ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1436/2012

Asupra recursurilor de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din data de 26 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 2326/2/2012 (900/2012) – Ședința din Camera de Consiliu, Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus: 1. În baza art. 160 2 C. proc. pen., admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N. În baza art. 160 2 alin. (3) C. proc.

pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul este obligat să respecte următoarele obligații: a) să nu depășească limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de instanță; b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, respectiv Poliția sectorului 1 București, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 160 2 alin. (3 1 ) C. proc. pen., inculpatului îi este interzis, pe timpul liberării provizorii, să se apropie de martorii din cauză ori să comunice direct sau indirect cu aceștia.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 160 2 alin. (3 2 ) C. proc. pen., conform cărora în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive. Dispune punerea în libertate a inculpatului G.B.N. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/U din 26.01.2012, emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, dacă nu este arestat în altă cauză. 2. Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Pentru a pronunța această încheiere instanța de fond a reținut următoarele: Prin cererea formulată la data de 18 aprilie 2012, inculpatul G.B.N.

a solicitat punerea în libertate provizorie sub control judiciar, în condițiile art. 160 2 și urm. C. proc. pen. În susținerea cererii, sus-numitul inculpat a arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen. pentru admisibilitatea acesteia, iar în ceea ce privește temeinicia, a învederat faptul că lăsarea sa în libertate nu poate prejudicia buna desfășurare a procesului penal, prin zădărnicirea aflării adevărului și nici că ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică dacă ar fi pus în libertate, câtă vreme nu există nicio probă care să evidențieze acest lucru. Prin cererea înregistrată la data de 3 aprilie 2012, inculpatul B.M. a solicitat punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar, invocând, în drept, dispozițiile art. 160 2 și urm. C. proc.

pen. În motivarea cererii, sus-numitul inculpat a susținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen. pentru admisibilitatea cererii, iar cât privește temeinicia acesteia a arătat, în esență, că printr-o interpretare tendențioasă a convorbirilor sale telefonice au fost reținute în sarcina sa faptele pentru care a fost trimis în judecată, fiindu-i atribuite intenții pe care nu le-a avut, subliniind totodată faptul că nu s-a prevalat de funcția de procuror atunci când s-a implicat în activitatea SC E. SRL, deținută de membrii familiei sale.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate de inculpați și a textelor de lege incidente în cauză, instanța de fond a reținut și constatat următoarele: 1. Cu privire la inculpatul G.B.N.: Prin încheierea nr. 246 din data 26 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, s-a dispus arestarea preventivă, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data încarcerării, a inculpatului G.B.N., pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: - efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția deținută, în scopul obținerii de foloase necuvenite, prev. de art. 12 lit. a), teza I din Legea nr. 78/2000; - șantaj în legătură directă cu o infracțiune de corupție, prev. de art. 194 alin. (1) C. pen.

rap. la art. 17 lit. d 1 ) și la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Dispozițiile consacrate de art. 5 alin. (5) C. proc. pen. și art. 160 2 C. proc. pen., prevăd că în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, acest drept fiind consacrat și de art. 23 alin. (10) din Constituția României. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N. îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, atât condiția pozitivă prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen., infracțiunile de efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția deținută, în scopul obținerii de foloase necuvenite și respectiv, șantaj în legătură directă cu o infracțiune de corupție, fiind infracțiuni intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, cât și cerințele negative, prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. În acord cu acest text de lege, „liberarea provizorie nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.

Înscrisurile aflate în dosarul de urmărire penală demonstrează că nu există indicii care să justifice temerea că inculpatul ar săvârși alte infracțiuni dacă s-ar afla în libertate; acesta nu are antecedente penale, are o familie organizată, trei copii minori în întreținere, este cunoscut ca o persoană ce asigură mijloacele de existență ale familiei sale din activitatea de secretar al Primăriei sectorului 1 București, aspect ce poate crea presupunerea că, odată pus în libertate, inculpatul nu ar fi tentat să săvârșească infracțiuni, fiind excluse orice indicii care ar arăta că acesta ar fi în stare să-și riște poziția sa în familie și societate, prin vreo acțiune compromițătoare, dacă ar fi cercetat în libertate.

