ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2052/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 129 din 15 februarie 2004 a Tribunalului Timiș a fost admisă acțiunea reclamantei SC L.A.O.C. SRL Timișoara, astfel cum a fost precizată, iar pârâta SC C.G. & C. SRL Timișoara a fost obligată la plata sumei de 1.754.959.000 lei, valoarea actualizată a sumei de 405.489.920 lei, precum și la plata sumei de 48.984 E., echivalent în lei, cu titlu de contravaloare a îmbunătățirilor aduse stației de distribuție carburanți Moșnița Nouă, înscrisă în C.F. 1441, plus dobânzi legale aferente începând cu data introducerii acțiunii – 23 ianuarie 2004 – și până la achitarea efectivă a debitelor.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 166 din 24 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, decizie casată prin decizia nr. 645 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, urmare admiterii recursului pârâtei. Instanța de recurs a reținut că prezentul litigiu a fost generat de rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, confirmată prin sentința civilă nr. 1113/1999 când s-a și dispus repunerea în situația anterioară doar a SC C.G. & C. SRL, cu evacuarea SC L.A.O.C. SRL, fără însă a se dispune și repunerea în situația anterioară a reclamantei din cauza de față prin restituirea prețului achitat de 405.490.000 lei.

În consecință, deși instanțele s-au pronunțat asupra restituirii prețului actualizat, cât și asupra îmbunătățirilor efectuate de reclamanta de față în benzinăria din care a fost evacuată, instanța de apel nu a rezolvat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, excepție ce nu a putut fi analizată în recurs întrucât începutul cursului prescripției necesita cercetarea unor aspecte de fond, determinate de specificitatea rezoluțiunii unui contract ce cuprindea un pact comisoriu expres și nu în ultimul rând, sub aspectul obiectului restituirii așa cum a fost stabilit prin petitul cererii. În consecință, făcându-se trimitere la dispozitivul deciziei, instanța de recurs a casat decizia din apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 84 din 22 aprilie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins apelul pârâtei SC C.G. & C. SRL, obligând-o la 3570 lei cheltuieli de judecată. Din considerentele deciziei rezultă că în rejudecare, apelul a fost suspendat la 11 septembrie 2007 urmare sesizării Curții Constituționale asupra neconstituționalității dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., excepție respinsă prin decizia nr. 25 din 15 ianuarie 2008. De asemenea, conform mențiunii exprese a instanței de apel, în rejudecare, a fost analizată doar excepția prescripției dreptului la acțiune asupra căreia aceeași instanță, cu ocazia primei judecăți, omisese să se pronunțe.

În acest sens instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamantei formulată la 23 ianuarie 2004 nu este prescrisă deoarece dreptul său la acțiunea în restituirea prețului s-a născut la 4 iulie 2002, dată la care a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr. 287/2000 prin care s-a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 138 din 7 noiembrie 1998 încheiat între părți. Cât privește prescripția dreptului la acțiune în restituirea contravalorii îmbunătățirilor instanța de apel a reținut că dreptul reclamantei de a fi despăgubită pe acest aspect s-a născut la data la care pârâta a intrat în posesia stației de carburanți, respectiv la 17 octombrie 2003, data executării evacuării de către executorul judecătoresc.

În consecință, reținându-se că asupra celorlalte excepții invocate în completarea apelului, referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei și lipsa calității procesuale pasive a pârâtei instanța s-a pronunțat prin decizia casată, fiind respinse, iar asupra fondului s-a pronunțat cu ocazia primei judecăți a apelului, în urma analizării în rejudecare și a excepției prescripției, apelul pârâtei a fost respins. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta solicitând casarea ei pentru nelegalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., recurenta critică decizia din apel pentru motivarea superficială a soluției date, pentru rezolvarea greșită a excepției prescripției, considerându-se greșit că prescripția a început să curgă de la data soluționării irevocabile a acțiunii în rezoluțiunea contractului, 4 iulie 2002, și nu de la data operării pactului comisoriu de cel mai înalt grad convenit în contract, respectiv 27 februarie 1999, așa cum, de altfel, au reținut și instanțele ce s-au pronunțat în constatarea rezoluțiunii contractului. În consecință, în raport de data la care a operat pactul comisoriu, dată reținută și prin decizia nr. 4710 din 4 iulie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, recurenta apreciază că dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris la 1 martie 2003, acțiunea promovată la 23 ianuarie 2004 fiind tardivă.

În final, recurenta critică încălcarea de către instanța de recurs a dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora după casare, instanța va ține seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, dispoziții încălcate cu ocazia rejudecării când instanța de apel a omis să se pronunțe și asupra celorlalte motive invocate în fața instanței de apel, analizând doar excepția prescripției.

Prin întâmpinare intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că decizia din apel a fost corect motivată; pe aspectul prescripției arată că într-adevăr prescripția a început să curgă de la data de 27 februarie 1999, dată când a operat pactul comisoriu, dar acest termen a fost întrerupt prin recunoașterea implicită a dreptului, prin promovarea acțiunii în rezoluțiunea contractului, ce a durat până la 4 iulie 2002, iar prin notele scrise depuse la 22 iunie 2009, intimata adaugă și plățile efectuate de recurentă în contul recunoașterii dreptului, alături celorlalte cauze de întrerupere a prescripției. Recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta: Decizia recurată în cauza de față a fost dată urmării casării dispuse prin decizia nr. 645 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Din considerentele deciziei de casare rezultă că motivul casării a vizat doar nesoluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de apelanta pârâtă, celelalte critici referitoare la soluționarea celorlalte excepții referitoare la calitățile procesuale nefiind primite, ca de altfel nici cele referitoare la netemeinicia deciziei, așa încât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat. Din acest considerent, critica invocată de recurentă privind încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. și omisiunea instanței de apel de a se pronunța și asupra celorlalte critici din apel și excepții este neîntemeiată. Cât privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune Curtea apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. neținând cont de cele dezlegate prin hotărârea instanței de recurs în legătură cu acest aspect. Astfel, deși instanța de recurs a reținut că părțile au avut susțineri contradictorii privind momentul de la care începe să curgă prescripția (data operării pactului comisoriu, data pronunțării soluției din rezoluțiunea contractului sau data evacuării din spațiu) a reținut că în cazul rezoluțiunii contractelor în care este stipulat un pact comisoriu expres, cursul prescripției este supus unor reguli diferite, aspecte ce se impuneau a fi cercetate de instanța de apel, motiv pentru care a și dispus casarea. Rejudecând pricina instanța de apel nu analizează prescripția și prin prisma pactului comisoriu expres ce fusese inserat în contractul pentru care a operat rezoluțiunea.

Procedând astfel instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, încălcând decizia de casare. Mai mult, în recurs însăși intimata a susținut că prescripția a început să curgă de la data la care și-a produs efectele pactul comisoriu, 27 februarie 1999, dar a susținut că acest termen a fost întrerupt, invocând mai multe cauze ce nu s-au putut verifica în recurs. În consecință, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea excepției prescripției atât sub aspectul momentului la care ea a început să curgă cât și sub aspectul întreruperii cursului ei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC C.G. & C. SRL Moșnița Nouă. Casează decizia nr. 84 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 iunie 2009.