ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 353/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 353/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

penal de față;

Examinând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 1

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru

cauze cu minori, în temeiul art. 139 alin. (1), (3

5

) rap. la art. 136

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii arestării

preventive a inculpatului H.P. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea,

prev. de art. 145 C. proc. pen.

S-a dispus punerea în

libertate a inculpatului H.P., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat, prev. de art. 174 alin. (1) rap. la art. 175 lit. i) C. pen., de sub

puterea mandatului de arestare preventivă nr. 7/A din 08 aprilie 2009 emis de

Tribunalul Suceava, secția penală în baza încheierii ședinței Camerei de

Consiliu nr. 7/A din 08 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 2449/86/2009, dacă nu este reținut sau arestat în

altă cauză.

În temeiul art. 145 alin.

(1

1

) C. proc. pen. s-a dispus ca inculpatul H.P. să respecte

următoarele obligații:

a) să se prezinte la

organele de urmărire penală și la instanțele de judecată ori de câte ori este

chemat;

b) să se prezinte la

Poliția comunei Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava, unitate de poliție desemnată

de către instanță cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere

întocmit de organul de poliție menționat sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței;

d) să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

e) să nu se apropie

de membrii familiei victimei C.G. și nici de martorii C.T.D., B.A.V., Ț.I.P., Ț.D.,

B.S.T., R.V.E., O.V.M., M.G.S., B.D.D., C.T., B.M.R., C.M.S., C.C. și D.I.P. și

să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.

În temeiul art. 145 alin.

(2) și alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului H.P. că, în caz

de încălcare cu rea-credință a obligațiilor menționate expres, se va lua față

de acesta măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin sentința penală nr. 284

din 04 noiembrie 2009 pronunțată de către Tribunalul Suceava în dosar nr. 3245/86/2009,

în baza art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.P.

pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat la o pedeapsă de 12 ani

închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 71 C.

pen. au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 350 alin.

(1) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului.

În baza art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de

la data de 7 aprilie 2009 la zi.

În baza art. 14 si

346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ. inculpatul a fost obligat la

plata către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Suceava a sumei de 941,6

lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale defunctului C.G., iar în baza art.

191 alin. (1) C. proc. pen. la plata sumei de 4500 lei către stat, cu titlu de

cheltuieli judiciare, din care suma de 500 lei se va achita în fondul M.J.L.C.,

iar suma de 4000 lei se va achita în fondul Ministerului Public.

În sarcina

inculpatului H.P. instanța de fond a reținut că la data de 06 aprilie 2009,

într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul

consumului de băuturi alcoolice, cu intenție, a exercitat acte de violentă de

intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., care au condus la

decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul H.P., iar prin decizia penală nr. 42 din 14

iunie 2010 pronunțată de către Curtea de Apel Suceava (dosar nr. 3245/86/2009)

acesta a fost respins ca nefondat, s-a dedus în continuare arestarea preventivă

a inculpatului începând cu data de 04 noiembrie 2009 la zi și s-a menținut

starea de arest preventiv a acestuia. De asemenea, prin decizia penală nr. 3187

din 16 septembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

promovat împotriva deciziei menționată anterior, dispunând casarea acesteia și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În al doilea ciclu

procesual, prin decizia penală nr. 47 din data de 20 mai 2011 Curtea de Apel

Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul H.P., iar în

temeiul art. 381 alin. (1) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării

preventive a inculpatului de la 04 noiembrie 2009 la zi. În temeiul art. 383 alin.

(1

1

) coroborat cu art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de

arest preventiv a inculpatului. Prin decizia penală nr. 4321 din 19 decembrie

2011 pronunțată în dosarul nr. 872/39/2010, înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul declarat de inculpatul H.P. împotriva deciziei penale nr. 47

din 20 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, a casat decizia penală atacată și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava. în baza art.

300

2

raportat la art. 160 alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a

menținut starea de arest preventiv a inculpatului H.P.

