ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 33/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 33/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin încheierea de ședință din data de

21 noiembrie 2011 Curtea de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011) a dispus menținerea stării de arest a

inculpatului A.M.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut în esență că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive față de inculpate, fiind regăsite cerințele art.

143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar lăsarea inculpatului în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal a declarat recurs

inculpatul A.M., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursul declarat de

inculpatul A.M. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta.

Din examinarea lucrărilor dosarului,

se constată că, prin sentința penală nr. 314/F din 05 octombrie 2011 Tribunalul

Ialomița, a condamnat pe inculpatul A.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev.

de art. 189 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

A fost condamnat același inculpat la

pedeapsa de 9 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev.

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. b) C. pen.

In baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., inculpatul A.M. are de executat pedeapsa de 9 ani și 6 luni

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen.

S-a

făcut în cauză, cu privire la inculpat, aplicarea

dispozițiilor art. 71 C. pen. și s-a interzis inculpatului, pe durata

executării pedepsei, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a

menținut măsura arestării preventive luată față de inculpat.

În baza art. 88 C. pen., s-a scăzut

din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă a inculpatului, de la 14 iulie

2011 la zi.

Pentru a

pronunța această sentință, din examinarea mijloacelor de

probă administrate în cauză

(procesul-verbal de sesizare, fișele de eveniment, procesul-verbal de cercetare

la fața locului și planșele foto, raportul de constatare medico-legală,

declarațiile martorilor I.D., D.R.I., Z.G.), coroborate cu recunoașterea

inculpatului, prima instanță, sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei, a

reținut că în seara zilei de 12 iulie 2011, din cauza unor neînțelegeri cu

părinții săi din comuna Bucu, județul Ialomița, minora S.D.N. nu s-a mai întors

în locuința sa, înnoptând în noaptea respectivă, de 12/13 iulie 2011, într-unul

din vagoanele abandonate din stația CFR Bucu.

In dimineața

zilei de 13 iulie 2011, aceasta a plecat cu trenul până la

Gara Fetești, de unde a continuat

drumul cu alt tren până în municipiul Constanța, unde s-a deplasat la plajă, și

a rămas aici până în jurul orelor 13,30, când s-a reîntors în gara Constanța cu

intenția de a pleca acasă.

În gara Constanța se afla și

inculpatul A.M., însoțit de mama sa, Z.G., care, văzând-o singură pe minoră a

intrat în vorbă cu aceasta, oferindu-se să-i plătească biletul de tren până în

comuna Bucu, aflând de la minoră că aceasta nu deținea vreo sumă de bani asupra

ei.

Cei trei au coborât în halta CFR

Borcea, după care au mers la locuința inculpatului, situată pe strada Corbului

din municipiul Fetești, inculpatul spunându-i părții vătămate că banii necesari

pentru tren sunt în locuința lui.

Ajunși în

locuință, inculpatul i-a spus părții vătămate că nu are nicio

sumă de bani și de fapt vroia să

întrețină relații sexuale cu aceasta.

Partea vătămată

i-a cerut ajutorul martorei Z.G., însă

aceasta

i-a spus că nu poate să intervină deoarece inculpatul le-ar bate pe amândouă.

După scurt timp, martora Z.G. a

părăsit locuința respectivă și rămas singur cu partea vătămată, inculpatul,

prin amenințare și aplicarea unor lovituri cu palmele peste capul minorei, a

întreținut în două rânduri raporturi sexuale normale cu partea vătămată,

împotriva voinței acesteia, și totodată, nu i-a permis

minorei să

părăsească locuința.

În jurul orelor 00,03, agenții de

poliție B.A. și N.C., din cadrul Poliției municipiului Fetești, aflați în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, au fost informați de la dispecerat că

prin Serviciul 112, numitul P.V. a sesizat faptul că pe strada Corbului o

persoană de sex feminin striga după ajutor.

Pe baza sesizării, agenții de poliție

s-au deplasat pe strada Corbului, unde au fost întâmpinați de P.V., care Ie-a

indicat locuința de unde proveneau strigătele de ajutor.

Ajunși la locuință, agenții de poliție

au aprins o lanternă, întrucât casa nu era iluminată electric, și în interiorul

camerei, pe un pat, au găsit-o pe partea vătămată, care la vederea polițiștilor

Ie-a cerut ajutorul, spunându-le că era ținută cu forța. în urma somațiilor

polițiștilor au ieșit din casă mai întâi minora și apoi inculpatul.

