ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1782/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1782/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 129 din 15 februarie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 819/2004

al Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis

acțiunea precizată formulată de reclamanta SC L.A.O.C. SRL Timișoara împotriva pârâtei

SC C.G.C. SRL Timișoara cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 1.754.959.000

RON reprezentând valoarea reactualizată a sumei de 405.489.920 RON , precum și la

plata sumei de 48.984 euro în echivalentul în RON la cursul Bănci Naționale a României

din momentul efectuării plății, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire

aduse imobilului ,,stație de distribuție carburanți” înscris în CF XX localitatea

M.N. și la plata dobânzii legale conform ratei de scont a Băncii Naționale a României

aferentă acestor sume începând cu data introducerii acțiunii, 23 ianuarie 2004 și

până la data efectivă a sumelor, cu obligarea pârâtei la 54.305.000 RON cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut în esență că reclamanta prin cererea de chemare în judecată astfel

cum a fost precizată ulterior a solicitat în contradictoriu cu pârâta restabilirea

situației anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie

1998 rezoluționat prin sentința nr. 287/2000, în sensul obligării pârâtei la restituirea

sumei de 405.490.000 RON reactualizată cu indicele de inflație, sumă ce reprezintă

prețul achitat vânzătorului precum și suma de 32.763 euro - ulterior majorată -

reprezentând sporul de valoarea adus imobilului anterior menționat.

A reținut tribunalul că prin sentința 287

din 21 februarie 2000 s-a constatat că a operat rezoluțiunea convențională a contractului

de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1998 și s-a dispus repunerea SC C.G.C. SRL

în situația anterioară precum și evacuarea SC L.A.O.C. SRL din imobilul compus din

teren și clădirile edificate, construcții extratabulare, în baza principiului restitutio

in integrum, fără ca reclamanta din acest dosar, SC L.A.O.C. SRL să fie și ea repusă

în situația anterioară prin restituirea prețului achitat în valoare de 405.490.000

RON .

În legătură cu excepția prescripției dreptului

la acțiune invocată de pârâtă prima instanță a reținut că obligația acesteia de

restituire a prețului încasat de la reclamantă s-a născut la data de 4 iulie 2002

dată la care sentința nr. 287 din 21 februarie 2000 a rămas definitivă și irevocabilă

prin decizia nr. 4710 din 4 iulie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Prin urmare, după examinarea probelor administrate

în cauză, pe baza celor două expertize contabile și tehnice s-a apreciat că acțiunea

reclamantei este întemeiată în privința ambelor capete de cerere.

Apelul formulat de pârâta SC C.G.C. SRL

a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 166 din 24 octombrie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Instanța de apel a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei cu motivarea că deși aceasta a vândut

societății SC O.S. SRL fondul de comerț al stației Peco M.N. contractul de vânzare-cumpărare

a fost rezoluționat conform dovezilor de la dosar, astfel că imobilul din litigiu

a revenit în patrimoniul pârâtei SC C.G.C. SRL.

Soluția a fost identică în privința excepției

lipsei calității procesuale pasive care a fost respinsă în considerarea faptului

că amenajările efectuate la stația de carburanți se află în patrimoniul pârâtei

fiind aferente construcțiilor și nu terenului pe care se află amplasată stația.

De asemenea, instanța de apel a apreciat

că și cuantumul despăgubirilor a fost corect determinat prin expertizele efectuate

în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta SC C.G.C. SRL care a fost admis prin decizia nr. 645 din 9 februarie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cu consecința casării

deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Instanța de recurs a reținut că litigiul

a fost generat de rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

părți potrivit sentinței nr. 287/2000 prin care s-a dispus repunerea în situația

anterioară doar a SC C.G.C. SRL și evacuarea SC L.A.O.C. SRL, fără însă a se dispune

și repunerea în situația anterioară a acesteia din urmă prin restituirea prețului

achitat.

În aceste condiții, deși instanțele de

fond s-au pronunțat asupra restituirii prețului și a contravalorii îmbunătățirilor

efectuate de reclamanta din prezenta cauză la imobilul din litigiu, prin decizia

recurată nu a fost examinată și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată

de pârâtă, astfel încât nepronunțarea instanței în legătură cu această excepție

lipsește hotărârea de fundament legal, nefiind posibilă exercitarea controlului

judecătoresc asupra hotărârii recurate, deoarece dezlegarea ce trebuia dată acestei

excepții este în strânsă legătură cu exercițiul dreptului la acțiune.

