ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1597/2012

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din data de 10 mai 2012, Curtea de Apel București, în temeiul art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului B.M. În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și art. 145 alin. (1) C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului G.B.N. cu măsura obligării de a nu părăsi țara, fără încuviințarea instanței. În baza art. 145 alin. (1 1 ) și alin. (1 2 ) C. proc.

pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligații: a. să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b. să se prezinte la Poliția sectorului 1 București, conform programului de supraveghere întocmii de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat: c. să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d. să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme; e. să nu se apropie de martorii din cauză și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect; În baza art. 145 alin. (1 2 ) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatului G.B.N. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 26 ianuarie 2012 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, dacă nu este arestat în altă cauză. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut cu privire la inculpatul B.M. că temeiurile care au dus la arestarea preventivă a acestuia subzistă și impun în continuare privarea sa de libertate, existând probe și indicii temeinice din care rezultă că acesta a desfășurat activitățile reținute în actul de sesizare, ca fiind fapte penale. Curtea de Apel a constatat că și din perspectiva art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt îndeplinite condițiile pentru privarea de libertate, arestarea inculpatului B.M., până la acest moment procesual, fiind legitimă.

În raport cu modul în care se reține, de către Parchet, că a fost concepută și desfășurată, de către inculpatul B.M., activitatea pretins infracțională, de amploarea acesteia, instanța a apreciat că în acest moment procesual, în care cercetarea judecătorească efectivă nu a început, punerea în libertate a acestuia ar putea avea încă o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, iar instituirea unei alte măsuri preventive ca alternativă la arestul preventiv nu este privită ca oportună în acest moment. În ce-l privește pe inculpatul G.B.N., Curtea de Apel a reținut în sarcina acestuia două fapte și anume: - efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția deținută, în scopul obținerii de foloase necuvenite, prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000; - șantaj în legătură directă cu o infracțiune de corupție, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 17 lit. d 1 ) și la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Față de acest inculpat instanța de fond a reținut că s-au modificat temeiurile inițiale ce au impus luarea măsurii arestării preventive, dispunându-se scoaterea acestuia de sub urmărire penală cu privire la cea de-a treia faptă imputată inițial, respectiv conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen. La interpretarea și evaluarea probelor administrate de organul de urmărire penală, în cazul acestui inculpat, instanța a avut în vedere relațiile comunicate de Agenția Națională de Integritate, relații vizând obligația funcționarilor publici de a respecta regimul incompatibilităților și al conflictelor de interese.

Raportat la activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului G.B.N., Curtea a apreciat că acea tulburare a ordinii publice, petrecută inițial, a devenit insuficientă pentru justificarea, pe mai departe, a privării de libertate a acestui inculpat. Drept urmare, instanța de fond a apreciat că în cazul inculpatului G.B.N. scopul măsurii arestării preventive poate fi realizat și prin lăsarea în libertate a acestuia, măsura restrictivă de libertate a obligării de a nu părăsi țara, fiind o alternativă la măsura arestului preventiv. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticoruptie și inculpatul B.M., solicitând casarea încheierii, motivele fiind prezentate pe larg în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticoruptie este nefondat iar recursul declarat de inculpatul B.M. este fondat pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare: Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și care vizează doar dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului G.B.N. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, Înalta Curte, apreciază că instanța de fond a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate și temeinicie asupra măsurii arestării prin prisma dispozițiilor C. proc.

pen. și, în mod just, a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara. În baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive luată față de inculpatul G.B.N. cu măsura obligării de a nu părăsi țara, prevăzută în art. 145 1 C. proc. pen., precum și a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și i-au conferit efectivitate măsurii, Înalta Curte, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența C.E.D.O. și probele existente la dosarul cauzei. La acest moment procesual, nu se identifică nicio probă sau indiciu temeinic din care să rezulte inculpatul ar împiedica buna desfășurare a procesului penal.

