ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2989/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea formulată la 14 noiembrie 2003, creditoarea W. H.G. a solicitat încuviințarea executării silite a sentinței nr. 10 O 96/01/KfH, pronunțată la 20 septembrie 2002 de Tribunalul Ulm Germania, definitivă și executorie, precum și obligarea debitoarei SC N. SRL la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, creditoarea a arătat că prin sentința menționata a fost obligată debitoarea SC N. SRL la plata sumei de 55.452 euro, precum și dobânda aferenta în cuantum de 8,5%/ an, începând cu data de 15 noiembrie 2002. A mai arătat creditoarea că hotărârea este definitivă și executorie de la data de 17 octombrie 2002 și că debitoarea a achitat numai 25.000 euro din suma datorată, iar începând cu luna mai 2003 a încetat să mai plătească de bunăvoie, drept pentru care s-a formulat prezenta cerere.

Prin sentința civilă nr. 138 din 24 februarie 2004, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile lipsei concilierii directe și lipsei cererii de executare silită invocate de reprezentanții intimatei SC N. SRL, a admis cererea formulată de W.H.G. și, în consecință, a încuviințat executarea pe teritoriul României a hotărârii pronunțate de Tribunalul Ulm din Germania, la data de 20 septembrie 2002, în dosarul nr. 10 O 96/KfH. A fost obligată intimata la plata către petentă a sumei de 568.000 lei vechi, cu titlu de cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 559/ A din 21 aprilie 2005, a admis apelul declarat de debitoarea SC N. SRL, împotriva sentinței menționate și a respins cererea de încuviințare a executării silite formulată de creditoarea W.H.G., obligând creditoarea intimată să plătească debitoarei apelante suma de 20 milioane lei vechi cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs debitoarea SC N. SRL, recurs care a fost admis prin decizia nr. 5032 din 24 mai 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, fiind casată decizia recurată cu privire la modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și a fost trimisă cauza spre rejudecare numai pe acest aspect la aceeași instanță de apel, fiind menținute restul dispozițiilor deciziei. S-a reținut în considerentele deciziei de casare că instanța de apel a acordat numai 20 milioane lei cheltuieli de judecată, omițând să argumenteze modul în care a stabilit acest cuantum. Astfel, dacă instanța de judecată a apreciat că sumele cerute cu titlu de cheltuieli de judecată sunt prea mari, era obligată să motiveze reducerea cheltuielilor de judecată.

Rejudecând apelul declarat de debitoarea SC N. SRL, împotriva sentinței din 24 februarie 2004 a Tribunalului Sibiu, în limitele stabilite prin decizia instanței de recurs, Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 116/ A din 22 martie 2007 a stabilit cheltuielile de judecată în apel în limita sumei de 4.500 lei, obligând creditoarea intimată la plata acestei sume în favoarea apelantei. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul de a mări sau micșora onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori se va stabili motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

S-a mai constatat că Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează contractul de asistență juridică, care este un raport juridic între avocat și client, în timp ce art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel ce a căzut în pretenții. În speță, s-a constatat că, în raport de obiectul pricinii și de complexitatea cauzei, pretențiile debitoarei cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată sunt exagerat de mari, stabilindu-se aceste cheltuieli în limita sumei de 4.500 lei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs debitoarea SC N. SRL, criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive: Potrivit dispozițiilor art. 126 și art. 130 din Statutul profesiei de avocat, onorariul de avocat se stabilește prin contractul de asistență juridică încheiat între avocat și client, iar acest contract formează lege, clauzele sale neputând fi modificate nici de părțile contractante, nici de instanță. Instanțele de judecată nu pot reduce onorariile de avocat fixate prin contractul de asistență juridică, astfel că instanța trebuia să oblige partea adversă care a căzut în pretenții la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Deși din înscrisurile debitoarei (chitanțe și împuterniciri avocațiale) rezultă că la Tribunalul Sibiu onorariul a fost de 100 milioane lei vechi, iar la Curtea de Apel Alba Iulia tot 100 milioane lei vechi, onorariul fiind fixat la un procent de cca.

8 % din valoarea litigiului, instanța de apel a acordat numai 4.500 lei, reducând în mod nelegal cheltuielile de judecată dovedite la mai puțin de 25 % din totalul lor. În subsidiar, recurenta a arătat că, în situația în care instanța de recurs ar considera că este posibilă reducerea onorariilor de avocat, ar trebui să se constate că reducerea făcută nu este rațională, față de împrejurarea că recurenta s-a prezentat la cel puțin 25 de termene de judecată, iar partea adversă, care este o societate comercială cu resurse financiare, a căzut total în pretenții. Intimata creditoare W.H.G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. La data de 10 septembrie 2007, recurenta SC N. SRL a invocat, în scris, excepția de neconstituționalitate a art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Prin încheierea din 7 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate. Prin decizia nr. 422 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. ( 3) C. proc. civ., ridicată de SC N. SRL. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat prin declarația de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Critica formulată de recurenta debitoare în sensul că instanța de judecată nu poate reduce onorariul de avocat fixat prin contractul de asistență juridică, nu este întemeiată.

Astfel, procedând la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu a cenzurat contractul de asistență juridică încheiat între avocat și client. Prin reducerea onorariului de avocat instanța nu a intervenit în convenția încheiată de parte cu avocatul său, astfel încât să fie încălcate dispozițiile prevăzute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și Statutul profesiei de avocat privind contractul de asistență juridică și onorariul de avocat. Cu alte cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică se menține în integralitatea lui. În situația aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (text situat în cuprinsul secțiunii intitulate „Cheltuielile de judecată") instanța micșorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

Împrejurarea că, în prezent, art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat prevede că „este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați", nu este de natură să atragă inaplicabilitatea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., atâta timp cât instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în cuprinsul său, numai că nu se mai raportează la onorariile minimale. Criticile privind reducerea excesivă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat și majorarea cuantumului acestora nu fac posibilă încadrarea în vreunul din cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., întrucât motivele invocate în acest sens privesc netemeinicia hotărârii atacate, decurgând din modul în care instanța a apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată și nu mai pot face obiectul analizei instanței de control judiciar după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de debitoarea SC N. SRL se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de debitoarea SC N. SRL, împotriva deciziei nr. 116/ A din 22 martie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2009.