ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2052/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 129 din 15

februarie 2004 a Tribunalului Timiș a fost admisă acțiunea reclamantei SC

L.A.O.C. SRL Timișoara, astfel cum a fost precizată, iar pârâta SC C.G. &

C. SRL Timișoara a fost obligată la plata sumei de 1.754.959.000 lei, valoarea

actualizată a sumei de 405.489.920 lei, precum și la plata sumei de 48.984 E.,

echivalent în lei, cu titlu de contravaloare a îmbunătățirilor aduse stației de

distribuție carburanți Moșnița Nouă, înscrisă în C.F. 1441, plus dobânzi legale

aferente începând cu data introducerii acțiunii – 23 ianuarie 2004 – și până la

achitarea efectivă a debitelor.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 166 din

24 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, decizie casată prin decizia nr. 645

din 9 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, urmare admiterii

recursului pârâtei.

Instanța de recurs a reținut că prezentul

litigiu a fost generat de rezoluțiunea convențională a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între părți, confirmată prin sentința civilă nr. 1113/1999

când s-a și dispus repunerea în situația anterioară doar a SC C.G. & C.

SRL, cu evacuarea SC L.A.O.C. SRL, fără însă a se dispune și repunerea în

situația anterioară a reclamantei din cauza de față prin restituirea prețului

achitat de 405.490.000 lei.

În consecință, deși instanțele s-au

pronunțat asupra restituirii prețului actualizat, cât și asupra îmbunătățirilor

efectuate de reclamanta de față în benzinăria din care a fost evacuată,

instanța de apel nu a rezolvat excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de pârâtă, excepție ce nu a putut fi analizată în recurs întrucât

începutul cursului prescripției necesita cercetarea unor aspecte de fond,

determinate de specificitatea rezoluțiunii unui contract ce cuprindea un pact

comisoriu expres și nu în ultimul rând, sub aspectul obiectului restituirii așa

cum a fost stabilit prin petitul cererii.

În consecință, făcându-se trimitere la

dispozitivul deciziei, instanța de recurs a casat decizia din apel și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând apelul, prin decizia civilă

nr. 84 din 22 aprilie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a

respins apelul pârâtei SC C.G. & C. SRL, obligând-o la 3570 lei cheltuieli

de judecată.

Din considerentele deciziei rezultă că în

rejudecare, apelul a fost suspendat la 11 septembrie 2007 urmare sesizării

Curții Constituționale asupra neconstituționalității dispozițiilor art. 212 alin.

(2) C. proc. civ., excepție respinsă prin decizia nr. 25 din 15 ianuarie 2008.

De asemenea, conform mențiunii exprese a

instanței de apel, în rejudecare, a fost analizată doar excepția prescripției

dreptului la acțiune asupra căreia aceeași instanță, cu ocazia primei judecăți,

omisese să se pronunțe.

În acest sens instanța de apel a apreciat

că acțiunea reclamantei formulată la 23 ianuarie 2004 nu este prescrisă

deoarece dreptul său la acțiunea în restituirea prețului s-a născut la 4 iulie

2002, dată la care a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr. 287/2000

prin care s-a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 138 din 7

noiembrie 1998 încheiat între părți.

Cât privește prescripția dreptului la

acțiune în restituirea contravalorii îmbunătățirilor instanța de apel a reținut

că dreptul reclamantei de a fi despăgubită pe acest aspect s-a născut la data

la care pârâta a intrat în posesia stației de carburanți, respectiv la 17 octombrie

2003, data executării evacuării de către executorul judecătoresc.

În consecință, reținându-se că asupra

celorlalte excepții invocate în completarea apelului, referitoare la lipsa

calității procesuale active a reclamantei și lipsa calității procesuale pasive

a pârâtei instanța s-a pronunțat prin decizia casată, fiind respinse, iar

asupra fondului s-a pronunțat cu ocazia primei judecăți a apelului, în urma

analizării în rejudecare și a excepției prescripției, apelul pârâtei a fost

respins.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta solicitând casarea ei pentru nelegalitate și trimiterea cauzei

spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta

critică decizia din apel pentru motivarea superficială a soluției date, pentru

rezolvarea greșită a excepției prescripției, considerându-se greșit că

prescripția a început să curgă de la data soluționării irevocabile a acțiunii

în rezoluțiunea contractului, 4 iulie 2002, și nu de la data operării pactului

comisoriu de cel mai înalt grad convenit în contract, respectiv 27 februarie

1999, așa cum, de altfel, au reținut și instanțele ce s-au pronunțat în

constatarea rezoluțiunii contractului.