Împotriva inculpatului A.M. a fost

luată măsura reținerii la data de 14 iulie 2011, iar ulterior a fost arestat

preventiv. Ținând seama de probele cauzei, respectiv: (procesul-verbal de

sesizare, fișele de eveniment, procesul-verbal de cercetare la fața locului și

planșele foto, raportul de constatare medico-legală, declarațiile martorilor

I.D., D.R.I., Z.G.), coroborate cu recunoașterea inculpatului, prima instanță,

sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei, a reținut că în seara zilei de

12 iulie 2011, din cauza unor neînțelegeri cu părinții săi din comuna Bucu,

județul Ialomița, minora S.D.N. nu s-a mai întors în locuința sa, înnoptând în

noaptea respectivă, de 12/13 iulie 2011,într-unui din vagoanele abandonate din

stația CFR Bucu - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, și față de

care s-a și dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menținută de

către instanță în continuare, apare ca justificată.

La acest moment, Înalta Curte, nu a

analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la

cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția

sau nevinovăția inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat.

Înalta Curte, consideră că în ceea ce

îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform

art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care

inculpatul este trimis în judecată în stare de arest

preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel București

s-a conformat acestor dispoziții legale.

De asemenea, dacă constată că

temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere,

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Conform dispozițiilor art. 160 ind.b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au

determinat

arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri

noi care justifică privarea

de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de

apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză,

pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul A.M., a comis

faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de lipsire de

libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. (2) cu aplicarea art.

37 lit. b) C. pen. și a infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și

(3) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. b)

C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai

mare de patru

ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică,a dispus menținerea arestării preventive a inculpatului.

Astfel, de la termenul la care s-a

menținut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile

avute în vedere la menținerea măsuri, existând indicii suficiente că inculpatul

a săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței, de asemenea, se

mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea

publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârșit infracțiuni grave, având în

vedere împrejurările comiterii faptei, natura, gravitatea și pericolul social

ridicat al unor astfel de infracțiuni, având în vedere că victima avea o vârstă

sub 15 ani, inculpatul profitând nu doar de această situație, dar și de starea

personală a victimei - care plecase de acasă, era dezorientată, psihicul său

fiind afectat de situația dificilă în care se afla.

Victima, în naivitatea specifică

vârstei a avut încredere în inculpat

(care

era însoțit chiar de mama sa) că o va ajuta să se întoarcă acasă la

părinți,

dar inculpatul s-a comportat cu o lipsă totală de înțelegere și sprijin, ceea

ce denotă o periculozitate sporită a acestuia. Poziția procesuală sinceră a

inculpatului a fost avută în vedere la stabilirea pedepsei, iar alte

circumstanțe personale ce pot avute în vedere nu se regăsesc în privința

inculpatului.

Înalta Curte reține că încheierea instanței

de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit

art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale,

referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de

libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața

autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au

săvârșit o infracțiune (lit.c).

Ulterior măsura arestării a fost

prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5

pct.1 lit. a) din Convenței], în speță în temeiul încheierilor pronunțate de

către Tribunalul Ialomița, și

încheierea

recurată pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a

menținut

starea de arest a inculpatului, încheiere pronunțată în dosarul nr.

3267/98/2011 (3705/2011).

Așadar, Înalta Curte, consideră că

menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f)

C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

356/2006,

respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt în

continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit

cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață

sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori

pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate

lua față de acesta una din următoarele măsuri

preventive: 1) reținerea; b)

obligarea de a nu părăsi localitatea; c)

obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile

preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept

fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare

care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se

recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății

individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă,

în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura

scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii preventive

este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în

cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara

sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față

de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată

insuficiența măsurii obligării de a nu

părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care

să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau

aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă

instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile

art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment,

cererile inculpaților de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru

realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C.

pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în

acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la

gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea

că la instanța de apel cauza a fost

deja soluționată la data de 5 decembrie 2011, anterior pronunțării prezentei

decizii, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea

măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de

libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a

apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui

interes general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului (acesta fiind reținut și ulterior arestat preventiv din data de14

iulie 2011) - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din

perspectiva Convenției

Europene a Drepturilor Omului, precum și față de

împrejurarea că la data

de 5 decembrie 2011, cauza a fost deja soluționată în apel.

Față de aceste considerente, în

conformitate cu dispozițiile art.

385 ind. 15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge

ca nefondat recursul

declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii de ședință din data de 21

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. recurentul inculpat A.M. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii de

ședință din data de 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală,

pronunțată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13

ianuarie 2012.