În cursul urmăririi

penale inculpatul H.P. a fost arestat preventiv prin încheierea de ședință nr. 7/A

din 08 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 2449/86/2009,

fiind emis mandatul de arestare nr. 7/A din 08 aprilie 2009, măsură preventivă

ce ulterior a fost prelungită și menținută de către instanțe până la zi.

La luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului H.P. au fost avute în vedere dispozițiile art.

143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că există indicii temeinice

astfel cum acestea sunt definite de art. 68

1

C. proc. pen., că

inculpatul a comis faptele pentru care a fost cercetat și condamnat în primă

instanță ce sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, cât și

date certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, context în care s-a avut în vedere gravitatea, precum și persistența

rezonanței negative a acestor infracțiuni în comunitate.

S-a arătat că la

termenul de judecată din 1 februarie 2012, inculpatul a solicitat înlocuirea

măsurii arestării preventive cu liberarea sub control judiciar. Cum o măsură

preventivă nu poate fi înlocuită decât cu o altă măsură preventivă, instanța a

procedat la calificarea solicitării făcută de inculpat ca vizând înlocuirea

măsurii preventive a arestării cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art.

145, 145

1

C. proc. pen. - interdicția de a nu părăsi localitatea/țara.

Potrivit art. 139 alin.

(1) C. proc. pen. măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură

preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Ca atare, având în

atenție cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi localitatea, instanța a constatat că temeiul care a stat la baza

menținerii arestării preventive a inculpatului s-a schimbat, situație în raport

de care se impune înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură mai puțin

coercitivă, restrictivă de libertate, dar care să rezoneze în egală măsură cu

scopul prev. de art. 136 C. proc. pen.

Convingerea instanței

în acest sens își are suport legal și temeinic în faptul că arestarea

preventivă, ca instituție a dreptului procesual penal, funcționează ca mijloc

de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună

în pericol eficienta desfășurare a procesului penal, prin obstacolele și

dificultățile pe care le pot produce, scopul ei fiind realizarea cadrului optim

pentru desfășurarea în bune condiții a activității procesuale. In același timp,

arestarea preventivă este extremă și vizează privarea de libertate, menținerea

ei impunându-se, numai dacă se reține că s-ar afecta grav buna desfășurare a

procesului penal și ar avea urmări imediate, directe, asupra ordinii publice.

Reprezentând o

excepție de la regula de bază a desfășurării procesului penal în stare de

libertate, legea procesual penală a reglementat riguros și limitativ condițiile

pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la

libertate stabilit în art. 23 din Constituția Românie de natură a răspunde și

exigenților Convenție pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Dreptul la libertate

a persoanei este inclus în categoria drepturilor condiționale, fiind permisă

ingerința unei autorități publice în limita în care o asemenea ingerință este

prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică,

este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea

economică a țării, apărarea ordinii (publice) și prevenirea faptelor penale,

protejarea sănătății sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor și

intereselor altor persoane.

Așadar, ingerința

autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate, pentru a fi conformă

cu dispozițiile Convenției și a Constituției României, așa cum s-a arătat

anterior, trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să

apară ca necesară într-o societate democratică.

Menținerea stării de

detenție poate fi justificată, într-un caz concret, numai dacă există indicii

precise în sensul necesității reale și de interes public, care în pofida

prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea

individuală.

S-a arătat că pentru

a stabili dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive ori

dacă este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri preventive cu o altă măsură

mai blândă, trebuie să se aibă în vedere și dispozițiile reglementărilor

internaționale care garantează drepturile persoanei întrucât potrivit art. 11 alin.

(2) din Constituția României tratatele ratificate de parlament, conform legii

fac parte din dreptul intern obligându-se cu prioritate în caz de neconcordanță

(art. 20 alin. (2) din Constituție) cu excepția situațiilor in care

reglementările interne sunt mai favorabile. Dispozițiile Convenției pentru

apărarea drepturilor Omului si Libertăților fundamentale (C.E.D.O.) sunt direct

aplicabile în România, convenția fiind ratificată de țara noastră prin Legea nr.

