ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1597/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1597/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față,

În

baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din data de 10 mai 2012, Curtea de Apel București, în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut starea

de arest a inculpatului B.M.

În

baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și art. 145 alin.

(1) C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului G.B.N. cu

măsura obligării de a nu părăsi țara, fără încuviințarea instanței.

În

baza art. 145 alin. (1

1

) și alin. (1

2

)

C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul a fost

obligat să respecte următoarele obligații:

a. să se prezinte la instanța de judecată

ori de câte ori este chemat;

b. să se prezinte la Poliția sectorului

1 București, conform programului de supraveghere întocmii de organul de poliție

sau ori de câte ori este chemat:

c. să nu își schimbe locuința fără încuviințarea

instanței;

d. să nu dețină, să nu folosească și să

nu poarte nici o categorie de arme;

e. să nu se apropie de martorii din cauză

și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect;

În

baza art. 145 alin. (1

2

) C. proc. pen., s-a atras

atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor

care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatului

G.B.N. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 26 ianuarie 2012 emis

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 489/2/2012,

dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond

a reținut cu privire la inculpatul B.M. că temeiurile care au dus la arestarea preventivă

a acestuia subzistă și impun în continuare privarea sa de libertate, existând probe

și indicii temeinice din care rezultă că acesta a desfășurat activitățile reținute

în actul de sesizare, ca fiind fapte penale.

Curtea de Apel a constatat că și din perspectiva

art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt îndeplinite

condițiile pentru privarea de libertate, arestarea inculpatului B.M., până la acest

moment procesual, fiind legitimă.

În

raport cu modul în care se reține, de către Parchet, că a

fost concepută și desfășurată, de către inculpatul B.M., activitatea pretins infracțională,

de amploarea acesteia, instanța a apreciat că în acest moment procesual, în care

cercetarea judecătorească efectivă nu a început, punerea în libertate a acestuia

ar putea avea încă o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, iar instituirea

unei alte măsuri preventive ca alternativă la arestul preventiv nu este privită

ca oportună în acest moment.

În

ce-l privește pe inculpatul G.B.N., Curtea de Apel a reținut

în sarcina acestuia două fapte și anume:

- efectuare de operațiuni financiare ca

acte de comerț incompatibile cu funcția deținută, în scopul obținerii de foloase

necuvenite, prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000;

- șantaj în legătură directă cu o infracțiune

de corupție, prevăzută de

art. 194 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 17 lit. d

1

) și la art. 18 alin. (1) din

Legea

nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Față de acest inculpat instanța de fond

a reținut că s-au modificat

temeiurile inițiale ce au

impus luarea măsurii arestării preventive,

dispunându-se scoaterea acestuia

de sub urmărire penală cu privire la cea

de-a treia faptă imputată

inițial, respectiv conflict de interese, prevăzută de

art.

253

1

C. pen.

La interpretarea și evaluarea probelor

administrate de organul de urmărire penală, în cazul acestui inculpat, instanța

a avut în vedere relațiile comunicate de Agenția Națională de Integritate, relații

vizând obligația funcționarilor publici de a respecta regimul incompatibilităților

și al conflictelor de interese.

Raportat la activitatea infracțională reținută

în sarcina inculpatului G.B.N., Curtea a apreciat că acea tulburare a ordinii publice,

petrecută inițial, a devenit insuficientă pentru justificarea, pe mai departe, a

privării de libertate a acestui inculpat.

Drept urmare, instanța de fond a apreciat

că în cazul inculpatului G.B.N. scopul măsurii arestării preventive poate fi realizat

și prin lăsarea în libertate a acestuia, măsura restrictivă de libertate a obligării

de a nu părăsi țara, fiind o alternativă la măsura arestului preventiv.

Împotriva acestei încheieri au declarat

recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticoruptie și inculpatul B.M., solicitând casarea încheierii, motivele fiind prezentate

pe larg în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând recursurile declarate prin prisma

dispozițiilor legale Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticoruptie este

nefondat iar recursul declarat de inculpatul B.M. este fondat pentru considerentele

ce se vor prezenta în continuare:

Cu privire la recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție

și care vizează doar dispoziția

de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului G.B.N. cu măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi țara, Înalta Curte, apreciază că instanța de fond a făcut

o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate și temeinicie asupra măsurii

arestării prin prisma dispozițiilor C. proc. pen. și, în mod just, a considerat

că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

țara.

În

baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate

și temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive luată față

de inculpatul G.B.N. cu măsura obligării de a nu părăsi țara, prevăzută în art.

145

1

C. proc. pen., precum și a celorlalte prevederi legale care au fost

dispuse și i-au conferit efectivitate măsurii, Înalta Curte, constată că această

măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența

C.E.D.O. și probele existente la dosarul cauzei.

La acest moment procesual, nu se identifică

nicio probă sau indiciu temeinic din care să rezulte inculpatul ar împiedica buna

desfășurare a procesului penal. În plus, nu au intervenit elemente noi care să probeze

existența unui risc de a împiedica buna derulare a judecării cauzei, posibilitatea

comiterii unor alte fapte de natură penală sau sustragerea de la judecată.