Totodată instanța de recurs a arătat că

în cazul rezoluțiunii și a efectelor acestei sancțiuni civile, prescripția extinctivă

este supusă unor reguli specifice în privința momentului în care începe să curgă,

în condițiile existenței unui pact comisoriu expres și de asemenea sub aspectul

obiectului restituirii astfel cum a fost stabilit prin petitul acțiunii.

S-a precizat că celelalte critici care

vizează aspecte de netemeinicie nu pot fi examinare din perspectiva modului de reglementare

a exercitării căii de atac a recursului.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă

nr. 84 din 22 aprilie 2008 Curtea de apel Timișoara, secția comercială, a respins

apelul pârâtei SC C.G.C. SRL, obligând-o la 35.70 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a proceda în acest fel instanța

a precizat că în rejudecare a fost analizată doar excepția prescripției dreptul

la acțiune asupra căreia aceeași instanță, cu ocazia primei judecăți a omis să se

pronunțe.

În aceste limite instanța de apel a apreciat

că acțiunea reclamantei înregistrată la 23 februarie 2004 nu este prescrisă deoarece

dreptul său la acțiunea în restituirea prețului s-a născut la 4 iulie 2002, dată

la care a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 287/2000 prin care s-a dispus rezilierea

contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1998 încheiat între părți.

Aceeași excepție invocată cu privire la

restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului a fost respinsă cu motivarea

că în această privință dreptul reclamantei de a fi despăgubită s-a născut la data

de 17 octombrie 2003 când pârâta a intrat în posesia stației de carburanți, astfel

că acțiunea reclamantei introdusă la Tribunalul Timiș la data de 23 ianuarie 2004

a fost formulată în termen.

Totodată, instanța de apel a reținut că

excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive au fost soluționate prin

decizia casată, în sensul respingerii acestora iar asupra fondului s-a pronunțat

cu ocazia primei judecății a apelului.

Recursul declarat de pârâta SC C.G.C. SRL

împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 2052 din 25 iunie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, decizia instanței de

apel fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe cu motivarea

că în rejudecare instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., neținând cont de cele dezlegate prin decizia nr. 645 din 9 februarie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la soluționarea excepției

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

În legătură cu acest aspect s-a arătat

că deși instanța de recurs a reținut că părțile au avut susțineri contradictorii

privind momentul de la care începe să curgă prescripția, respectiv data operării

pactului comisoriu expres, data pronunțării soluției prin care s-a constatat rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare sau data evacuării din spațiu, a arătat că în

cazul rezoluțiunii contractului în care este stipulat un pact comisoriu, cursul

prescripției este supus unor reguli diferite, aspecte ce se impuneau a fi cercetate

de instanța de apel, motiv pentru care a și dispus casarea deciziei.

Cu toate acestea, în rejudecare excepția

prescripției nu a fost analizată și prin prisma pactului comisoriu expres inserat

în contractul pentru care a operat rezoluțiunea, deși inclusiv intimata reclamantă

a susținut că prescripția a început să curgă de la data de 27 februarie 1999 când

s-au produs efectele pactului comisoriu, însă a afirmat că acest termen a fost întrerupt

invocând mai multe cauze a căror analiză impunea cercetarea unor aspecte de fond

ce nu s-au putut verifica direct în recurs pentru că ar echivala cu o examinare

omisso medio și prejudicierea părților de un grad de jurisdicție.

Investită în acest mod Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, prin decizia civilă nr. 89 din 4 mai 2010, rejudecând cauza,

a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei cu privire la primul capăt

de cerere privind restabilirea situației anterioare contractului de vânzare-cumpărare

din 7 noiembrie 1998 prin obligarea pârâtei la restituirea prețului reactualizat.

S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la petitul 2 al

cererii de chemare în judecată constând în obligarea pârâtei la plata sumei de 48.984

euro în echivalentul în RON reprezentând sporul de valoare adus imobilului din litigiu

și s-a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere. Totodată, intimata-reclamantă

a fost obligată la plata sumei de 7.727 RON cheltuieli de judecată către apelantă.

