ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 9/2012

Asupra recursului

de față;

În baza lucrărilor

din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 decembrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 41784/3/2010 în

baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a dispus,

menținerea stării de arest preventiv a inculpatului N.V.B., arestat în baza mandatului

de arestare preventivă din data de 6 august 2010 emis de Tribunalul București, secția

a II-a penală, în Dosarul nr. 37883/3/2010.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

constatând că măsura arestării preventive a inculpatului N.V.B. se situează pe coordonatele

legalității, iar menținerea acesteia este justificată.

S-a apreciat,

de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de

rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența

C.E.D.O., nefiind depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului

administrat în cauză.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpatul N.V.B., solicitând punerea sa în stare de

libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile

art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., constată

că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Potrivit

art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea

atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea

și temeinicia arestării preventive.

Conform

alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, a procedat la efectuarea verificărilor

și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate

a inculpatului.

Înalta

Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, de gravitatea acesteia

cât și de circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia

în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect

a reținut și instanța de fond.

Pe de altă parte

se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală

nr. 12/F din 5 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția

I

penală, la pedeapsa de 10 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, și b) C. pen., ca pedeapsă complementară,

hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind

un temei suficient pentru a constata că

menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile C.E.D.O.

În

sarcina inculpatului s-a reținut că în

data de 3 august 2010 a vândut colaboratorului sub acoperire, cu numele de cod G.C.

o doză de mefedronă, iar în data de 5 august 2010 a deținut canitatea de 6,65 gr.,

431 gr. și respectiv 51 gr. mefedronă în locuința sa.

În

același sens, Înalta Curte reține că hotărârea

de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul

inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Aceste considerente

justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel

că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul

inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul

apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul N.V.B. împotriva încheierii din 21 decembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 41784/3/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 4 ianuarie 2012.