Prin urmare, măsura obligării de a nu părăsi

țara, prin garanțiile procesuale oferite, este de natură să conducă la buna desfășurare

a procesului penal, întocmai ca și măsura dispusă anterior, prin raportare la durata

acesteia și la termenul rezonabil care trebuie să caracterizeze orice restrângere

adusă libertății individuale.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la recursul declarat de inculpatul

B.M.,

analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că datele relevate de mijloacele de probă

administrate în faza de urmărire penală (respectiv declarațiile martorilor,

procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor convorbirilor telefonice), constituie

indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen. care justifică bănuiala

legitimă pentru un observator independent că inculpatul B.M. a săvârșit infracțiunile

reținute în sarcina acestuia, fiind îndeplinite astfel condițiile impuse de

art. 143 C. proc. pen.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

scopul măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfășurare a procesului

penal sau pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.

Buna desfășurare a procesului penal presupune,

în esență, atingerea scopului procesului penal, astfel cum este consacrat de

art. 1 C. proc.

pen., contribuind la apărarea ordinii de

drept și formarea cetățenilor în spiritul respectării legii.

C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu

că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare

de libertate și numai în cazuri deosebite (cauza Contrada împotriva Italiei, cauza

Dinler împotriva Turciei), acuzatul, să se afle în stare de deținere, fără ca privarea

de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier împotriva

Franței).

Persistența motivelor plauzibile de a bănui

că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine

qua non a regularității menținerii în detenție. O bănuială puternică privind comiterea

de către inculpat a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția. Totuși,

după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele

să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 parag. 3 că „Orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol,

trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit

prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate

poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză

la audiere.”

Astfel, deși din datele existente la dosar

se conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele de care este

acuzat, în cauză au intervenit schimbări în ce privește cea de-a doua condiție cumulativă,

referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea

în libertate a inculpatului.

În

ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor

pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că, în măsura în

care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta, acestea

sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să

îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal și constituțional de a fi pus

în libertate în cursul procedurii.

În

cauza dedusă judecății, la acest moment procesual nu mai persistă

temerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru

ordinea publică.

Astfel, Curtea constată că jurisprudența

C.E.D.O. impune instanțelor naționale ca, atunci când sunt confruntate cu necesitatea

de a menține măsura arestării preventive, să ia în considerare măsurile alternative

prevăzute de legislația națională, punerea în libertate a persoanei în cauză putând

fi condiționată de instituirea unor garanții de natură a asigura buna desfășurare

în continuare a procesului penal.

În

speță, față de natura faptelor imputate inculpatului B.M.,

împrejurările concrete și calitatea în care se presupune că au fost săvârșite și

de faza de debut a cercetării judecătorești, înalta Curte apreciază că este

justificată

o restrângere a libertății de circulație a inculpatului, scopul măsurilor preventive

prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. putând fi atins la acest moment și

prin luarea față de inculpatul B.M. a unei măsuri restrictive de drepturi, cum este

cea a obligării de a nu părăsi țara reglementată de art. 145

1

C. proc.

pen.

Înalta Curte constată că prin punerea în

libertate a inculpatului B.M. nu se creează un risc de obstrucționare a desfășurării

în bune condiții a cercetării judecătorești, în condițiile în care între obligațiile

impuse inculpatului de către instanță se poate afla și aceea de a nu lua legătura

cu martorii din prezenta cauză, de a nu comunica cu aceștia direct sau indirect.

Prin urmare, restricția la libertatea de

circulație corespunde cerințelor C.E.D.O., fiind o ingerință prevăzută de lege,

urmărind un scop legitim și fiind necesară într-o societate democratică.

În

altă ordine de idei, se reține că o asemenea măsură preventivă

a fost instituită și față de alți inculpați cercetați în aceeași cauză, inculpatul

B.M. fiind singurul față de care s-a menținut starea de arest.

În

concluzie, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat

arestarea inițială a inculpatului B.M. s-au modificat și că buna desfășurare a procesului

penal în continuare nu va fi afectată de punerea în libertate a acestuia, sens în

care în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. va înlocui măsura arestării preventive

luată față de inculpatul B.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara,

prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa,

în parte, încheierea atacată și, în rejudecare, va înlocui măsura arestării preventive

luată față de inculpatul B.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara,

prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. cu stabilirea obligațiilor prevăzute

de art. 145 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul

B.M. împotriva încheierii din 10 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 2326/2/2012/a2.

Casează încheierea atacată numai cu privire

la greșita menținere a măsurii arestării preventive a inculpatului B.M.

În

temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art.

145

1

C. proc. pen. înlocuiește măsura arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara.

În

temeiul art. 145

1

alin. (2) C. proc. pen. raportat

la arf.145 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) C. proc. pen., pe durata

măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpatul este obligat să respecte următoarele

obligații:

a) să se prezinte la instanța de judecată

ori de câte ori este chemat:

b) să se prezinte la Poliția sectorului

1 București, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție

sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea

instanței;

d) să nu dețină, să nu folosească și să

nu poarte nici o categorie de arme;

e) să nu se apropie de martorii din cauză

și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect;

În baza art. 145 alin. (1

2

)

C. proc. pen., atrage atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință

a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării

preventive.

Dispune punerea în libertate a inculpatului

B.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 26 ianuarie 2012 emis

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 489/2/2012,

dacă nu este arestat în altă cauză.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție, privind pe inculpatul G.B.N. împotriva aceleiași încheieri.

Onorariul pentru apărarea din oficiu a

inculpaților până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 25 RON, se

va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 15 mai 2012.