De asemenea, Curtea a constatat că în dosarul cauzei nu există niciun indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că în situația în care ar fi pus în libertate, inculpatul ar întreprinde acte de natură să influențeze probatoriul cauzei, urmărirea penală fiind încheiată, dosarul aflându-se în custodia instanței de judecată, astfel că posibilitatea deteriorării sau alterării probelor este minimă, iar pe de altă parte, că nu există date care să releve, în mod obiectiv, că inculpatul a avut sau ar putea avea asemenea încercări. Susținerile Parchetului, vizând subzistența temeiurilor care au fundamentat privarea de libertate a inculpatului, precum și absența unora noi care să justifice încetarea stării de arest preventiv a acestuia, nu-și pot afla, pe deplin, incidența în cazul soluționării cererii de liberare provizorie formulată de inculpat, câtă vreme printre condițiile pozitive impuse de art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen. și cele negative impuse de alin. (2) al aceluiași articol de lege, nu figurează și cele două aspecte evidențiate de procuror. De altfel, legea prevede ca măsură de precauție, posibilitatea ca instanța, în situația în care ar admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar, să impună inculpatului obligația de a nu comunica direct sau indirect cu anumite persoane. Prin urmare, s-a concluzionat că din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., nu pot fi identificate argumente care să susțină o soluție de respingere a cererii inculpatului. Potrivit art. 136 alin. (2) C. proc. pen., „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar”.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, reiese cu claritate faptul că scopul oricărei măsuri preventive, inclusiv al arestării preventive, așa cum este el definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal și împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei) poate fi îndeplinit și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu impunerea unor restricții pentru acesta, în speță, a controlului judiciar care prin conținutul concret al obligațiilor ce îl compun, constituie o alternativă legală la însăși măsura arestării preventive. Curtea a constatat că, în afara condițiilor cerute de art. 160 2 alin. (1) și alin. (2) C. proc.

pen., dispozițiile care reglementează instituția liberării provizorii nu prevăd alte criterii pe care instanța trebuie să le aibă în vedere la analiza unei atare cereri, după cum nu ar fi posibil nici să se susțină, în mod legal, că liberarea provizorie sub control judiciar nu poate fi acordată dacă se mențin temeiurile care au stat la baza instituirii măsurii arestării preventive; aceasta, pentru că, în ipoteza în care ar fi survenit o modificare a respectivelor temeiuri sau dacă acestea ar fi încetat, și-ar fi aflat incidența alte instituții procesuale (înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă sau revocarea măsurii arestării preventive). Așa cum a statuat și instanța supremă, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării preventive (a se vedea decizia penală nr. 316 din 19 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Sub acest aspect, este de observat faptul că dispozițiile legale care reglementează instituția liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nicio referire explicită la un astfel de impediment care să facă inaplicabilă această instituție. În absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea a considerat că trebuie să se raporteze atât la elemente ce țin de împrejurările concrete ale cauzei, cât mai ales, la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

În ceea ce privește natura și pericolul social al faptei, este adevărat că infracțiunile de care este acuzat inculpatul – în măsura în care se va dovedi că există și au fost săvârșite cu vinovăție – sunt foarte grave, dar nu trebuie ignorat faptul că în sarcina acestui inculpat au fost reținute un număr de două fapte, intervenind chiar o modificare a temeiurilor inițiale ce au impus luarea măsurii arestării preventive, respectiv scoaterea sa de sub urmărire penală cu privire la cea de-a treia faptă imputată inițial și anume cea prev. de art. 253 1 C. pen. Raportat la activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului G.B.N., Curtea a apreciat că acea tulburare a ordinii publice petrecută inițial, a devenit insuficientă pentru justificarea, pe mai departe, a privării de libertate a acestui inculpat.

În acest sens, a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat cu valoare de principiu faptul că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală. Astfel art. 5, parag. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale conține garanții distincte, pentru ca privarea de libertate să nu devină abuzivă, așa încât ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, indiferent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă. De asemenea, s-a subliniat că existența pericolului concret este legată de factorul timp. Prin urmare, se poate considera, în mod rezonabil, că o tulburare a ordinii publice există la început, dar trebuie să se fi risipit, după scurgerea unei anumite perioade de timp, iar împrejurările în care s-au comis faptele și modalitatea de acționare s-au estompat, pierzându-și rezonanța socială, ecoul în rândul comunității.