În plus, nu au intervenit elemente noi care să probeze existența unui risc de a împiedica buna derulare a judecării cauzei, posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală sau sustragerea de la judecată. Prin urmare, măsura obligării de a nu părăsi țara, prin garanțiile procesuale oferite, este de natură să conducă la buna desfășurare a procesului penal, întocmai ca și măsura dispusă anterior, prin raportare la durata acesteia și la termenul rezonabil care trebuie să caracterizeze orice restrângere adusă libertății individuale. Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la recursul declarat de inculpatul B.M., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că datele relevate de mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală (respectiv declarațiile martorilor, procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor convorbirilor telefonice), constituie indicii temeinice în sensul art. 68 1 C. proc. pen. care justifică bănuiala legitimă pentru un observator independent că inculpatul B.M. a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina acestuia, fiind îndeplinite astfel condițiile impuse de art. 143 C. proc. pen. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. scopul măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal sau pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.

Buna desfășurare a procesului penal presupune, în esență, atingerea scopului procesului penal, astfel cum este consacrat de art. 1 C. proc. pen., contribuind la apărarea ordinii de drept și formarea cetățenilor în spiritul respectării legii. C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite (cauza Contrada împotriva Italiei, cauza Dinler împotriva Turciei), acuzatul, să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier împotriva Franței). Persistența motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție.

O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția. Totuși, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 parag. 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.” Astfel, deși din datele existente la dosar se conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele de care este acuzat, în cauză au intervenit schimbări în ce privește cea de-a doua condiție cumulativă, referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului. În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că, în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta, acestea sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal și constituțional de a fi pus în libertate în cursul procedurii.

În cauza dedusă judecății, la acest moment procesual nu mai persistă temerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, Curtea constată că jurisprudența C.E.D.O. impune instanțelor naționale ca, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a menține măsura arestării preventive, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională, punerea în libertate a persoanei în cauză putând fi condiționată de instituirea unor garanții de natură a asigura buna desfășurare în continuare a procesului penal. În speță, față de natura faptelor imputate inculpatului B.M., împrejurările concrete și calitatea în care se presupune că au fost săvârșite și de faza de debut a cercetării judecătorești, înalta Curte apreciază că este justificată o restrângere a libertății de circulație a inculpatului, scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc.

pen. putând fi atins la acest moment și prin luarea față de inculpatul B.M. a unei măsuri restrictive de drepturi, cum este cea a obligării de a nu părăsi țara reglementată de art. 145 1 C. proc. pen. Înalta Curte constată că prin punerea în libertate a inculpatului B.M. nu se creează un risc de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești, în condițiile în care între obligațiile impuse inculpatului de către instanță se poate afla și aceea de a nu lua legătura cu martorii din prezenta cauză, de a nu comunica cu aceștia direct sau indirect. Prin urmare, restricția la libertatea de circulație corespunde cerințelor C.E.D.O., fiind o ingerință prevăzută de lege, urmărind un scop legitim și fiind necesară într-o societate democratică.

În altă ordine de idei, se reține că o asemenea măsură preventivă a fost instituită și față de alți inculpați cercetați în aceeași cauză, inculpatul B.M. fiind singurul față de care s-a menținut starea de arest. În concluzie, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului B.M. s-au modificat și că buna desfășurare a procesului penal în continuare nu va fi afectată de punerea în libertate a acestuia, sens în care în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. va înlocui măsura arestării preventive luată față de inculpatul B.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145 1 C. proc. pen. Așa fiind, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa, în parte, încheierea atacată și, în rejudecare, va înlocui măsura arestării preventive luată față de inculpatul B.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145 1 C. proc. pen. cu stabilirea obligațiilor prevăzute de art. 145 alin. (1 1 ) și alin. (1 2 ) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii din 10 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 2326/2/2012/a2. Casează încheierea atacată numai cu privire la greșita menținere a măsurii arestării preventive a inculpatului B.M. În temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 1 C. proc. pen. înlocuiește măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara. În temeiul art. 145 1 alin. (2) C. proc. pen. raportat la arf.145 alin. (1 1 ) și alin. (1 2 ) C. proc.

pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpatul este obligat să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat: b) să se prezinte la Poliția sectorului 1 București, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme; e) să nu se apropie de martorii din cauză și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect; În baza art. 145 alin. (1 2 ) C. proc. pen., atrage atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.

Dispune punerea în libertate a inculpatului B.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 26 ianuarie 2012 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, dacă nu este arestat în altă cauză. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, privind pe inculpatul G.B.N. împotriva aceleiași încheieri. Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpaților până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 15 mai 2012.