ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2695/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 122/ F din 4 martie 2009,

Tribunalul Ialomița, secția penală, a condamnat pe inculpatul C.I., la o

pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art.

197 alin. (l) și (2) lit. b

1

), alin. (3) C. pen., și art. 203 C.

pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen., precum și

pentru infracțiunea prevăzută de art. 193 alin. (l) C. pen.

Prin aceeași sentință, a fost menținută

starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul a declarat

apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Il-a

penală.

Prin încheierea din 7 iulie 2009, instanța de

apel a admis cererea apelantului inculpat și a dispus înlocuirea măsurii

arestării cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de

apel a reținut următoarele:

După reaudierea în apel a inculpatului, a

părții vătămate și a martorelor B.l. și C.M., precum și după întocmirea și

atașarea la dosar a raportului psihologic privind partea vătămată, din care

rezultă că aceasta nu a relatat adevărul în momentul în care l-a acuzat pe

tatăl său de viol și incest, există îndoieli asupra veridicității celor

relatate de către partea vătămată și cele două martore pe parcursul procesului

penal. Drept urmare, în opinia instanței de apel, temeiurile avute în vedere la

luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului s-au modificat în ceea

ce privește condiția prevăzută de art. 143 cu referire la art. 68

1

C. proc. pen., cerută de lege pentru menținerea arestării preventive.

Pe de altă parte, având în vedere gravitatea

infracțiunilor pentru care inculpatul este judecat, curtea de apel a apreciat,

în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., că pentru

buna desfășurare a procesului penal este necesară luarea unei măsuri

preventive, însă neprivativă de libertate, cu impunerea unui control judiciar

strict, inclusiv în ceea ce privește împiedicarea acestuia de a comunica direct

sau indirect cu partea vătămată, reținând în acest sens că numita C.N.A. nu

locuiește în fapt la domiciliul părinților săi, ci împreună cu concubinul său,

într-o altă localitate decât cea în care domiciliază inculpatul.

Împotriva încheierii, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București a declarat prezentul recurs.

În motivele scrise de recurs ale Ministerului

Public, susținute și cu ocazia dezbaterilor, încheierea este criticată sub

următoarele aspecte:

În opinia procurorului, subzistă temeiurile

care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, fiind îndeplinite în

continuare condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) și art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen. Astfel, la termenul de judecată din 13 mai 2009, instanța de

apel a audiat mai multe persoane (inculpatul, partea vătămată, mama acesteia,

bunica - mama inculpatului), persoane care au declarat, cu o precizie

uimitoare, amănunte legate de împrejurările concrete ale săvârșirii

infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului.

De reținut, în opinia procurorului, este

împrejurarea că toate aceste detalii au fost furnizate la o distanță mare de

timp, în mod amănunțit, în condițiile în care la data primelor declarații

lipsesc orice aspecte ce ar fi putut conduce la concluzia că partea vătămată nu

a fost sinceră. în realitate, s-a considerat că toate declarațiile date în fața

instanței de apel au fost „procausa” întrucât, atât partea vătămată, cât și

mama acesteia, urmăreau punerea în libertate a inculpatului.

Față de întreg materialul probator

administrat în cauză, s-a apreciat în motivele scrise de recurs ale

Ministerului Public că nu se poate ține seama de retractările ulterioare ale

părții vătămate ori de precizările făcute în favoarea inculpatului, întrucât au

intervenit după ce inculpatul, aflat în stare de arest preventiv, a efectuat un

denunț penal pentru o serie de infracțiuni la care pretinde că au participat

martorii din cauză și mama sa, C.M.

Pe de altă parte, se mai arată în motivele

scrise de recurs ale Ministerului Public, cu prilejul audierii în fața

instanței a părții vătămate, aceasta a dat dovadă de o temere psihică reală

față de inculpat (manifestată prin trac emoțional, incoerență verbală când

acesta se uita în direcția ei, gesturi reflexe de apărare la fiecare mișcare

efectuată de inculpat în boxă). Declarațiile părții vătămate (minoră) sunt la

fel de amănunțite în faza inițială a audierilor, furnizând detalii asupra

abuzurilor sexuale comise de inculpat, detalii ce nu ar fi putut fi cunoscute

decât de o persoană care a fost implicată sau care a perceput vizual aceste întâmplări.

De altfel, se mai arată în motivele de recurs, ulterior minora a precizat că nu

dorește ca tatăl său să petreacă 12 ani în închisoare și că acest lucru s-ar

putea întâmpla datorită susținerilor sale.

În aceleași motive de recurs se menționează că

este cunoscut faptul că, atunci când s-au respectat regulile procedurale,

declarațiile care reflectă cel mai bine adevărul, sunt cele date la începutul

cercetărilor. înlăturarea declarațiilor date în fața organelor de urmărire penală,

fără o justificare temeinică, fragmentează procesul penal și minimalizează

importanța urmăririi penale.