30/1994.

Art. 5 parag. 3 din

C.E.D.O. garantează dreptul la libertate al unei persoane prin evitarea

menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă și se aplică numai în

cazul persoanelor arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în

faza judecății în primă instanță, în timp ce art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. se

aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură civilă sau penală, în

această din urmă ipoteză indiferent dacă sunt în stare de arest și are ca scop

protejarea acestora contra lentorii excesive a procedurii. În materie penală, art.

6 parag. 1 vizează, în special, să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de

timp a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Termenul rezonabil

prevăzut de art. 5 parag. 3 începe să se calculeze (dies a guo) de la data la

care persoana acuzată este reținută sau arestată și se sfârșește (dies ad quem)

la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar

nedefinitivă.

Termenul rezonabil

prevăzut la pct. 6 alin. (1) în cauzele penale are ca punct de plecare (dies a

quo) momentul în care este formulată o acuzație în materie penală, definită de

Curtea Europeană ca "notificare oficială provenită de la o autoritate

competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde

ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei

suspectate". Ca moment final (dies ad quem), Curtea Europeană se

raportează la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare sau

de achitare, respectiv încetarea procesului penal (a unei soluții finale în

cauză).

Curtea Europeană a

arătat că prin raportare la art. 6 parag. 1 durata rezonabilă a procedurii se

apreciază în fiecare cauză în parte, funcție de circumstanțele sale, după

următoarele criterii : complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul

părților, comportamentul autorităților și importanța pentru părți a obiectului

procedurii.

Durata rezonabilă a

detenției, conform art. 5 parag. 3 se apreciază tot in concreto, dar instanțelor

naționale le revine obligația să argumenteze cu probe motivele menținerii

detenției.

Persistența motivelor

plauzibile cu privire la săvârșirea infracțiunii nu mai este suficientă după o

anumită perioadă de timp, trebuind relevată existența, fie a pericolului de

fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii

publice, fie a modului în care a fost instrumentat cazul de către autorități

(complexitate, desesizări, perioadele de stagnare a anchetei).

Prin urmare, este

posibil ca durata procedurii să nu încalce prevederile art. 6 parag. 1, dar

durata arestării preventive să depășească termenul rezonabil prev. de art. 5

parag. 3, evident putându-se reține și situația contrară.

În analiza sa

consacrată criteriilor de apreciere a rezonabilității arestării preventive,

Curtea Europeană are în atenție, pe de o parte, dacă temeiurile invocate de

autoritățile naționale au fost relevante și suficiente pentru a justifica

privarea de libertate iar, pe de altă parte, dacă autoritățile naționale competente

au depus o "diligentă specială" în desfășurarea procedurii, în

vederea evitării prelungirii acesteia cu o perioadă de detenție care putea fi

evitată.

Cu referire la

temeiuri relevante și suficiente, s-a arătat că nu este fezabil a explica

conceptul termenului rezonabil printr-un număr fix de zile, săptămâni, luni sau

ani de zile sau în diferite perioade de timp în funcție de gravitatea

infracțiunii.

S-a arătat că într-o

jurisprudență constantă Curtea a stabilit care sunt criteriile de apreciere a

caracterului rezonabil al arestării preventive.

În primul rând,

caracterul rezonabil al unei perioade de detenție nu poate fi apreciat in

abstracto, ci de la caz la caz, în funcție de trăsăturile specifice ale

acestuia, iar menținerea stării de detenție poate fi justificată, într-o cauză

concretă, așa cum s-a arătat anterior numai dacă există indicii precise în

sensul necesității reale și de interes public, care în pofida prezumției de

nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În al doilea rând,

este datoria autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-o cauză

determinată, arestarea preventivă nu depășește o perioadă rezonabilă. În acest

scop și având în vedere respectarea principiului prezumției de nevinovăție, autoritățile

trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru și împotriva unei

necesități de interes public care să justifice o îndepărtare de la regula

libertății individuale.