În concluzie, Curtea a constatat nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar a apreciat, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, (despre care actele în circumstanțiere depuse la dosar evidențiază o persoană cu respect față de valorile sociale), că aceasta este și întemeiată, scopul măsurii arestării preventive - asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei - putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului; cum prelungirea stării de arest nu mai apare ca necesară, punerea în libertate a inculpatului devine posibilă, însă cu restrângerea unor drepturi și libertăți, precum și prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că, în caz de încălcare, cu rea credință, a respectivelor obligații, va fi din nou arestat.

Așa fiind, Curtea a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N. cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (3) și de art. 160 2 alin. (3 1 ) C. proc. pen.

2. Cu privire la inculpatul B.M.: Prin încheierea nr. 246 din data 26 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, s-a dispus arestarea preventivă a acestuia, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data încarcerării, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: - efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția deținută, în scopul obținerii de foloase necuvenite, prev. de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000; - instigare la infracțiunea de folosire a influenței sau a autorității de către o persoană cu funcție de conducere într-un partid, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prev. de art. 25 C. pen.

rap. la art. 13 din Legea nr. 78/2000; - șantaj în legătură directă cu o infracțiune de corupție, prev. de art. 194 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. d 1 ) și la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; - fals intelectual în condițiile participației improprii și în legătură directă cu o infracțiune de corupție prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. c) și 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; - fals în înscrisuri sub semnătură privată (o infracțiune), prev. și ped. de art. 290 alin. (1) C. pen.; - fals în declarații, prev. și ped. de art. 292 C. pen. (șase infracțiuni), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.

îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, însă cât privește temeinicia acestei cereri, Curtea a apreciat că, la acest moment procesual, nu este oportună revocarea măsurii preventive pentru acest inculpat. În primul rând, criticile avansate de inculpat prin apărător, critici vizând concretețea și temeinicia acuzațiilor, pot fi calificate ca premature, în condițiile în care art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., arată care sunt împrejurările ce trebuie avute în vedere la evaluarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar. De altfel, acuzațiile reținute în sarcina inculpatului B.M.

au fost aduse de către Parchet, prin înfățișarea unor probe, după cum urmează: Fapta vizând comiterea de către acesta a infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, se sprijină pe probe din care rezultă presupunerea rezonabilă, că acest inculpat, în calitatea sa de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, împreună cu inculpatul G.B.N., secretar general al Primăriei sectorului 1 București, au exercitat, în fapt, administrarea SC E. SRL, în perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, context în care au efectuat acte de comerț, inclusiv operațiuni financiare legate de deschiderea, creditarea, debitarea conturilor bancare, plata filelor CEC, a ordinelor de plată și, prin autoritatea pe care o aveau pe raza sectorului 1 și, respectiv sectorului 4, și, făcând uz de funcțiile publice, importante deținute - au obținut beneficiul cumpărării în condiții avantajoase, a deșeurilor colectate selectiv de pe raza sectoarelor 1 și 4 de către SC R.S.

SA și SC R.E.S.R. SA, prin încheierea unor contracte de exclusivitate și pe o durată fermă de timp, relevante sub acest aspect fiind o serie de convorbiri telefonice din care spicuim: „…nu am cont. Și trebuie să le alimentez contul…” convorbire telefonică dintre B.M. și G.C.R. din data de 5 octombrie 2011; R.G., director R.: „Să trăiți, să trăiți Domn procuror”, „A rămas să ne vedem astăzi cu omul dvs….”, B.M.: „Păi vin și eu”, convorbire telefonică din 8 august 2011, ora 11:48:07, B.M.: „Păi ați spus că nu-l băgați în C.A.”, R.G.: „Putem să-i dăm drumul pe 2 ani, pe 3 ani, dar eu aș vrea să dăm drumul la acesta, ca să începem și noi, pe parcurs, rezolvăm restul prin anexe, că anexele nu le mai duc prin C.A .…. și lăsăm exclusivitatea pe 5 ani”, convorbire telefonică din 29 septembrie 2011, ora 11:57:57, convorbire telefonică dintre V.M.S., director în cadrul SC R.S.

SA cu G. angajat la aceeași companie: „După aia mi-a dat SMS că gagiu e procuror…. Ai înțeles?.. ăsta de la E.? G.–V.M.S.: „Ăla din umbră”. De asemenea, există dovezi din care rezultă aceeași presupunere rezonabilă că inculpatul B.M. și-a exercitat influența asupra lui V.M.S., reprezentant al companiei de salubrizare SC R.S. SA, pentru derularea contractului comercial, încheiat cu SC E. SRL, în momentul în care livrările de deșeuri reciclabile către această societate au fost stopate, datorită lipsei unui cântar la punctul de lucru (plățile fiind efectuate de către SC R. doar pe bază de documente justificative, în acest caz a bonului de cântar), precum și pentru lipsa unei autorizații de mediu.

