ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2444/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 5 iulie 2012 pronunțată în dosarul nr. 6941/3/2011 (1594/2012), Curtea de Apel Bucuresti, secția a II a penală, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpații M.P., S.F., L.G. și C.F. împotriva sentinței penale nr. 205 din 22 martie 2012 a Tribunalului București, din oficiu, în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen. a pus în discuția părților legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventivă dispusă față de inculpatul M.P. Re ținând că în cauza de față sunt îndeplinite și condițiile cumulative prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile deduse judecății, mai mare de 4 ani, cât și sub aspectul existenței probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a constatat că temeiurile care au determinat arestarea nu s-au schimbat si justifica în continuare privarea de libertate a acestuia, astfel că a dispus menținerea stării de arest a inculpatului M.P. Totodat ă, prin aceeași încheiere a respins ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea, de a nu părăsi localitatea, constatând că motivele invocate anterior, privitoare la menținerea stării de arest conduc, implicit, la acesta soluție.

În termen legal, inculpatul M.P. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate si cercetarea sa în stare de libertate, susținând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin trecerea unei perioade mari de timp de la 10 iunie 10, data arestării sale. A mai ar ătat că este fără antecedente penale, are 2 copii minori în întreținere și un domiciliu stabil, solicitând a se avea în vedere momentul procesual actual, infracțiunea săvârșită, respectiv complicitate la înșelăciune și faptul că este arestat de 2 ani si 2 luni și că ar putea intra în comisia de liberare provizorie la executarea a 2 ani si 5 luni de detenție.

Recursul declarat de inculpat este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infrac țiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din masurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/06, prevede că m ăsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publica.

În raport de actele dosarului Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 205 din 22 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a II a penală, în dosarul nr. 6941/3/2011, s-a dispus condamnarea inculpatului M.P. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani si 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a și lit. b) C. pen. pe o durata de 2 ani, dup ă executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 rap. la art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. si cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. c) rap la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 26 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. si cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. c) rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 26 rap. la art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. si cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. c) rap la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. In baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerci țiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a si lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie. S-a f ăcut aplic. art. 350 C. proc. pen. și s-a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive, respectiv de la 10 iunie 2010 la zi.

În fapt, s-a reținut că, în perioada martie - aprilie 2010, la intervale diferite de timp și în baza unei rezoluții infracționale unice, a participat, împreună cu alte persoane, prin acte și contribuții diferite, la încercarea de vânzare frauduloasă a unor imobile - terenuri, situate în orașul Buftea, în suprafață de 15.000 mp, respectiv 88.269 mp, folosind în acest sens înscrisuri oficiale, fie originale, dar utilizate fără drept de cei în cauză, fie falsificate, în același scop, respectiv pentru obținerea unor acte autentificate, de către notari publici, în beneficiul unor falși proprietari, care și-au atribuit în mod fals identitatea proprietarilor de drept, folosind acte de identitate false; în acest sens s-a încercat și uneori s-a și reușit obținerea, de către autorii infracțiunilor, a unor documente autentificate de către mai multe birouri notariale, activitate infracțională săvârșită în scopul transmiterii dreptului de proprietate, către persoane neîndreptățite, cu consecința prejudicierii adevăraților proprietari.

De asemenea, a ajutat la falsificarea unor înscrisuri sub semnătură privată, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în vederea folosirii lor în fața notarilor publici, în încercarea de înstrăinare frauduloasă a unor imobile - terenuri. Se mai retine, că prin încheierea din 5 iulie 2012, pronunțată în dosarul nr. 6941/3/2011 (1594/2012), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 160/b alin. (1) si (3) rap. la art. 300/2 C. proc. pen. si art. 5 paragr. 1 lit. a) din CEDO a men ținut starea de arest a inculpatului M.P., constatând că și la acest moment temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privarea de libertate a acestuia.

