ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 149/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

10 ianuarie 2012 instanța de apel, Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive,

printre alții și a inculpatului P.M.M. a dispus în temeiul art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. raportat la art. 300

2

C. proc. pen.,

menținerea stării de arest.

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, a constatat că există indicii temeinice din

care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul e posibil să fi săvârșit

infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și condițiile impuse de

art. 148 lit. f) C. proc. pen. sunt îndeplinite, acesta fiind condamnat prin

sentința penală nr. 164 din 30 noiembrie 2011 de Tribunalul Călărași la o

pedeapsă rezultantă de 8 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 197 alin. (1) și (3) teza I cu aplicarea art. 99 C. pen. și

art. 320

1

C. proc. pen. și art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

Împotriva încheierii

atacate inculpatul a declarat recurs pentru motivele arătate în partea

introductivă.

Recursul inculpatului

este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit art. 300

2

cu referire la art. 160

b

C. proc. pen., în cursul judecății,

instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a

dispus legal și temeinic menținerea stării de arest deoarece, pe de o parte,

niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut

(art. 143 și art. 148 C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de

libertate, iar pe de altă parte, în cauza a intervenit o hotărâre condamnatorie

la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a

apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de

libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum

acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza W. contra Germaniei.

În raport de

gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar mai

ales a împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a reținut că se impune

continuarea privării de libertate, iar Înalta Curte apreciază încheierea

atacată legală și temeinică, iar motivele de recurs neîntemeiate.

Față de cele

reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.M. împotriva încheierii din 10

ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 3277/116/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 20 ianuarie 2012.