Că sumele de bani erau încasate de SC R.S. SA, în baza contractului de delegare a gestiunii Serviciului Public de salubrizare, rezultă din plățile efectuate de Primăria sectorului 1 București, autoritate publică, în cadrul căreia inculpatul G.B.N. ocupa o importantă funcție cu atribuții de decizie în plan financiar; drept urmare s-a reținut că reprezentanții societății de salubrizare puteau avea serioase temeri cu privire la ivirea unor probleme legate de plata cu întârziere a facturilor. În acest sens, se cuvine a evidenția convorbirea dintre inculpatul B.M. și martorul N.F.: „o să-i zic și eu lui B.: fă mă și tu plățile în martie pentru decembrie!, să vedem cum le convine!”. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că există probe, din care rezultă presupunerea rezonabilă că învinuitul T.H.P.Ș., vicepreședinte în B.P.J., filiala Ilfov, la rugămintea inculpatului B.M.

(cu care se afla în relații de strânsă prietenie), l-a ajutat pe acesta să identifice un spațiu de închiriat pentru punctul de lucru al SC E. SRL, din comuna V., județul Ilfov, printr-un consilier județean, T.M., care avea relații cu W.M.A.M., reprezentant al societății locator; în acest context, se evidențiază convorbirea telefonică purtată de B.M. cu N.F. la 30 septembrie 2011: „. ști că M. are control pe …. pe arab, înțelegi, …, eu lucrez o lună cu M. și cu firma lui de pază, după aia, o să-i dau o mare … înțelegi? Dar, ca să-l țin aproape aicea, până intru și eu și sunt cunoscut în sat … „Îl țin aproape, după aia, îi spun M., nu mai pot să-ți plătesc”. Revenind la aprecierea asupra oportunității dispunerii liberării provizorii, instanța de fond a reținut că trebuie avute în vedere circumstanțele factuale, privite prin prisma modului de comitere a faptelor, care dezvăluie, în fapt, calitatea inculpatului B.M.

de inițiator, artizan al întregii activități înfățișate de parchet ca având caracter infracțional; s-a relevat de către organul de urmărire penală că inculpatul B.M. a organizat un adevărat sistem, pe baza funcției ce o deținea, pentru obținerea de avantaje, prin traficarea influenței ori prin eludarea legii în folosul unor persoane de la care, la rândul său, pretindea și obținea, în contra serviciu, o serie de avantaje menite să-i sporească veniturile ilicite. În acest context, organele de urmărire penală, făcând trimitere la probele produse, au acreditat ideea că inculpatul B.M. era mereu în avangarda tuturor activităților, folosindu-se de relațiile pe care le cultivase în timp cu diferite persoane, cu titlu de exemplu: - perfectarea contractului de cesiune a părților sociale ale SC E. SRL fiind realizată prin intermediul cabinetului de avocatură deținut de martorul B.R.O., inculpatul B.M.

apelând la serviciile sale, pentru că „era dator… Pe o chestie și să nu mai plătesc un avocat, că-mi lua 20 de milioane”; - numirea directorului general H.G. (martor) a fost făcută de inculpatul B.M., pentru că H.G fusese ofițer de poliție de judiciară, calitate în care legase o strânsă prietenie cu inculpatul; - alegerea numitului N.F. ca șef al punctului de lucru din comuna V., inculpatul B.M. dorind să valorifice experiența acestuia, de fost angajat al unei societăți comerciale ce avea obiect de activitate asemănător; - asumarea rolului de interfață a constrângerilor exercitate de inculpatul G.B.N.

fiind cel care a ținut contactul permanent cu așa-zișii „oameni de teren” din cadrul R. Pe de altă parte, instanța de fond a avut în vedere și faptul că cercetarea judecătorească nu a început (inculpatul nu a fost audiat), iar măsura liberării provizorii trebuie să fie subordonată scopului bunei desfășurări a procesului penal; ori, cercetarea judecătorească presupune readministrarea probelor, dar și administrarea de noi probe care să conducă la lămurirea cauzei sub toate aspectele, în condițiile în care, complexitatea acesteia este evidentă și în condițiile în care, din partea acuzării, s-a reținut că acest inculpat ar fi în măsură să influențeze martorii și astfel să împieteze cursul firesc al procesului.