Se mai arată, referitor la probele privind

săvârșirea infracțiunilor de viol și incest, că și instanța de apel a

considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (l) C.

proc. pen., întrucât altfel nu ar fi dispus înlocuirea măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, ci ar fi revocat măsura

arestării preventive, conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, în opinia procurorului, trebuie

să se țină seama că, potrivit fișei de cazier judiciar, inculpatul a mai fost

condamnat anterior pentru fapte de violență (mai multe condamnări), aflându-se

în stare de recidivă postexecutorie. În plus, prejudiciul moral, dar și trauma psihică

produsă părții vătămate, care a fost silită să apară în fața instanței de

judecată, a organelor de urmărire penală dar și a membrilor societății,

cunoștințe sau prieteni apropiați, în situații înjositoare pentru vârsta sa,

fac reprobabil comportamentul inculpatului. Mai mult, trebuie avute în vedere

vârsta și calitatea părții vătămate, care este minoră și este fiica

inculpatului, precum și faptul că principala martoră, mama părții vătămate,

este și soția inculpatului. Această situație induce presupunerea rezonabilă că

odată lăsat în libertate și întors la domiciliul conjugal, inculpatul va

încerca să influențeze atitudinea procesuală a celor două persoane (soție și

fiică), prin orice mijloc, inclusiv prin exercitarea de presiuni psihice și

chiar violențe fizice. Coroborate cu pericolul social concret al

infracțiunilor, cu persoana inculpatului, cu comportamentul său agresiv și, nu

în ultimul rând, cu starea de recidivă postexecutorie, toate aceste aspecte

conduc, în opinia procurorului, la concluzia că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă un real pericol pentru ordinea publică, inclusiv pentru

familia sa, și lipsesc de eficiență norma de represiune penală, precum și

acțiunea organelor judiciare chemate să asigure respectarea ordinii de drept.

În plus, se mai arată că prin decizia penală nr.

2360 din 22 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 5364/1/2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 17 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a

Il-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o în parte, cu

privire la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive a

inculpatului cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, dispoziție

pe care a înlăturat-o, iar în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive.

în consecință, se constată că de la momentul pronunțării acestei hotărâri, și

până la data de 7 iulie 2009, nu au intervenit elemente noi care să conducă la

concluzia că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii

arestării preventive pentru a se putea dispune admiterea cererii formulate de

inculpat în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen.

Recursul MINISTERULUI PUBLIC este întemeiat

și va fi admis pentru următoarele motive.

Potrivit art. 300

2

cu referire la art.

160

b

C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

dispune menținerea arestării preventive.

La data de 17 iunie 2009, Curtea de Apel

București a dispus, prin încheiere, înlocuirea măsurii arestării apelantului

inculpat cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Această dispoziție a fost apreciată ca

neîntemeiată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, care, prin

decizia nr. 2360 din 22 iunie 2009, a casat încheierea și a menținut măsura

arestării inculpatului.

La 7 zile de la această decizie, respectiv la

29 iunie 2009, apelantul inculpat a formulat o cerere de înlocuire a măsurii

arestării cu măsura obligării de a nu părăsi țara, cerere admisă la data de 07

iulie 2009 de către Curtea de Apel București, prin încheierea ce formează

obiectul prezentului recurs.

Or, din actele și lucrările dosarului nu

rezultă că în scurtul interval de timp (22 iunie 2009 - 29 iunie 2009 - 07

iulie 2009) ar fi intervenit elemente de fapt sau de drept care să justifice

concluzia instanței de apel că „s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea

măsurii” [(art. 139 alin. (l) C. proc. pen.)].

Consecvența actualei soluții a instanței de

apel, în raport cu soluția anterioară a aceleiași instanțe, pe fondul lipsei în

perioada de timp amintită a elementelor de fapt sau de drept care să justifice

concluzia că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării,

impune, deopotrivă, consecvența actualei soluții a instanței de recurs în

raport cu soluția anterioară a aceleiași instanțe, cum corect a argumentat și

reprezentantul Ministerului Public.

În condițiile neintervenirii unor elemente

noi, față de cele existente la data de 22 iunie 2009, elemente care să

justifice o soluție contrară, nu se poate face abstracție de autoritatea

deciziei nr. 2360 din 22 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

Verificându-se actele si lucrările dosarului,

și reținând autoritatea deciziei nr. 2360 din 22 iunie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, se constată că în cauză a intervenit o

hotărâre de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 12 ani închisoare,

hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat,

este de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia în

condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum a fost

interpretat de C.E.D.O. în cauza W. contra Germaniei.

În aceste condiții, motivele invocate de

apărare, în sensul că probele readministrate în apel dovedesc nevinovăția

inculpatului, că nu mai este îndeplinită cerința art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

că acestuia i s-ar fi agravat starea de sănătate și că recidiva postexecutorie

nu are relevanță ca temei al arestării, nu sunt, deocamdată, argumente

suficiente pentru a se aprecia că temeiurile arestării ar fi dispărut ori s-ar

fi schimbat, arestarea ca măsură procesuală preventivă, potrivit jurisprudenței

constante a Curții Constituționale și C.E.D.O. neafectând prezumția de

nevinovăție.

Fată de cele reținute, Înalta Curte va admite

recursul Ministerului Public, va casa încheierea atacată și, rejudecând, pentru

motivele arătate va respinge cererea inculpatului de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara și va menține

starea de arest preventiv a acestuia.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului vor rămâne în

sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 7 iulie 2009 a Curții

de Apel București, secția a

Il-a

penală

și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 2877/98/2008 (nr.

617/2009), privind pe inculpatul C.I.

Casează încheierea atacată și, rejudecând,

respinge, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul C.I. de înlocuire a

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

În baza art. 300

2

și a art. 160

b

alin. (l) și (3) C. proc. pen., menține starea de arest preventiv a

inculpatului C.I.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 iulie

2009.