ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4128/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosarul cauzei,

constată următoarele:

Prin încheierea din 2 decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009,

Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus, în baza art. 136, art. 143

și art. 145

1

raportat la art. 145 C. proc. pen., luarea măsurii

obligării de a nu părăsi țara față de patru inculpați, printre care și

inculpatul M.E. (fiul lui M. și al E.).

În temeiul art. 145

1

alin. (2)

raportat la art. 145 alin. (1)

1

, (1)

2

C. proc. pen., pe

durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, în sarcina inculpatului s-a

dispus respectarea următoarelor obligații:

- să se prezinte la instanța de judecată ori

de câte ori sunt chemați;

- să se prezinte la organul de poliție din

localitatea de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de

acesta sau ori de câte ori sunt chemați;

- să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea instanței de judecată;

- să nu dețină, să nu folosească și să nu

poarte nici o categorie de arme;

- să nu ia legătura și să nu comunice în vreun

fel, direct sau indirect cu ceilalți inculpați și martorii din prezenta cauză.

În temeiul art. 145

1

alin. (2)

raportat la art. 145 alin. (2)

2

C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului

că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii preventive sau a obligațiilor

care le revin pe durata acesteia, se va lua față de acesta măsura arestării

preventive.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 din 26 noiembrie 2009 al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., printre alți

inculpați, a fost trimis în judecată și inculpatul M.E. pentru săvârșirea

infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (2) raportat la art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constând în aceea că, în luna septembrie 2009, a remis inculpatului R.D., judecător în cadrul Tribunalului Prahova, prin intermediul

inculpatei P.V.I., suma de 20.000 euro pentru a dispune punerea în libertate a

inculpatului P.F.N., cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 57/P/2008

al D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Ploiești, aflat pe rolul Tribunalului

Prahova pentru judecarea fondului cauzei.

Prin ordonanța nr. 207 din 4 noiembrie 2009,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. a dispus

față de inculpatul M.E. măsura obligării de a nu părăsi țara pe o perioadă de

30 de zile, de la 4 noiembrie 2009 până la 3 decembrie 2009 inclusiv, pentru

săvârșirea infracțiunii arătate mai sus și pentru care a și fost trimis în

judecată prin rechizitoriul din 26 noiembrie 2009. Totodată, prin aceeași

ordonanță, inculpatului i-a fost impusă respectarea mai multor obligații pe

durata măsurii preventive: prezentarea la organele de poliție ori de câte ori

este chemat și conform programului de supraveghere, să nu își schimbe locuința

fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura, să nu dețină, să nu

folosească, să nu poarte nici o categorie de arme, să nu ia legătura și să nu

comunice în vreun fel, direct sau indirect, cu ceilalți învinuiți și cu

martorii din dosar.

Investită cu judecarea cauzei, Curtea de Apel

București, din oficiu, a examinat măsura arestării preventive dispusă față de

inculpat de către procuror și a constatat că se impune luarea acestei măsuri și

de către instanța de judecată.

Curtea a constatat că în cauză sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 136, 143 și 145

1

C. proc.

pen. cu trimitere la art. 145 C. proc. pen., din probele administrate rezultând

că există indicii temeinice care să facă rezonabilă presupunerea că inculpatul

a săvârșit infracțiunea pentru care este trimis în judecată (declarațiile

celorlalți inculpați și îndeosebi ale lui P.V.I. și S.I., procesele-verbale de

redare a înregistrărilor telefonice și înregistrările audio-video în mediul

ambiental, declarațiile martorilor).

Curtea a apreciat că măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi țara se impune a fi luată, fiind necesară și oportună

față de natura cauzei, de activitatea și contribuția inculpatului la săvârșirea

infracțiunii.

Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că

măsura obligării de a nu părăsi țara corespunde în cea mai mare măsură realizării

scopului procesului penal, astfel cum prevăd dispozițiile art. 136 C. proc.

pen., reținând că dată fiind și faza de debut a cercetării judecătorești, când

nu s-a administrat în fața instanței nici o probă, măsura se impune a fi luată

și pentru a nu se periclita buna desfășurare a procesului penal.

