile limitativ prevăzute de lege, prin care se urmărește anularea unei hotărâri definitive dacă la pronunțarea ei nu s-au observat neregularitățile actelor de procedură ori dacă soluția este rezultatul unei erori materiale evidente (art. 317 și art. 318 C. proc. civ.). Astfel pentru contestația în anulare de drept comun, art. 317 C. proc. civ. prevede două motive, unul, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și al doilea, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Admisibilitatea acestei contestații în anulare de drept comun, consacrată în textul art. 317 pct. 2 C. proc. civ. este condiționată de cerința ca aceste motive să fi fost invocate prin cererea de recurs, însă instanța de recurs le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond. Prevederea cuprinsă în art. 318 C. proc. civ., potrivit căreia o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale, se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cu respingerea greșită a unui recurs tardiv, anularea greșită ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și altele asemănătoare pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În speță, deși contestatoarea a invocat, în motivarea contestației prevederile art. 317 și art. 318 C. proc. civ. aceste texte legale nu sunt incidente cauzei. În dezvoltarea motivelor pe care se întemeiază contestația în anulare, contestatoarea relevă nelegala constituire a completului de judecată în soluționarea unei cereri de abținere. Potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) C. proc. civ. încheierea prin care s-a încuviințat sau respins abținerea ca și aceea prin care s-a încuviințat recuzarea, nu este supusă la nicio cale de atac. Conform dispozițiilor art. 30 C. proc. civ. recuzarea judecătorului se hotărăște de instanța respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat. Ca atare, critica este nefondată și va fi respinsă ca atare.

Nici critica privitoare la incompatibilitatea celor doi judecători nu este fondată având în vedere că prin decizia nr. II/2007 din 15 ianuarie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a admis recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor art. 24 C. proc. civ. și a stabilit : ,,judecătorul care soluționează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluționeze cererea de revizuire sau contestația în anulare”. În această situație se constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare formulată de reclamantă urmând a fi respinsă ca nefondată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C.T.F.R. SRL CRAIOVA împotriva deciziei nr. 1455 din 11 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2009.