ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2989/2009

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin

cererea formulată la 14 noiembrie 2003, creditoarea W.

H.G. a solicitat încuviințarea executării silite a

sentinței

nr. 10 O 96/01/KfH, pronunțată la

20 septembrie 2002 de Tribunalul

Ulm Germania, definitivă și executorie,

precum și obligarea debitoarei SC N. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

creditoarea a arătat că prin sentința menționata a fost obligată debitoarea SC

N. SRL la plata sumei de 55.452 euro, precum și dobânda aferenta în cuantum de

8,5%/ an, începând cu data de 15 noiembrie 2002. A mai arătat

creditoarea că hotărârea este definitivă și

executorie de la data de 17

octombrie 2002 și că debitoarea a achitat

numai 25.000 euro din suma datorată, iar începând cu luna mai 2003 a încetat să

mai

plătească de bunăvoie, drept pentru care

s-a formulat prezenta cerere.

Prin sentința

civilă nr. 138 din 24 februarie 2004, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile

lipsei concilierii directe și lipsei cererii de executare silită invocate de

reprezentanții intimatei SC N.

SRL, a admis

cererea formulată de W.H.G.

și, în consecință, a încuviințat executarea

pe teritoriul României a hotărârii pronunțate de Tribunalul Ulm din Germania,

la data de 20 septembrie 2002, în dosarul nr. 10 O 96/KfH. A fost obligată

intimata la plata către petentă a sumei de 568.000 lei vechi, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Curtea

de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 559/ A

din 21 aprilie 2005, a admis apelul declarat

de debitoarea SC N. SRL, împotriva sentinței menționate și a respins cererea de

încuviințare a executării silite formulată de creditoarea W.H.G., obligând

creditoarea intimată să plătească debitoarei apelante suma de 20 milioane lei

vechi cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs debitoarea SC N. SRL, recurs care a fost

admis prin decizia nr. 5032 din 24 mai 2006, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, fiind casată

decizia recurată cu privire la modul de soluționare a cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată și a fost trimisă cauza

spre rejudecare numai

pe acest aspect la aceeași instanță de apel, fiind

menținute restul dispozițiilor deciziei.

S-a reținut

în considerentele deciziei de casare că instanța de apel a acordat numai 20

milioane lei cheltuieli de judecată, omițând să argumenteze modul în care a

stabilit acest cuantum. Astfel, dacă instanța de judecată a apreciat că sumele

cerute cu titlu de cheltuieli de judecată sunt prea mari, era obligată să motiveze

reducerea cheltuielilor de judecată.

Rejudecând

apelul declarat de debitoarea SC N. SRL, împotriva sentinței din 24 februarie 2004

a Tribunalului Sibiu, în limitele stabilite prin decizia instanței de recurs,

Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 116/ A din 22 martie 2007 a

stabilit

cheltuielile de judecată în apel

în limita sumei de 4.500 lei, obligând

creditoarea intimată la plata

acestei sume în favoarea apelantei.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art.

274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul de a mări sau micșora

onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale, ori de câte ori se va stabili motivat că sunt nepotrivit de mici sau

de mari în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

S-a mai constatat că

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și

exercitarea

profesiei de avocat reglementează contractul de asistență

juridică, care

este un raport juridic între avocat și client, în timp ce art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual

civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a

sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel ce a căzut în

pretenții.

În speță, s-a

constatat că, în raport de obiectul pricinii și de complexitatea cauzei,

pretențiile debitoarei cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată sunt

exagerat de mari, stabilindu-se aceste cheltuieli în limita sumei de 4.500 lei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs debitoarea SC N. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate pentru următoarele motive:

Potrivit

dispozițiilor art. 126 și art. 130 din Statutul profesiei de

avocat, onorariul de avocat se stabilește

prin contractul de asistență juridică încheiat între avocat și client, iar

acest contract formează

lege, clauzele sale

neputând fi modificate nici de părțile contractante,

nici de instanță.

Instanțele de judecată nu pot reduce onorariile de avocat fixate

prin contractul de asistență juridică, astfel

că instanța trebuia să oblige partea adversă care a căzut în pretenții la plata

tuturor cheltuielilor de judecată.

Deși

din înscrisurile debitoarei (chitanțe și

împuterniciri avocațiale) rezultă că la Tribunalul Sibiu onorariul a

fost de 100 milioane lei vechi, iar la Curtea de Apel Alba Iulia tot

100 milioane lei vechi, onorariul fiind fixat la

un procent de cca. 8 %

din valoarea litigiului, instanța de apel a

acordat numai 4.500 lei, reducând în mod nelegal cheltuielile de judecată

dovedite la mai puțin de 25 % din totalul lor.

În subsidiar, recurenta a arătat că, în situația în care instanța de

recurs ar considera că este posibilă

reducerea onorariilor de avocat, ar trebui să se constate că reducerea făcută

nu este rațională, față de împrejurarea că recurenta s-a prezentat la cel puțin

25 de termene de judecată, iar partea adversă, care este o societate comercială

cu resurse financiare, a căzut total în pretenții.

Intimata

creditoare W.H.G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

La data de 10

septembrie 2007, recurenta SC N. SRL a invocat, în scris, excepția de

neconstituționalitate a art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis cererea

de sesizare a

Curții Constituționale, a suspendat judecarea cauzei și a

înaintat

dosarul Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de

neconstituționalitate.

Prin decizia nr. 422

din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională

a

respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (

3)

C. proc. civ., ridicată de SC N. SRL.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocat prin declarația de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat, pentru următoarele considerente:

Critica formulată de recurenta debitoare în sensul că instanța de

judecată nu poate reduce onorariul de avocat

fixat prin contractul de asistență juridică, nu este întemeiată.

Astfel,

procedând la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța

nu a cenzurat contractul de asistență juridică încheiat între avocat și client.

Prin

reducerea onorariului de avocat instanța nu a intervenit în convenția încheiată

de parte cu avocatul său, astfel încât să fie încălcate dispozițiile prevăzute

de Legea nr. 51/1995 pentru

organizarea și

exercitarea profesiei de avocat și Statutul profesiei de

avocat privind

contractul de asistență juridică și onorariul de avocat.

Cu alte

cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență

juridică se menține în integralitatea lui.

În situația

aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (text situat în cuprinsul secțiunii

intitulate „Cheltuielile de judecată") instanța micșorează în mod

corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată

partea care le datorează.

Împrejurarea

că, în prezent, art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat prevede că

„este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către

organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de

către avocați", nu este de natură să atragă inaplicabilitatea art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., atâta timp cât instanța constată că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute în cuprinsul său, numai că nu se mai raportează la

onorariile minimale.

Criticile privind

reducerea excesivă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat

și majorarea cuantumului acestora nu fac posibilă încadrarea în vreunul din

cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât motivele

invocate în acest sens privesc netemeinicia hotărârii atacate, decurgând din modul

în care instanța a apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată

și nu mai pot face obiectul analizei instanței de

control judiciar după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. I

pct.

112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru

considerentele expuse, recursul declarat de debitoarea SC N. SRL se va privi ca

nefondat și, în temeiul art.

312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

debitoarea SC N. SRL, împotriva deciziei nr. 116/ A din 22 martie 2007 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie

2009.