Instanța de apel a respins, potrivit

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale active cu

motivarea că reclamanta a solicitat restituirea prețului plătit ca urmare a rezilierii

contractului de vânzare-cumpărare astfel că are un interes direct, material, legitim

și personal în promovarea cererii de chemare în judecată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

a fost, de asemenea, respinsă în considerarea faptului că prin acțiunea sa, reclamanta

tinde la obligarea pârâtei la restituirea prețului și a despăgubirilor rezultând

din sporul de valoare adus imobilului pârâtei.

Referitor la excepția autorității de lucru

judecat invocată de apelantă în raport de sentința civilă nr. 287/2000 instanța

de apel a arătat că obiectul dedus judecății este diferit în cele două litigii astfel

că nu este îndeplinită condiția triplei identități cerută de art. 163 C. proc.

civ., motiv pentru care a respins și această excepție.

În privința excepției prescripției dreptului

material la acțiune s-a reținut că termenul de prescripție trebuie calculat în raport

de pactul comisoriu expres prevăzut în contractul rezoluționat, hotărârile judecătorești

pronunțate, și prevederile art. 1.367 C. civ. raportat la dispozițiile art. 3

alin. (1) și respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În funcție de aceste elemente, instanța

de apel a concluzionat că termenul de prescripție a început să curgă la data de

28 februarie 1999 când a intervenit rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare

ca efect al pactului comisoriu expres și s-a sfârșit la data de 27 februarie 2002

astfel că acțiunea reclamantei pentru restituirea prețului reactualizat a fost promovată

după expirarea termenului de prescripție.

S-a reținut totodată că acest termen nu

a fost întrerupt în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 deoarece toate cele

trei acte la care face referire reclamanta intimată au fost efectuate după expirarea

termenului de prescripție, ordinele de plată prin care pârâta restituie suma pe

care reclamanta ar fi achitat-o cu titlu de preț datând din decembrie 2003 și aprilie

2004, adică ulterior împlinirii termenului de prescripție. De asemenea, s-a reținut

că deși pârâta și-a manifestat intenția de a stinge unele pretenții ale reclamantei

legate de preț, prin restituire, ceea de altfel a și făcut prin ordinele de plată

anterior menționate, aceasta nu a fost de acord cu o restituire actualizată a prețului

primit, astfel cum a solicitat reclamanta prin primul petit al cererii de chemare

în judecată, recunoașterea pârâtei nefiind neechivocă și nereferindu-se la obiectul

obligației.

Cu privire la excepția prescripției dreptului

la acțiune al reclamantei cu privire la plata sumei de bani solicitată cu titlu

de spor de valoare a imobilului ce a făcut obiectul contractului rezoluționat, instanța

de apel a reținut că pentru aceste pretenții termenul de prescripție a început să

curgă, conform art. 8 din decretul evocat la data de 17 octombrie 2003, când pârâta

a fost repusă în posesia imobilului ca urmare a evacuării reclamantei, astfel că

în raport de această dată înregistrarea acțiunii la 23 ianuarie 2004 se situează

în limitele termenului de prescripție, excepția fiind prin urmare respinsă.

Cu privire însă la solicitarea reclamantei

de a i se restitui contravaloarea sporului de valoare instanța de apel a arătat

că în speță sunt aplicabile prevederile art. 482, 488, 492 și 494 C. civ. și a concluzionat

pe baza probelor administrate, că reclamanta a efectuat investiții și îmbunătățiri

după rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și fără a avea proiecte de execuție

și autorizațiile necesare fiind încălcată legislația aplicabilă în domeniul investițiilor

executate. Aceste împrejurări relevă reau-credință a reclamantei intimate context

în care, aceasta nu poate beneficia -având în vedere și poziția procesuală a pârâtei-apelante

de despăgubirile pentru aceste lucrări, motiv pentru care a respins ca nefondat

acest capăt de cerere.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta SC L.A.O.C. SRL criticând-o pentru motive de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În mod concret, recurenta invocă faptul

că rejudecând cauza, instanța de apel a încălcat dispozițiilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., depășind limitele deciziei de casare nr. 2052/2009, care a dispus

rejudecarea cauzei doar prin prisma excepției prescripției, atât sub aspectul momentului

la care ea a început să curgă, cât și sub cel al întreruperii cursului ei, situație

în care nu se impunea rejudecarea în fond a întregii cauze astfel cum greșit s-a

procedat prin decizia recurată.