Art. 5 parag. 3 nu

impune o obligație autorităților sesizate cu o cerere de liberare de a răspunde

fiecărui argument invocat de persoana privată de libertate. Garanția ar fi

lipsită însă de substanță dacă judecătorul ar trata ca irelevante sau nu ar lua

în considerare fapte concrete invocate de persoana privată de libertate și care

ar fi de natură a aduce un dubiu asupra existenței condițiilor esențiale ale

legalității și temeiniciei detenției în sensul Convenției Europene. în acest

context, argumentele pentru sau împotriva punerii în libertate nu trebuie să

fie generale și abstracte (a se vedea C.E.D.O., hotărârea din 30 septembrie

2004, în cauza Nikolova contra Bulgariei, parag. 61; C.E.D.O., hotărârea din 11

iulie 2006, în cauza Boicenco contra Republicii Moldova, parag. 12).

În al treilea rând,

Curtea a statuat că persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată

a comis o infracțiune reprezintă o condiție sine qua non pentru legalitatea

luării și menținerii stării de arest, dar după o anumită perioadă de timp nu

mai este și suficientă. Astfel, după cum se desprinde din hotărârea C.E.D.O.

din 27 august 1992 în cauza Tomasi contra Franței, parag. 85 - 99 s-a

considerat că existența și persistența unor indicii serioase cu privire la

vinovăția persoanei acuzate, precum și gravitatea infracțiunii nu justifică în

sine o detenție îndelungată.

De aceea, pentru a se

dispune menținerea măsurii arestării preventive, instanța trebuie să se

raporteze și la alte criterii ca : apărarea ordinii publice, riscul exercitării

unor presiuni asupra martorilor și al realizării unor înțelegeri între

coacuzați, pericolul de a se sustrage procedurilor, riscul săvârșirii unor noi

infracțiuni.

Curtea de apel,

conformându-se acestor exigențe, a analizat speța de față prin prisma tuturor

aspectelor prezentate anterior pe larg și a constatat că menținerea față de

inculpatul H.P. a măsurii preventive sub incidența căreia se află în prezent nu

ar reprezenta o măsură proporțională cu situația care a determinat-o, apreciind

că privarea lui în continuare de libertate ar depăși durata rezonabilă la care

se referă art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de o parte, dacă

până acum, legal și temeinic s-a reținut că este oportună privarea de libertate

a acestuia pe o anumită perioadă de timp, în vederea asigurării bunei

desfășurări a procesului penal - evitarea exercitării unor presiuni asupra

martorilor și al realizării unor înțelegeri frauduloase, pericolul de a se

sustrage procedurilor și a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni - dată

fiind complexitatea cauzei, necesitatea audierii unui număr mare de martori,

context în care nu trebuie pierdut din vedere că, deși un acuzat aflat în stare

de arest preventiv are dreptul la tratarea cu prioritate și celeritate a

cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorilor de a

lămuri toate aspectele de fapt, de a da atât apărării, cât și acuzării

posibilitatea de a-și furniza probele și argumentele și de a nu se pronunța

asupra cererilor formulate de orice natură decât după o matură chibzuință, la

acest moment procesual situația este reconfigurată.

Astfel, în raport de

stadiul actual al dosarului aflat în urma casărilor repetate, pentru a treia

oară în calea de atac a apelului, față de necesitatea administrării unui amplu

probatoriu impus prin hotărârea instanței ierarhic superioare, ținând seama de

dispozițiile art. 371, 289 C. proc. pen., de apărările constante formulate de

către inculpat, nu se mai poate aprecia că există riscul de a se împiedica

aflarea adevărului de către cel arestat, așa încât instanța consideră că nu se

mai justifică menținerea detenției provizorii a inculpatului pe o perioadă care

poate fi evitată, considerând că față de acesta, în atare condiții, se poate

lua și o măsură mai puțin coercitivă, care să corespundă în aceeași măsură

scopului prev. de art. 136 C. proc. pen., respectiv aceea de a nu părăsi

localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen.

