ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2481/2012

Asupra recursului de față, în baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din 17 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, în Dosarul nr. 53564/3/2011 în baza art. 300

2

raportat la

art. 160

b

C. proc. pen., s-a dispus, menținerea stării de arest preventiv

a inculpatului B.C., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din anul

2011 emis de Tribunalul București.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1)

C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura

arestării preventive a inculpatului B.C. se situează pe coordonatele legalității,

iar menținerea acesteia este justificată.

S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării

preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces

echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, nefiind depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului

administrat în cauză.

Împotriva acestei încheieri a formulat

recurs inculpatul B.C. solicitând punerea sa în stare de libertate, motivat de faptul

că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., constată

că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 160

b

alin. (1)

C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar,

este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de lege,

când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile

de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,

impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte în raport de împrejurările

concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât și de circumstanțele

personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța

de fond.

Pe de altă parte se constată că în cauză

s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală nr. 275/F din 13 aprilie

2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, la pedeapsa cea mai grea de

13 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe

deosebit de grave, fals în înscrisuri sub semnătură privată, ambele în formă continuată

și 4 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă complementară,

hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru

a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația

internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare

nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se

în dispozițiile și limitele legii.

Referitor la termenul rezonabil al detenției

preventive, prin raportare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

se constată că acesta trebuie analizat prin prisma timpului scurs de la luarea măsurii

preventive, a complexității și circumstanțelor concrete ale fiecărui caz în parte.

În

speța de față, timpul scurs de la momentul luării măsurii

arestării preventive nu a depășit o durată rezonabilă raportat la complexitatea

cauzei și nici nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe

care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate.

Aceste considerente justifică dispoziția

instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate

cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat

va fi respins ca nefondat.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului

din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul B.C. împotriva încheierii din 17 iulie 2012 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 53564/3/2011 (nr. 1658/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 27 iulie 2012.