ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2450/2012

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin încheierea din 9 iulie 2012,

pronunțată în dosarul nr. 44689/3/2011 (756/2012), Curtea de Apel București, secția

a II-a penală, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de inculpații H.C.,

S.D. și L.N. împotriva sentinței penale nr. 104 din data de 14 februarie 2012

pronunțate de Tribunalul București, secția a II a penală, în dosarul nr. 44689/3/2011,

a pus în discuție, din oficiu, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia stării de arest preventiv a

apelantului inculpat L.N.

Reținând că în cauza de față

temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a

inculpatului, prelungirea și menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și

justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut starea de arest a

inculpatului.

În termen legal, inculpatul L.N. a

declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând, admiterea

acestuia, casarea încheierii atacate și judecarea sa în stare de libertate,

susținând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

nu mai subzistă, iar pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin

trecerea unei perioade mari de timp de la data arestării sale, respectiv 4

februarie 2011.

A mai arătat că mandatul de arestare

a fost emis în anul 2009, a fost predat în Spania și că există la dosar

înscrisuri depuse în apărarea sa pentru a-și dovedi nevinovăția.

Recursul declarat de inculpat nu

este fondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a

se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica

sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din

măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura

arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Cu referire la motivele de recurs

invocate, se reține că instanța de apel, la 9 iulie 2012 a constatat că

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

se mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a

inculpatului L.N., fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148

lit. f) C. proc. pen., pericolul pentru ordinea publică rezultând din modul de

operare și perseverența infracțională a inculpatului recidivist.

În raport de actele dosarului, Înalta

Curte constată că prin sentința penală nr. 104 din data de 14 februarie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a II a penală, printre alții, a fost

condamnat, inculpatul L.N. la o pedeapsă rezultantă, de 8 (opt) ani închisoare

și 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a doua și lit. b) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în luna mai

a anului 2009 inculpații L.N., H.C., B.A.M. și S.D. au constituit un grup

infracțional organizat ce avea drept scop identificarea mai multor persoane din

mediul rural interesate să-și găsească un loc de muncă în străinătate și care

să poată fi racolate prin inducerea în eroare asupra condițiilor de care urmau

să beneficieze (transport, cazare, masă și salarizare) iar ulterior să fie

transportate și cazate în imobile aflate în posesia inculpaților și, în cele

din urmă, să fie constrânse să efectueze activități în domeniul agricol pentru

diverși angajatori spanioli proprietari de terenuri agricole, urmând ca o parte

importantă a sumelor reprezentând contravaloarea muncii prestate de către

persoanele în cauză să fie însușită de către inculpați.

Așa fiind, se constată că deși

hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul

București, secția a II-a penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul

fiind în apel, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de

libertate a acestuia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile

de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea

arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori

estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate

rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale

anterior citate.

Totodată, s-au mai avut în vedere

recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale

produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta

Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la

evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului,

respectiv împrejurarea că este recidivist, ceea ce denotă perseverența

infracțională, cât și cele referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora

este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în

libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de

insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor

manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate, se constată că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a

acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru

ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în

raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de

săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența

acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin

însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării

preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție

de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile,

în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare

anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul

rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă

în cauză.

Ca atare, încheierea pronunțată la 9

iulie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de inculpatul L.N. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen.,

inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul L.N. împotriva încheierii de ședință din data de 9 iulie

2012 a Curții de Apel București, secția a II a penală, pronunțată în dosarul

nr. 44689/3/2011 ( 756/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 20

iulie 2012.