În acest sens, apărările înfățișate de inculpat, referințele bune privind activitatea de prim-procuror, gradul înalt de conștientizare a situației juridice actuale, nevoia de a acorda sprijin familiei, s-a reținut că nu reprezintă elemente suficiente care să justifice liberarea sa la acest moment procesual. Drept urmare, Curtea a apreciat că, pentru a fi asigurată desfășurarea procesului penal în condiții corespunzătoare, se impune și în continuare privarea de libertate a inculpatului B.M. și că punerea acestuia în libertate – chiar supusă unor garanții și obligații – în acest moment, este încă aptă să provoace un impact negativ în rândul opiniei publice și să alimenteze neîncrederea acesteia în capacitatea organelor judiciare de a reacționa ferm și prompt în atare împrejurări (Instanța de Contencios European: decizia Skrobol c. Poloniei, 13.XII.2005 Georgieva împ.

Bulgariei – 3.VII.2008). În consecință, Curtea a respins - ca neîntemeiată - cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M. Împotriva încheierii au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - și inculpatul B.M. criticând-o pentru motivele de nelegalitate și netemeinicie, arătate pe larg în practicaua prezentei decizii. În concluziile orale, reprezentantul parchetului a invocat excepția nulității absolute a încheierii atacate în raport de împrejurarea că soluționarea cererilor de liberare provizorii sub control judiciar formulate de inculpații B.M. și G.B.N. a avut loc în ședința din Camera de Consiliu și nu în ședință publică, ceea ce atrage incidența în cauză a prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. Examinând cu prioritate excepția invocată de reprezentantul parchetului, Înalta Curte constată că este întemeiată. Atât în partea introductivă a încheierii din data de 18 aprilie 2012 când s-au pus concluzii pe cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de sus-numiții inculpați, cât și în partea introductivă a încheierii din data de 26 aprilie 2012, dată la care instanța de fond s-a pronunțat asupra cererilor, se face mențiunea „Ședința din Camera de Consiliu”.

Aceeași mențiune se regăsește și în cuprinsul încheierii din data de 18 aprilie 2012 „La apelul nominal făcut în Camera de Consiliu a răspuns inculpatul B.M.” Publicitatea ședinței de judecată, constituie unul din principiile fundamentale care stau la baza desfășurării întregului proces penal, în faza de judecată, consacrat pe plan european în Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar pe plan intern, în Constituția României, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și, nu în ultimul rând, în Codul de procedură penală. În art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, principiul publicității ședinței de judecată este descris ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, textul Convenției stabilind că orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei.

De asemenea, Constituția României prevede în art. 127, articol integrat în cadrul dispozițiilor constituționale referitoare la instanțele judecătorești, că „ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, dispoziții reluate în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, în capitolul dedicat dispozițiilor generale privind procedura judiciară. Nu în ultimul rând, în Codul de procedură penală, principiul publicității ședinței de judecată este consacrat în art. 290 alin. (1) teza I care dispune că „ședința de judecată este publică”. Importanța principiului publicității ședinței de judecată, ca element al dreptului la un proces echitabil, ca garanție procesuală, este evidențiată de sancțiunea instituită în legea de procedură penală în cazul încălcării acestui principiu.

Astfel, nerespectarea dispozițiilor referitoare la publicitatea ședinței de judecată atrage nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și casarea hotărârii atacate în conformitate cu prevederile art. 385 9 alin. (1) pct. 4 din același Cod. Codul de procedură penală nu reglementează expres numai principiul publicității ședinței de judecată și sancțiunea care intervine în cazul încălcării sale, ci și excepțiile de la acest principiu, ca situații în care publicitatea este restrânsă la anumite categorii de persoane, excepții recunoscute de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și admise de art. 127 din Constituția României.

