ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2450/2012

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin încheierea din 9 iulie 2012, pronunțată în dosarul nr. 44689/3/2011 (756/2012), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de inculpații H.C., S.D. și L.N. împotriva sentinței penale nr. 104 din data de 14 februarie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a II a penală, în dosarul nr. 44689/3/2011, a pus în discuție, din oficiu, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., legalitatea și temeinicia stării de arest preventiv a apelantului inculpat L.N. Reținând că în cauza de față temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc.

pen., a menținut starea de arest a inculpatului. În termen legal, inculpatul L.N. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând, admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și judecarea sa în stare de libertate, susținând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin trecerea unei perioade mari de timp de la data arestării sale, respectiv 4 februarie 2011. A mai arătat că mandatul de arestare a fost emis în anul 2009, a fost predat în Spania și că există la dosar înscrisuri depuse în apărarea sa pentru a-și dovedi nevinovăția. Recursul declarat de inculpat nu este fondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se reține că instanța de apel, la 9 iulie 2012 a constatat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului L.N., fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pericolul pentru ordinea publică rezultând din modul de operare și perseverența infracțională a inculpatului recidivist. În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 104 din data de 14 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a II a penală, printre alții, a fost condamnat, inculpatul L.N. la o pedeapsă rezultantă, de 8 (opt) ani închisoare și 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în luna mai a anului 2009 inculpații L.N., H.C., B.A.M. și S.D. au constituit un grup infracțional organizat ce avea drept scop identificarea mai multor persoane din mediul rural interesate să-și găsească un loc de muncă în străinătate și care să poată fi racolate prin inducerea în eroare asupra condițiilor de care urmau să beneficieze (transport, cazare, masă și salarizare) iar ulterior să fie transportate și cazate în imobile aflate în posesia inculpaților și, în cele din urmă, să fie constrânse să efectueze activități în domeniul agricol pentru diverși angajatori spanioli proprietari de terenuri agricole, urmând ca o parte importantă a sumelor reprezentând contravaloarea muncii prestate de către persoanele în cauză să fie însușită de către inculpați.

Așa fiind, se constată că deși hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul București, secția a II-a penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate. Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, respectiv împrejurarea că este recidivist, ceea ce denotă perseverența infracțională, cât și cele referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cauză. Ca atare, încheierea pronunțată la 9 iulie 2012 este legală. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul L.N. nefiind fondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.N. împotriva încheierii de ședință din data de 9 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a II a penală, pronunțată în dosarul nr. 44689/3/2011 ( 756/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 iulie 2012.