Mai mult decât atât,

deși în cauză se menține incidența disp. art. 143 C. proc. pen., în sensul că

există probe și indicii temeinice care îndreptățesc presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit fapte de natură penală prevăzute de lege, fiind totodată

îndeplinită și cea dintâi condiție prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu

privire la regimul sancționator al acestora, Curtea, a apreciat că în prezent

nu mai subzistă temeiul prevăzut de teza a II-a al acestui din urmă articol de

lege.

S-a reținut și faptul

că potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace

de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire

penală și judecătorii pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal,

sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Cu alte

cuvinte, aceste măsuri constau în anumite privațiuni sau constrângeri,

personale sau reale în scopul prevenirii sau înlăturării unor împrejurări sau

situații de natură a periclita buna desfășurare a procesului penal. În alin. (8)

al textului de lege menționat se prevede că la alegerea măsurii preventive se

ține seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de

sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care

se ia măsura.

Ori, la momentul

actual când au trecut aproximativ trei ani de la momentul luării măsurii

arestării preventive, când fiind pentru a treia oară în calea de atac a

apelului, iar în hotărârile instanței de control judiciar a fost în oarecare

măsură abordat tot mai accentuat aspectul termenului rezonabil, a prezumției de

nevinovăție, nu se mai poate aprecia că lăsarea în libertate a inculpatului ar

prezenta același pericol concret pentru ordinea publică precum cel din imediata

apropiere a datei presupusei fapte comise.

Existența pericolului

concret pentru ordinea publică este o condiție necesară dar nu și suficientă

pentru menținerea unei măsuri preventive ca cea sub incidența căreia se află în

prezent acesta. Este necesar a se proba - întrucât nu este o stare de potențialitate

- că există și alte elemente de natură a conduce la ideea că, în prezent fiind

pus în libertate, acesta ar crea o stare de incertitudine și neliniște în

comunitatea din care fac parte sau ar zădărnici aflarea adevărului, ori că s-ar

sustrage cercetării judecătorești sau că ar comite alte fapte cu conotație

penală.

În speță, nemaifiind

probe concrete care să contureze o astfel de situație, cu implicațiile juridice

înainte arătate, instanța a constatat că nici din această perspectivă nu se mai

impune menținerea stării de detenție a inculpatului pe o perioadă care poate fi

evitată, această măsură neavând caracter sancționator, ci preventiv, cu atât

mai mult cu cât față de inculpat măsura privativă de libertate s-a luat la data

de 08 aprilie 2009.

Faptul că anumite

infracțiuni pot produce o tulburare socială de natură a justifica o detenție

provizorie, pe o anumită perioadă de timp nu este un motiv pertinent și

suficient pentru a prelungi detenția preventivă decât dacă eliberarea celui în

cauză ar constitui în mod real o tulburare a liniștii publice. S-a apreciat că

atâta timp cât această amenințare este doar una prezumată, nici potențială

menținere a detenției nu se impune.

În cauză, rezonanța

socială negativă a faptelor, este evident mult redusă la acest moment

procesual, iar ocrotirea ordinii publice și buna desfășurare a procesului penal

poate fi asigurată în continuare, prin faptul că față de inculpat se va lua o

altă măsură preventivă, restrictivă de libertate și i se va impune respectarea

anumitor obligații, încălcarea cu rea credință a acestora urmând să conducă

imperativ la o nouă arestare preventivă.