În consecință, în raport de data la care

a operat pactul comisoriu, dată reținută și prin decizia nr. 4710 din 4 iulie

2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, recurenta

apreciază că dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris la 1 martie 2003,

acțiunea promovată la 23 ianuarie 2004 fiind tardivă.

În final, recurenta critică încălcarea de

către instanța de recurs a dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

potrivit cărora după casare, instanța va ține seama de toate motivele invocate

înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, dispoziții încălcate cu

ocazia rejudecării când instanța de apel a omis să se pronunțe și asupra

celorlalte motive invocate în fața instanței de apel, analizând doar excepția

prescripției.

Prin întâmpinare intimata reclamantă a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că decizia din apel a

fost corect motivată; pe aspectul prescripției arată că într-adevăr prescripția

a început să curgă de la data de 27 februarie 1999, dată când a operat pactul

comisoriu, dar acest termen a fost întrerupt prin recunoașterea implicită a

dreptului, prin promovarea acțiunii în rezoluțiunea contractului, ce a durat

până la 4 iulie 2002, iar prin notele scrise depuse la 22 iunie 2009, intimata

adaugă și plățile efectuate de recurentă în contul recunoașterii dreptului,

alături celorlalte cauze de întrerupere a prescripției.

Recursul este întemeiat pentru

considerentele ce se vor arăta:

Decizia recurată în cauza de față a fost

dată urmării casării dispuse prin decizia nr. 645 din 9 februarie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Din considerentele deciziei de casare

rezultă că motivul casării a vizat doar nesoluționarea excepției prescripției

dreptului la acțiune, invocată de apelanta pârâtă, celelalte critici

referitoare la soluționarea celorlalte excepții referitoare la calitățile

procesuale nefiind primite, ca de altfel nici cele referitoare la netemeinicia

deciziei, așa încât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

Din acest considerent, critica invocată

de recurentă privind încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

și omisiunea instanței de apel de a se pronunța și asupra celorlalte critici

din apel și excepții este neîntemeiată.

Cât privește soluționarea excepției

prescripției dreptului la acțiune Curtea apreciază că instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. neținând cont de cele

dezlegate prin hotărârea instanței de recurs în legătură cu acest aspect.

Astfel, deși instanța de recurs a reținut

că părțile au avut susțineri contradictorii privind momentul de la care începe

să curgă prescripția (data operării pactului comisoriu, data pronunțării

soluției din rezoluțiunea contractului sau data evacuării din spațiu) a reținut

că în cazul rezoluțiunii contractelor în care este stipulat un pact comisoriu

expres, cursul prescripției este supus unor reguli diferite, aspecte ce se

impuneau a fi cercetate de instanța de apel, motiv pentru care a și dispus

casarea.

Rejudecând pricina instanța de apel nu

analizează prescripția și prin prisma pactului comisoriu expres ce fusese

inserat în contractul pentru care a operat rezoluțiunea.

Procedând astfel instanța de apel a

pronunțat o soluție nelegală, încălcând decizia de casare.

Mai mult, în recurs însăși intimata a

susținut că prescripția a început să curgă de la data la care și-a produs

efectele pactul comisoriu, 27 februarie 1999, dar a susținut că acest termen a

fost întrerupt, invocând mai multe cauze ce nu s-au putut verifica în recurs.

În consecință, Curtea apreciază că se

impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei

spre rejudecarea excepției prescripției atât sub aspectul momentului la care ea

a început să curgă cât și sub aspectul întreruperii cursului ei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC

C.G. & C. SRL Moșnița Nouă.

Casează decizia nr. 84 din 22

aprilie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 25 iunie 2009.