Ca urmare, având în vedere aceste aspecte,

textele de lege arătate și Decizia nr. 76/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii,

Curtea a dispus luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara

prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

În termen legal, împotriva acestei încheieri a

declarat recurs inculpatul M.E., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurentul a arătat că în timpul urmăririi

penale, față de el s-a dispus măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

țara, astfel că, atâta timp cât această măsură nu se epuizase ca timp și

efecte, instanța de judecată nu mai putea lua o altă măsură preventivă, prima

dintre ele nefiind nici încetată, nici revocată, nici înlocuită cu altă măsură,

la momentul dispunerii celei de a doua.

Potrivit dispozițiilor obligatorii ale Deciziei

nr. 76/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată

în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii,

ulterior sesizării instanței, măsura preventivă prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. nu poate fi menținută sau prelungită. Rezultă de aici că

încheierea Curții de Apel București este nelegală, întrucât luarea măsurii

preventive de către această instanță față de inculpat echivalează cu o

menținere sau prelungire a măsurii anterioare, dispoziție interzisă prin

decizia în interesul legii arătată.

În ceea ce privește netemeinicia măsurii

preventive dispuse, s-a susținut că luarea acesteia nu se impune având în

vedere stadiul procesual, faptul că inculpatul și-a recunoscut fapta și a avut

o atitudine de regret față de comiterea acesteia, poziția sa socială și

profesională, gradul ridicat de instruire, situația familială, precum și faptul

că în cauză au fost audiate toate părțile și martorii, au fost administrate

celelalte probatorii.

S-a solicitat admiterea recursului,

desființarea încheierii atacate și, pe fond, revocarea măsurii preventive a

obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpat.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu

este fondat.

Instanța de fond a dispus măsura preventivă a

obligării inculpatului de a nu părăsi țara cu respectarea dispozițiilor legale

în materie.

Potrivit art. 145 C. proc. pen., această

măsură preventivă poate fi dispusă atât de procuror, în faza urmăririi penale,

cât și de judecător, în cursul judecății.

În speță, Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție – D.N.A., a dispus această măsură, prin ordonanță, la

data de 4 noiembrie 2009 față de învinuitul M.E., iar Curtea de Apel București

față de aceeași persoană, dar având calitatea de inculpat prin actul de

trimitere în judecată întocmit de procuror la 26 noiembrie 2009, la data de 2

decembrie 2009, prin încheierea supusă recursului.

Instanța era îndreptățită legal să dispună

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, fiind vorba de o fază

procesuală distinctă în cadrul căreia s-a apreciat asupra luării măsurii;

măsura preventivă dispusă de parchet nu mai putea fi menținută sau prelungită

după momentul investirii instanței prin rechizitoriu, astfel că, din oficiu,

instanța era obligată să se pronunțe cu privire la luarea ori nu a acesteia.

În cauză nu este vorba de existența a două

măsuri preventive concomitente, ci de luarea unei alte măsuri de obligare de a

nu părăsi țara, la expirarea măsurii inițiale, astfel că nu sunt încălcate

prevederile art. 136 C. proc. pen.

Hotărârea Curții de Apel București este

conformă și dispozițiilor Deciziei nr. 76/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii, astfel că instanța

supremă va respinge ca nefondate criticile aduse prin motivele de recurs cu

privire la nelegalitatea încheierii atacate.

Cu privire la temeinicia acestei hotărâri,

Înalta Curte constată că măsura preventivă dispusă de inculpatul M.E. este

necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, asigurării posibilității

stabilirii adevărului în cauză, continuității și celerității administrării

probatoriului, cercetarea judecătorească aflându-se la debutul ei.

Măsura se dovedește a fi temeinică și

proporțională și în raport de persoana inculpatului care își poate, astfel,

îndeplini obligațiile familiale, sociale și profesionale. În consecință, vor fi

respinse, ca neîntemeiate criticile formulate de recurent și sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, constatând că

recursul inculpatului este nefondat, Înalta Curte îl va respinge ca atare și va

dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Văzând dispozițiile art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

M.E. împotriva încheierii din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009.

Obligă recurentul inculpat la 200 lei

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 decembrie

2009.