S-a arătat că nu se

mai poate vorbi despre o reală tulburare a ordinii publice, mai exact despre

existența unor elemente concrete, care să dovedească provocarea unei astfel de

stări prin lăsarea în libertate a inculpatului în contextul în care reacția

organelor judiciare, la presupusa comitere a faptelor s-a concretizat prin

efectuarea cercetărilor corespunzătoare și luarea unor măsuri restrictive față

de acesta în cadrul obligațiilor impuse de instanță odată cu înlocuirea măsurii

arestării preventive. Organul de poliție desemnat de Curte cu supravegherea

inculpatului urmează să-i monitorizeze îndeaproape și are la îndemână

dispoziții legale pentru a sesiza instanța cu privire la orice abatere de la

normele de drept, prevenindu-se în această modalitate și săvârșirea de către

inculpat de noi infracțiuni, înlăturându-se totodată și riscul ca acesta să se

sustragă procedurilor de la judecată sau de la executarea unei eventuale

pedepse.

Totodată, s-a arătat

că nu se poate face abstracție de faptul că inculpatul beneficiază de prezumția

de nevinovăție până la soluționarea definitivă a cauzei, că măsura arestării

preventive este o măsură de excepție ce nu se identifică cu pedeapsa și care nu

trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, chiar dacă se va

deduce sau nu din aceasta.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât în mod greșit s-a

dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P. cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea prev. de art. 145 C. proc. pen.

S-a arătat că în

cauză subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, există probe și indicii temeinice inculpatul a săvârșit

fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond,

iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul H.P. a fost trimis în

judecată și condamnat prin sentința penală nr. 284 din 04 noiembrie 2009

pronunțată de către Tribunalul Suceava în baza art. 174 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. a)

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, la o pedeapsă de 12

ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) pe o perioadă de 2 ani.

În sarcina

inculpatului H.P. s-a reținut că la data de 06 aprilie 2009, într-un loc public

situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul consumului de băuturi

alcoolice, cu intenție, a exercitat acte de violență de intensitate ridicată,

cu un topor, asupra victimei C.G., care au condus la decesul acesteia, survenit

la data de 09 aprilie 2009.

În prezent, cauza se

află în al treilea ciclu procesual urmare a deciziei penale nr. 4321 din 19

decembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a

admis recursul declarat de inculpatul H.P.

Împotriva deciziei

penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, s-a casat decizia

penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de

Apel Suceava.

În baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut

starea de arest preventiv a inculpatului H.P.

În cursul urmăririi

penale inculpatul H.P. a fost arestat preventiv prin încheierea de ședință nr. 7/A

din 08 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 2449/86/2009,

fiind emis mandatul de arestare nr. 7/A din 08 aprilie 2009, măsură preventivă

ce ulterior a fost prelungită și menținută de către instanțe până la zi.

La luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului H.P. au fost avute în vedere dispozițiile art.

143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că există indicii temeinice

astfel cum acestea sunt definite de art. 68

1

C. proc. pen., că inculpatul

a comis faptele pentru care a fost cercetat și condamnat în primă instanță ce

sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, cât și date certe că

lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

context în care s-a avut în vedere gravitatea, precum și persistența rezonanței

negative a acestor infracțiuni în comunitate.

Probatoriul

administrat atât în cursul urmăririi penale cât și cel administrat nemijlocit

în fața instanței de fond, a justificat bănuiala legitimă că inculpatul a

săvârșit fapta dedusă judecății, iar datele care circumstanțiază fapta au pus

în evidență aspecte concrete care au demonstrat că lăsarea în libertate a

inculpatului a prezentat pericol pentru ordinea publică.

În raport de stadiul

actual al dosarului aflat în urma casărilor repetate, pentru a treia oară în

calea de atac a apelului, față de necesitatea administrării unui amplu

probatoriu impus prin hotărârea instanței ierarhic superioare, ținând seama de

dispozițiile art. 371, 289 C. proc. pen., de apărările constante formulate de

către inculpat, instanța de apel a apreciat în mod corect că la acest moment

procesual nu mai există riscul de a se împiedica aflarea adevărului de către

cel arestat și că nu se mai justifică menținerea detenției provizorii a

inculpatului

Caracterul rezonabil

al duratei procedurilor în materie penală se apreciază, conform criteriilor

stabilite prin jurisprudența Curții de la Strasbourg (cauza Slezevicius c.