În conformitate cu disp. art. 5 par. 1 din CEDO, orice persoană are dreptul la liberate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar, privarea licită de libertate fiind expres si limitativ prev. în disp. art. 5 par. 1 lit. c) din aceeași convenție. Legalitatea sau regularitatea deten ției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele legale de fond si de procedură prevăzute de legea națională, care la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției. Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc.

pen., m ăsura preventiva luata se înlocuiește cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Înalta Curte, analizând dispozițiile legale anterior menționate prin raportare la principiile generale în aceasta materie stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanțele naționale o data cu ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului) în aplicarea art. 5 paragraf 1 lit. c) și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constată că, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit principiul general în aceasta materie în hotărârea Wemlwff c. Germaniei, în sensul că „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsă". Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărei cauze pentru a vedea în ce măsura "există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate" ( Labita c. Italiei).

Persistenta motivelor plauzibile de a crede că persoana în cauză a s ăvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a conformității lipsirii de libertate cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, după o anumită perioadă de timp, aceste motive nu mai sunt suficiente pentru a justifica privarea sa de libertate ( Wemlwff c. Elveției si Stasaitis c. Lituaniei).

Sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al m ăsurii arestării preventive, Curtea European ă a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ). Conven ția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere." Termenul rezonabil prev ăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată ( dies a quo ) și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă ( dies ad quem ). Durata rezonabil ă a detenției conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități, prin sublinierea complexității (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

Înalta Curte constată că, în raport de infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, de pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni aplicată, de durata de timp în care inculpatul s-a aflat arestat preventiv, respectiv 2 ani și o lună de zile, de stadiul procesual actual al cauzei, toate acestea trebuie raportate la sintagma folosită de legiuitor referitoare la existența în concret a pericolului pe care îl reprezintă inculpatul pentru ordinea publică, care ar presupune existența unor riscuri de natură a periclita funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acesta.

Or, v ăzând circumstanțele reale ale cauzei, prin trimitere la momentul procesual actual și practica CEDO (cazul Jiga contra României) se constată ca aceste riscuri s-au estompat, fiind încălcat termenul rezonabil al arestării preventive iar punerea în libertate a inculpatului prin luarea unei măsuri mai puțin restrictive nu are caracterul perturbării procesului penal și nici nu prezintă pericol pentru ordinea publică. Pe de altă parte, la alegerea acestei măsuri (obligarea de a nu părăsi țara) Înalta Curtea avut în vedere și datele ce circumstanțiază persoana inculpatului, respectiv faptul că nu este recidivist, precum și concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, din care rezultă că există o serie de factori pozitivi ce pot influența pozitiv conduita generală a inculpatului.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că măsura obligării de a nu părăsi tara reglementată de disp. art. 145 1 C. proc. pen. oferă suficiente garanții procesuale, prin stabilirea în sarcina inculpatului a obligațiilor menționate prin prezenta decizie, care să asigure buna desfășurare a procesului penal în continuare și cu inculpatul în libertate. A șa fiind, în raport de aceste considerente, apreciind că s-au schimbat temeiurile care au stat la baza lu ării măsurii arestării preventive a inculpatului, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de inculpatul M.P. și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul M.P. împotriva Incheierii de ședință din data de 5 iulie 2012 a Curții de Apel Bucuresti, secția a II a penală, pronunțată în dosarul nr. 6941/3/2011 (1594/2012). Casează in parte încheierea atacată și, rejudecând: În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuiește măsura arestării preventive a inculpatului M.P. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara. În baza art. 145 1 alin. (2) rap. la art. 145 alin. (1) 1 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul M.P.

va fi obligat să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată ori de câte este chemat; b) să se prezinte la Poliția Municipiului Tecuci conform programului de supraveghere întocmit de organul de supraveghere sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 145 alin. (1) 2 lit. c) C. proc. pen. se impune inculpatului M.P. ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, să nu se apropie de coinculpați, persoanele vătămate, membri familiilor acestora, martori și să nu comunice cu aceștia, direct sau indirect.

În baza art. 145 alin. (2) 2 atrage atenția inculpatului M.P. asupra faptului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării preventive. Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.P., dacă nu este arestat în altă cauză. Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 iulie 2012.