ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1709/2009

Asupra recursului penal de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Numitul P.A.G., cercetat în

calitate de inculpat în dosarul nr. 206/P/2006 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., structura centrală, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 248

1

,

cu referire la art. 248 C. pen., a formulat plângere împotriva Ordonanței nr. 206/P/2006

din data de 22 aprilie 2009 prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării

de a nu părăsi țara.

A solicitat în baza art. 140

2

alin. (7) C. proc. pen., revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara.

În motivarea plângerii se

arată că prin încheierea dispusă în dosarul nr. 2803/2/2009, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, a respins propunerea Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., de luare a măsurii arestării preventive,

apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 145

1

C. proc. pen. și

a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 29 de

zile, de la data de 26 martie 2009 până la data de 23 aprilie 2009.

Măsura dispusă a devenit

irevocabilă prin respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin ordonanța nr. 206/P/2006

din 22 aprilie 2009 emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție – D.N.A., Structura Centrală, secția de combatere a infracțiunilor conexe

infracțiunilor de corupție, s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu

părăsi țara pe o perioadă de 30 de zile de la data de 23 aprilie 2009 până la

data de 22 mai 2009.

În motivarea temeiurilor

prelungirii măsurii, procurorul a apreciat că în continuare subzistă temeiurile

care au fost avute în vedere de către instanță cu prilejul dispunerii inițiale

a măsurii, în sensul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de către art. 143

C. proc. pen., sub aspectul existenței de probatorii și indicii temeinice,

astfel cum sunt definite de art. 68

1

C. proc. pen., date, care în

opinia parchetului, justifică presupunerea rezonabilă că inculpații au comis

faptele cât și necesitatea asigurării desfășurării normale a procedurii

judiciare.

Inculpatul a susținut

ilegalitatea Ordonanței din 22 aprilie 2009 prin care s-a dispus prelungirea

măsurii obligării de a nu părăsi țara a fost emisă de către unul dintre

procurorii ce efectuează urmărirea penală și anume procurorul N.M.

Că, așa cum rezultă din

actele și măsurile dispuse în dosar, urmărirea penală este efectuată în speță

pendinte de către un organ judiciar compus din doi procurori.

Măsurile procesuale sunt

definite în literatura de specialitate ca fiind „instituții de constrângere ce

pot fi dispuse de către organele judiciare penale pentru buna desfășurare a

procesului penal”.

În speță, deși actul

procesual trebuia să fie voința organului judiciar, unică și indivizibilă, în

realitate, actul procesual reprezintă voința exclusivă a unui singur procuror

dintre cei doi abilitați să efectueze urmărirea penală și anume numai a

procurorului N.M.

Măsura procesuală în

discuție a fost criticată și pentru caracterul ei nejustificat, pentru prejudiciile

patrimoniale, directe și indirecte, produse prin limitarea nejustificată a

libertății sale de mișcare în afara frontierelor României, în condițiile în

care conexiunile de afaceri ale inculpatului au un caracter internațional, și

care, în absența sa, au în mod dramatic de suferit.

Un ultim argument în

sprijinul tezei, conform căreia libertatea de mișcare a persoanei, nu poate fi

limitată decât în situații de necesitate, dar conturate, a fost adus, prin

interpretarea provederilor Convenției Europene pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Înregistrată ca plângere, la

Curtea de Apel București, secția I penală, aceasta a fost respinsă, ca nefondată,

prin încheierea dată în ședința din Camera de Consiliu, din data de 27 aprilie

2009.

În esență, prima instanță a

înlăturat, ca neîntemeiate, toate criticile aduse de inculpat ordonanței

atacate.

S-a arătat că din Ordonanța

Parchetului dispusă la 22 aprilie 2009 rezultă că, inculpatul P.A.G. este

cercetat penal sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzută de art. 26

raportat la art. 248

1

C. pen., cu referire la art. 248 C. pen.,

activitate presupus infracțională și încadrarea juridică avută în vedere și de

instanța Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub aspectul

existenței indiciilor temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen.,

din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea

pentru care este cercetat, atunci când a luat măsura preventivă a obligării de

a nu părăsi țara.

În aceste împrejurări și în

condițiile în care pentru luarea acestei măsuri, mijloacele de probă

administrate, nu au fost de natură să conducă, la dispariția acestor indicii

temeinice, s-a constatat că la momentul soluționării plângerii de față, nu

poate fi primită apărarea inculpatului, în sensul că, în cauză, nu există

indicii temeinice de comitere a infracțiunilor.

Nici critica inculpatului

referitoare la nelegalitatea ordonanței parchetului pentru motivul nesemnării

acesteia de către ambii procurori desemnați să efectueze urmărirea penală nu

poate fi primită, neindicându-se vreun text de lege procesual-penal, încălcat.

Nelegalitatea invocată de

inculpat privind un act procesual și procedural efectuat în faza urmăririi

penale, în fapt, nu există, în această fază aplicându-se, alte norme procesuale,

decât cele din faza judecății.

Nici invocarea incidenței,

în această fază și pentru motivul arătat, nu are, de asemenea, vreun suport

juridic.

Analizând toate condițiile

necesare luării măsurii preventive față de inculpat, prima instanță a constatat

că această măsură este prevăzută de lege, a fost luată de autoritățile

judiciare competente cu respectarea procedurilor legale, fiind necesară, dar și

justificată, în derularea procedurii judiciare față de inculpat încât, nu

există nici un impediment legal sau de altă natură, pentru ca această măsură să

nu fie prelungită.

Așa fiind, prin încheierea

din 27 aprilie 2009, Curtea de apel a respins plângerea petentului.

Împotriva acestei încheieri,

petentul a formulat recursul de față.

Recursul este inadmisibil și

instanța, din oficiu, a pus în discuția părților excepția inadmisibilității, în

raport de prevederile art. 140

3

pct. 1 teza 2 C. proc. pen.

Textul invocat prevede,

într-adevăr, că „Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi

penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu

este supusă niciunei căi de atac”.

În concordanță cu

prevederile acestui text de lege este, neîndoielnic că, inculpatul P.A.G. nu

poate avea calea recursului împotriva încheierii recurate, care este

definitivă, de la lege.

În favoarea acestei soluții,

s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Soluția nu vine în

contradicție nici cu Convenția pentru drepturile omului, conform cu prevederile

acesteia existând obligațiile asigurării accesului la justiție și la

desfășurarea unui proces echitabil.

Or, prin soluționarea

plângerii recurentului, de către prima instanță, s-a asigurat controlul

justiției, asupra măsurii luate de procuror și aceasta, în condițiile unui

proces, desfășurat cu toate garanțiile prevăzute de lege. Accesul liber la

justiție nu presupune și recursul.

În sfârșit, rațiunile ce au

determinat luarea măsurii preventive de către procuror și de menținere a ei de

către prima instanță, nu încalcă, nici dispozițiile art. 2 din Protocolul

Adițional nr. 4, referitoare la libera circulație a persoanelor.

Așa fiind, în raport cu cele

arătate, Curtea va trebui să privească recursul inculpatului P.A.G. împotriva

încheierii de ședință din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală,

ca inadmisibilă, și să-l respingă, ca atare.

Văzând și reglementarea

plății cheltuielilor judiciare către stat;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul P.A.G. împotriva încheierii de ședință din 27

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul

nr. 3792/2/2009 (957/2009).

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 mai 2009.