ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2338/2012

Asupra

recursului de față,

Î

n baza

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din 10 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 3277/116/2011, printre altele, a menținut măsura

arestării preventive a inculpatului P.M.M.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a

inculpatului P.M.M. se situează pe coordonatele legalității, iar menținerea

acesteia este justificată.

S-a

apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele

generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă

și din jurisprudența C.E.D.O., nefiind depășit termenul rezonabil, având în

vedere specificul probatoriului administrat în cauză.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.M.M., solicitând punerea sa în

stare de libertate.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu

dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc.

pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Potrivit

art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în

exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice

periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform

alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care

au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune,

prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În

cauză, Curtea de Apel București, a procedat la efectuarea verificărilor și a

constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate

a inculpatului.

Înalta

Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea

deosebită a acestora, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului,

apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

De

altfel, în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni

pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție

preventivă.

În

speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile

procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor

care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și

legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

În

fața instanței de fond inculpatul a solicitat să fie judecat în procedura simplificată

recunoscând astfel faptele reținute în sarcina sa prin actul de inculpare,

confirmând astfel starea de fapt așa cum a fost descrisă prin rechizitoriu.

În

acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că simplu fapt că inculpatul a

recunoscut și regretat faptele, pentru a putea beneficia de dispozițiile art.

320

1

C. proc. pen., nu justifică înlocuirea măsurii arestării

preventive cu o altă măsură alternativă neprivativă de libertate, astfel cum a

solicitat apărătorul inculpatului.

Înalta

Curte reține și faptul că instanțele anterioare au avut în vedere

circumstanțele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării

preventive cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei acestei

măsurii preventive.

Astfel

că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat

pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material

probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar

nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să

atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Pe

de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin

sentința penală nr. 164 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului Călărași, secția

penală, la pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor de viol prevăzute de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen.,

și lipsire de libertate prev. de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. ambele cu

aplicarea art. 99 C. pen., art. 320

1

C. proc. pen. și art. 33 lit. a)

C. pen. și în baza art. 71 C. pen. a interzis drepturile prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată

de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile C.E.D.O.

S-a

reținut că inculpatul în data de 04 mai 2011 în jurul orelor 12-12.30, împreună

cu alți inculpați condamnați prin aceeași sentință pentru același gen de

infracțiuni, s-a deplasat cu autoturismul din București în localitatea F. unde

a răpit-o pe partea vătămată Z.N., minoră în vârstă de 14 ani, pe care a dus-o

în municipiul București, unde prin constrângere fizică inculpatul a întreținut

raport sexual cu victima împotriva voinței acesteia, lipsind-o de libertate, de

acțiune de mișcare și după consumarea raportului sexual.

În

același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu

alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat

într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în

dispozițiile și limitele legii.

Aceste

considerente justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării

preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să

fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.M. împotriva încheierii din 10

aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 3277/116/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 29 iunie 2012.