În acest context, susține recurenta, atât

cele trei excepții cât și motivele referitoare la o eventuală netemeinicie a deciziei

civile nr. 166 din 24 octombrie 2005, inclusiv în ceea ce privește petitul 2 au

intrat în puterea lucrului judecat iar instanța de apel, în rejudecare nu se putea

pronunța din nou asupra lor.

În măsura în care s-ar admite că instanța

de apel putea examina din nou acest petit în fond, decizia recurată este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv

a prevederilor art. 494 C. civ., în sensul că, chiar dacă ar fi considerat constructor

de rea-credință este îndreptățită să fie despăgubită pentru valoarea materialelor

și a prețului muncii câtă vreme pârâta-apelantă, proprietara construcțiilor nu a

solicitat ridicarea acestora, ci dimpotrivă și le-a însușit și le folosește potrivit

destinației lor.

O altă critică vizează soluționarea greșită

a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la petitul 1.

Sub acest aspect, recurenta arată că, deși

termenul de prescripție a început să curgă la data de 27 februarie 1999 a intervenit

întreruperea cursului prescripției în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. a)

din Decretul lege 167/1958 prin recunoașterea implicită a dreptului pretins.

Această întrerupere a avut loc în perioada

în care s-a derulat litigiul privind constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare,

respectiv între 1999 - 4 iulie 2002, când pârâta a recunoscut că prețul a fost achitat,

dar a contestat modalitatea de plată a acestuia, situație în care existând o recunoaștere

tacită și parțială a dreptului pretins a început să curgă un nou termen de prescripție

potrivit art. 17 alin. (1) din decret, începând cu data de 4 iulie 2002, când sentința

civilă nr. 287/2000 a rămas irevocabilă. De altfel, și acest termen de prescripție

a fost întrerupt la data de 11 decembrie 2003, când, din nou, pârâta a recunoscut

obligația de a-i restitui prețul și chiar a făcut plăți în virtutea acestei recunoașteri.

Examinând recursul prin prisma motivelor

invocate și dispozițiilor legale anterior menționate Curtea constată că este nefondat.

Astfel, prin decizia nr. 645 din 9 februarie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost analizat numai motivul de recurs

care viza nelegalitatea deciziei instanței de apel care a omis să se pronunțe asupra

excepției privind prescrierea dreptului la acțiune al reclamantei. S-a reținut în

considerentele deciziei de casare că o atare omisiune lipsește decizia de fundament

legal și face imposibilă exercitarea controlului judecătoresc asupra deciziei pronunțate

de instanța de apel, dezlegarea excepției fiind indisolubil legată de exercițiul

dreptului la acțiune.

Stabilind limitele casării, instanța de

recurs a arătat că întrucât recursul nu are caracter devolutiv nu se impune a fi

examinate motivele de netemeinicie ale soluției pronunțate în apel. În legătură

cu celelalte excepții care au fost supuse analizei instanței de apel, s-a reținut

că în lipsa indicării de către recurentă a dispozițiilor legale încălcate, critica

este lipsită de suport, fiind nesocotită obligația impusă de art. 304 alin. (1)

și art. 302

1

lit. c) C. proc. civ..

Ulterior, prin decizia nr. 2052 din 25

septembrie 2009 - pretins încălcată prin decizia recurată în prezenta cauză - s-a

reținut, de asemenea, că motivul primei casări a vizat doar nesoluționarea excepției

prescripției dreptului la acțiune invocată de apelanta pârâtă, criticile referitoare

la modul de soluționare a excepțiilor și cele privind netemeinicia deciziei fiind

înlăturate.

În acest context, critica recurentei referitoare

la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, deoarece,

a rezultat cu claritate din considerentele deciziilor de casare că s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare pentru determinarea momentului nașterii dreptului la acțiune,

care presupunea cercetarea unor aspecte de fond ce nu puteau fi verificate, omisso

medio, direct în recurs.