Lituania, cauza Tudorache c. România) în funcție de circumstanțele cauzei, în

special complexitatea dosarului, comportamentul inculpatului și cel al

autorităților.

La art. 6 parag. 1

din Convenția europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la

judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care

va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter

civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate

împotriva sa (..)".

În cauza de față, nu

se poate susține că poziția adoptată de inculpat (utilizarea căilor de atac

prevăzute de lege) și activitatea organelor de urmărire penală și a instanțelor

de judecată, astfel cum s-a arătat mai sus, ar fi condus la prelungirea nejustificată

a procedurilor judiciare și că deci, nefinalizarea procesului le-ar fi

imputabilă.

Curtea de la

Strasbourg a statuat cu valoare de principiu (cauza Patsuria c. Georgia -

hotărârea din 6 noiembrie 2007 și cauza Lelievre c. Belgia - hotărârea din 8

noiembrie 2007) că, odată cu trecerea timpului, nu mai sunt suficiente

temeiurile care au legitimat arestarea, autoritățile naționale având obligația

pozitivă să indice alte elemente care să legitimeze în continuare menținerea

stării de arest, cu alte cuvinte justificarea în concret, în fiecare caz, a

interesului public care, în ciuda prezumției de nevinovăție poate cântări mai

greu decât dreptul la libertate.

Tot sub aspectul

stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragr. 1 din

Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au analizat

posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea

inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, interdicția de a

părăsi țara sau orașul (cauzele Khudoyorov c. Rusia, hotărârea din 8 noiembrie

2005; Vrencev c. Serbia, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgia,

hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Polonia, hotărârea din 4 octombrie

2005).

În cauza de față se

constată că față de inculpat, măsura privativă de libertate s-a luat la data de

08 aprilie 2009, perioadă de detenție prelungită, astfel încât, pericolul

pentru ordinea publică s-a estompat și nu mai subzistă condiția reglementată în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., conform căreia lăsarea în libertate a

inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, nu sunt probe de

sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni

sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unei

părți din proces sau a unui martor.

În acest context,

având în vedere că în speță nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să

conducă la incidența altor temeiuri prevăzute în art. 148 C. proc. pen., s-a

constatat în mod corect că temeiurile avute în vedere la luarea și, respectiv

menținerea până în prezent a măsurii arestării preventive a inculpatului, s-au

schimbat.

Potrivit

dispozițiilor art. 139 alin. (1) măsura preventivă luată se înlocuiește cu o

altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea

măsurii.

Potrivit art. 139 alin.

(2) teza a II-a C. proc. pen., atunci când nu mai există vreun temei care să

justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu

sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii sau arestării preventive,

punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este

arestat în altă cauză

Din interpretarea

acestor texte de lege rezultă că măsura arestării preventive, ca de altfel și

celelalte măsuri preventive sunt subordonate unui scop bine definit și anume

pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal ori pentru a se

împiedica sustragerea făptuitorului de la urmărirea penală, de la judecată ori

de la executarea pedepsei, măsuri care pot fi revocate dacă temeiurile pentru

care au fost luate nu mai subzistă ori înlocuite dacă aceste temeiuri s-au

schimbat.

Cum temeiurile avute

în vedere la luarea, respectiv menținerea măsurii arestării preventive s-au

schimbat, înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel prin care s-a

dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea în condițiile art. 139 alin. (1) C. proc.

pen. și ale art. 145

1

C. proc. pen. în referire la art. 145 alin. (1)

și alin. (1

1

) C. proc. pen. este legală și temeinică.

Prin urmare, recursul

declarat de parchet este nefondat, urmând ca în temeiul art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins.

Cheltuielile de

judecată rămân în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul inculpat se suportă din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva

încheierii din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 872/39/2010, privind pe

intimatul inculpat H.P.

Suma de 100 lei

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul

inculpat se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 10 februarie 2012.