ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 33/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2011 Curtea de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011) a dispus menținerea stării de arest a inculpatului A.M. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpate, fiind regăsite cerințele art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul A.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursul declarat de inculpatul A.M. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, prin sentința penală nr. 314/F din 05 octombrie 2011 Tribunalul Ialomița, a condamnat pe inculpatul A.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. A fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 9 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

In baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul A.M. are de executat pedeapsa de 9 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. S-a făcut în cauză, cu privire la inculpat, aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpat. În baza art. 88 C. pen., s-a scăzut din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă a inculpatului, de la 14 iulie 2011 la zi.

Pentru a pronunța această sentință, din examinarea mijloacelor de probă administrate în cauză (procesul-verbal de sesizare, fișele de eveniment, procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele foto, raportul de constatare medico-legală, declarațiile martorilor I.D., D.R.I., Z.G.), coroborate cu recunoașterea inculpatului, prima instanță, sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei, a reținut că în seara zilei de 12 iulie 2011, din cauza unor neînțelegeri cu părinții săi din comuna Bucu, județul Ialomița, minora S.D.N. nu s-a mai întors în locuința sa, înnoptând în noaptea respectivă, de 12/13 iulie 2011, într-unul din vagoanele abandonate din stația CFR Bucu. In dimineața zilei de 13 iulie 2011, aceasta a plecat cu trenul până la Gara Fetești, de unde a continuat drumul cu alt tren până în municipiul Constanța, unde s-a deplasat la plajă, și a rămas aici până în jurul orelor 13,30, când s-a reîntors în gara Constanța cu intenția de a pleca acasă.

În gara Constanța se afla și inculpatul A.M., însoțit de mama sa, Z.G., care, văzând-o singură pe minoră a intrat în vorbă cu aceasta, oferindu-se să-i plătească biletul de tren până în comuna Bucu, aflând de la minoră că aceasta nu deținea vreo sumă de bani asupra ei. Cei trei au coborât în halta CFR Borcea, după care au mers la locuința inculpatului, situată pe strada Corbului din municipiul Fetești, inculpatul spunându-i părții vătămate că banii necesari pentru tren sunt în locuința lui. Ajunși în locuință, inculpatul i-a spus părții vătămate că nu are nicio sumă de bani și de fapt vroia să întrețină relații sexuale cu aceasta. Partea vătămată i-a cerut ajutorul martorei Z.G., însă aceasta i-a spus că nu poate să intervină deoarece inculpatul le-ar bate pe amândouă.

După scurt timp, martora Z.G. a părăsit locuința respectivă și rămas singur cu partea vătămată, inculpatul, prin amenințare și aplicarea unor lovituri cu palmele peste capul minorei, a întreținut în două rânduri raporturi sexuale normale cu partea vătămată, împotriva voinței acesteia, și totodată, nu i-a permis minorei să părăsească locuința. În jurul orelor 00,03, agenții de poliție B.A. și N.C., din cadrul Poliției municipiului Fetești, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au fost informați de la dispecerat că prin Serviciul 112, numitul P.V. a sesizat faptul că pe strada Corbului o persoană de sex feminin striga după ajutor. Pe baza sesizării, agenții de poliție s-au deplasat pe strada Corbului, unde au fost întâmpinați de P.V., care Ie-a indicat locuința de unde proveneau strigătele de ajutor.

Ajunși la locuință, agenții de poliție au aprins o lanternă, întrucât casa nu era iluminată electric, și în interiorul camerei, pe un pat, au găsit-o pe partea vătămată, care la vederea polițiștilor Ie-a cerut ajutorul, spunându-le că era ținută cu forța. în urma somațiilor polițiștilor au ieșit din casă mai întâi minora și apoi inculpatul. Împotriva inculpatului A.M. a fost luată măsura reținerii la data de 14 iulie 2011, iar ulterior a fost arestat preventiv. Ținând seama de probele cauzei, respectiv: (procesul-verbal de sesizare, fișele de eveniment, procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele foto, raportul de constatare medico-legală, declarațiile martorilor I.D., D.R.I., Z.G.), coroborate cu recunoașterea inculpatului, prima instanță, sub aspectul împrejurărilor faptice ale cauzei, a reținut că în seara zilei de 12 iulie 2011, din cauza unor neînțelegeri cu părinții săi din comuna Bucu, județul Ialomița, minora S.D.N.

nu s-a mai întors în locuința sa, înnoptând în noaptea respectivă, de 12/13 iulie 2011,într-unui din vagoanele abandonate din stația CFR Bucu - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, și față de care s-a și dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menținută de către instanță în continuare, apare ca justificată. La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat. Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, conform art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel București s-a conformat acestor dispoziții legale. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Conform dispozițiilor art. 160 ind.b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. Prin încheierea atacată, instanța de apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul A.M., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și a infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menținerea arestării preventive a inculpatului.

Astfel, de la termenul la care s-a menținut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menținerea măsuri, existând indicii suficiente că inculpatul a săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței, de asemenea, se mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârșit infracțiuni grave, având în vedere împrejurările comiterii faptei, natura, gravitatea și pericolul social ridicat al unor astfel de infracțiuni, având în vedere că victima avea o vârstă sub 15 ani, inculpatul profitând nu doar de această situație, dar și de starea personală a victimei - care plecase de acasă, era dezorientată, psihicul său fiind afectat de situația dificilă în care se afla.

Victima, în naivitatea specifică vârstei a avut încredere în inculpat (care era însoțit chiar de mama sa) că o va ajuta să se întoarcă acasă la părinți, dar inculpatul s-a comportat cu o lipsă totală de înțelegere și sprijin, ceea ce denotă o periculozitate sporită a acestuia. Poziția procesuală sinceră a inculpatului a fost avută în vedere la stabilirea pedepsei, iar alte circumstanțe personale ce pot avute în vedere nu se regăsesc în privința inculpatului. Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată. Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune (lit.c).

Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5 pct.1 lit. a) din Convenței], în speță în temeiul încheierilor pronunțate de către Tribunalul Ialomița, și încheierea recurată pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a menținut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunțată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011). Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererile inculpaților de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că la instanța de apel cauza a fost deja soluționată la data de 5 decembrie 2011, anterior pronunțării prezentei decizii, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului (acesta fiind reținut și ulterior arestat preventiv din data de14 iulie 2011) - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și față de împrejurarea că la data de 5 decembrie 2011, cauza a fost deja soluționată în apel. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii de ședință din data de 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat A.M. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii de ședință din data de 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 3267/98/2011 (3705/2011). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 ianuarie 2012.