Prin deciziile de casare menționate nu

a fost însă examinată legalitatea hotărârilor recurate cu referire la aplicarea

art. 494 C. civ. astfel că, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța de

apel trebuia să judece din nou ținând seama de toate motivele invocate. Pe de altă

parte, modul de aplicare a acestor dispoziții legale constituie o problemă care

vizează legalitatea și nu temeinicia hotărârii, situație în care contrar susținerilor

recurentei, aceste aspecte nu au intrat în puterea lucrului judecat.

De menționat că, deși este corectă observația

recurentei în sensul că examinarea celorlalte excepții nu se mai impunea, față de

cele reținute prin deciziile de casare sub acest aspect, o atare constatare nu este

însă de natură a determina modificarea sau casarea hotărârii, soluția fiind corectă

ca și mod de soluționare a litigiului.

Din această perspectivă, rezultă că în

urma respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru

pretențiile formulate prin capătul doi al cererii care au atras incidența dispozițiilor

art. 494 C. civ., se impunea pentru corecta aplicare a acestui text legal, verificarea

aspectelor de fond ale litigiului, deoarece apelanta a contestat obligarea sa la

plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire cu motivarea că acestea au fost efectuate

fără autorizație de construire.

Sub acest aspect, instanța de apel stabilind

pe baza probelor administrate că reclamanta este constructor de rea-credință a interpretat

corect dispozițiile art. 494 alin. (1) C. civ. care conferă proprietarului fondului

în speță pârâtei posibilitatea de a-l despăgubi pe acest constructor cu valoarea

materialelor și a manoperei sau de a-i solicita să ridice lucrările efectuate în

aceste condiții.

Prin urmare, în lipsa acordului pârâtei

de a păstra aceste construcții, cu plata corespunzătoare a despăgubirilor, reclamanta

are doar dreptul de a ridica.

În consecință, instanța de apel a aplicat

corect dispozițiile art. 494 C. civ., iar recurenta interpretând eronat aceste prevederi

legale formulează o critică nefondată.

Concluzia este identică și în privința

motivelor de recurs referitor la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului

material la acțiune având ca obiect restituirea prețului reactualizat.

În această privință, este de necontestat

că termenul de prescripție a început să curgă la data de 27 februarie 1999 când

a operat pactul comisoriu expres, astfel cum susține însăși recurenta.

Astfel, prin decizia recurată s-a reținut

în conformitate cu art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) Decretul nr. 167/1958 că

termenul de prescripție de trei ani s-a sfârșit la data de 27 februarie 2002, situație

în care acțiunea reclamantei înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 23 ianuarie

2004, a fost promovată după expirarea termenului general de prescripție.

Totodată, în mod justificat au fost înlăturate

susținerile reclamantei referitoare la întreruperea acestui termen, potrivit

art. 16 din decret, cu motivarea că actele invocate în acest sens și prin care pârâta

i-ar fi recunoscut pretențiile, datează din decembrie 2003, respectiv aprilie 2004,

fiind prin urmare ulterioare expirării termenului de prescripție intervenită la

27 februarie 2002.

Pe de altă parte, prin decizia recurată

s-a argumentat corect că pentru a întrerupe cursul prescripției recunoașterea trebuie

să intervină înăuntrul termenului, să vină din partea celui în folosul cărui curge

termenul, să fie neechivocă și să se refere la obiectul obligației, condiții neîndeplinite

însă în speță.

În același sens, nu poate fi acceptată

interpretarea recurentei în sensul că termenul de prescripție a fost întrerupt prin

sentința civilă nr. 287/2000, astfel că începând cu 4 iulie 2002, a început să curgă

un nou termen. Prin hotărârea judecătorească evocată s-a constatat la solicitarea

SC C.G.C. SRL - pârâta din prezenta cauză - că a operat rezoluțiunea contractului

de vânzare-cumpărare dintre părți, în temeiul pactului comisoriu expres înserat

în convenția părților.

Prin urmare, în raport de existența acestei

clauze, instanțele învestite cu soluționarea acelui litigiu au constatat și nu au

dispus rezoluțiunea convenției, astfel încât nici hotărârea menționată nu poate

avea drept efect întreruperea termenului de prescripție.

În concluzie, recursul reclamantei este

nefondat și va fi respins în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC L.A.O.C. SRL Timișoara împotriva deciziei civile nr. 89/A din 4

mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.