Astfel, art. 290 alin. (2) C. proc. pen. prevede excepții cu caracter general de la publicitatea ședinței de judecată, în cazurile în care judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane. În toate aceste cazuri, instanța poate declara ședința secretă, în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 290 alin. (2) și (3) C. proc. pen. De asemenea, atât C. proc. pen., cât și legile speciale prevăd expres excepții de la publicitatea ședinței de judecată, limitate la anumite categorii de cauze ale căror particularități l-au determinat pe legiuitor ca în aplicarea art. 127 din Constituție, să adopte norme derogatorii de la principiul publicității ședinței de judecată, ca de exemplu art. 485 alin. (2) C. proc.

pen. în care se arată că ședința în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane cu modificările și completările ulterioare în care se prevede că ședințele de judecată în cauzele privind infracțiunile prev. de art. 13 și art. 18 nu sunt publice. În materia măsurilor preventive, Codul de procedură penală prevede expres categoriile de cereri care se judecă în Camera de Consiliu, ca de exemplu, propunerea de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale, propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, indicând categoriile de persoane care participă la ședința de judecată [potrivit art. 146 alin. (4), art. 149 1 alin. (4) și art. 159 alin. (2) C. pen., ședința se desfășoară în Camera de Consiliu, în prezența inculpatului, a apărătorului ales sau desemnat din oficiu și a procurorului].

Arătând și limitând numărul persoanelor care participă la soluționarea cererilor în Camera de Consiliu este evidentă intenția legiuitorului de a nu atribui unor atare ședințe, caracterul de ședințe publice în sensul dispozițiilor art. 290 alin. (1) teza I C. proc. pen. Din examinarea dispozițiilor art. 160 1 și urm. C. proc. pen. referitoare la liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune rezultă că în niciunul din textele de lege cuprinse în secțiunea dedicată acestor instituții, legiuitorul nu a prevăzut o dispoziție derogatorie, similară celei a art. 146 alin. (4), art. 149 1 alin. (4) sau art. 159 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul căreia cererea de liberare provizorie să fie soluționată în Camera de Consiliu.

În absența unei dispoziții legale exprese, prin care legiuitorul să prevadă judecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în Camera de Consiliu și deci să stabilească o excepție de la principiul publicității ședinței de judecată sunt aplicabile prevederile generale ale art. 290 alin. (1) teza I C. proc. pen., conform cărora ședința de judecată este publică (în acest sens statuând Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2009 pronunțată în urma deliberării asupra recursului în interesul legii vizând stabilirea caracterului public sau nu al ședinței de judecată în care se soluționează cererea de liberare provizorie sub control judiciar). Nerespectând prevederile art. 290 alin. (1) teza I C. proc.

pen. și soluționând cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații B.M. și G.B.N. în Camera de Consiliu, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, lovită de nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. care sancționează, între altele, nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la publicitatea ședinței de judecată. Înalta Curte nu poate primi susținerea apărătorului recurentului-inculpat B.M. în sensul că era îndreptățită să invoce faptul că ședința de judecată nu s-a desfășurat în condiții de publicitate, numai o persoană care era interesată să participe la ședința de judecată ce trebuia să fie publică și căreia din cauză că i s-a îngrădit accesul în sala de ședință, pe motiv că ședința se desfășoară în Camera de Consiliu i s-a adus o vătămare a intereselor legale.

Nulitatea absolută reglementată de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. poate fi invocată de orice parte din proces, de reprezentantul Ministerului Public și se ia în considerare din oficiu de instanța de judecată. Câtă vreme vătămarea aduce atingere principiilor fundamentale ale procesului penal, în speță, principiul publicității, este firesc ca toți cei interesați în aflarea adevărului și în respectarea legii să poată invoca nulitatea absolută și să provoace desființarea actelor lovite de o astfel de nulitate, în vederea refacerii lor în condițiile legii. În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., se vor admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul B.M., se va casa încheierea atacată și se va trimite cauza la instanța de fond, respectiv, Curtea de Apel București pentru rejudecarea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații B.M. și G.B.N. Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond va avea în vedere motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate de inculpați și va soluționa cererile formulate de aceștia cu respectarea dispozițiilor art. 160 8a alin. (1) C. proc. pen., în sensul de a proceda la ascultarea inculpaților, dispoziții legale ce nu au fost respectate în cauza în care s-a pronunțat încheierea ce face obiectul recursului de față.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 25 RON, pentru fiecare inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. și de inculpatul B.M. împotriva încheierii din 26 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 2326/2/2012 (900/2012), privind și pe inculpatul G.B.N. Casează încheierea recurată și trimite cauza pentru rejudecarea cererilor de liberare sub control judiciar formulate de inculpații B.M. și G.B.N., la instanța de fond, Curtea de Apel București. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 25 RON, pentru fiecare inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 mai 2012.