ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 353/2012

Asupra recursului penal de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 1 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 139 alin. (1), (3 5 ) rap. la art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen. S-a dispus punerea în libertate a inculpatului H.P., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1) rap. la art. 175 lit. i) C. pen., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 7/A din 08 aprilie 2009 emis de Tribunalul Suceava, secția penală în baza încheierii ședinței Camerei de Consiliu nr. 7/A din 08 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2449/86/2009, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

În temeiul art. 145 alin. (1 1 ) C. proc. pen. s-a dispus ca inculpatul H.P. să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organele de urmărire penală și la instanțele de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la Poliția comunei Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava, unitate de poliție desemnată de către instanță cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție menționat sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; e) să nu se apropie de membrii familiei victimei C.G. și nici de martorii C.T.D., B.A.V., Ț.I.P., Ț.D., B.S.T., R.V.E., O.V.M., M.G.S., B.D.D., C.T., B.M.R., C.M.S., C.C.

și D.I.P. și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect. În temeiul art. 145 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului H.P. că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor menționate expres, se va lua față de acesta măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin sentința penală nr. 284 din 04 noiembrie 2009 pronunțată de către Tribunalul Suceava în dosar nr. 3245/86/2009, în baza art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.P. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat la o pedeapsă de 12 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la data de 7 aprilie 2009 la zi. În baza art. 14 si 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ. inculpatul a fost obligat la plata către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Suceava a sumei de 941,6 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale defunctului C.G., iar în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. la plata sumei de 4500 lei către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 500 lei se va achita în fondul M.J.L.C., iar suma de 4000 lei se va achita în fondul Ministerului Public.

În sarcina inculpatului H.P. instanța de fond a reținut că la data de 06 aprilie 2009, într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, cu intenție, a exercitat acte de violentă de intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., care au condus la decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul H.P., iar prin decizia penală nr. 42 din 14 iunie 2010 pronunțată de către Curtea de Apel Suceava (dosar nr. 3245/86/2009) acesta a fost respins ca nefondat, s-a dedus în continuare arestarea preventivă a inculpatului începând cu data de 04 noiembrie 2009 la zi și s-a menținut starea de arest preventiv a acestuia.

De asemenea, prin decizia penală nr. 3187 din 16 septembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul promovat împotriva deciziei menționată anterior, dispunând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În al doilea ciclu procesual, prin decizia penală nr. 47 din data de 20 mai 2011 Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul H.P., iar în temeiul art. 381 alin. (1) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 04 noiembrie 2009 la zi. În temeiul art. 383 alin. (1 1 ) coroborat cu art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului. Prin decizia penală nr. 4321 din 19 decembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 872/39/2010, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de inculpatul H.P.

împotriva deciziei penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, a casat decizia penală atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava. în baza art. 300 2 raportat la art. 160 alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului H.P. În cursul urmăririi penale inculpatul H.P. a fost arestat preventiv prin încheierea de ședință nr. 7/A din 08 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 2449/86/2009, fiind emis mandatul de arestare nr. 7/A din 08 aprilie 2009, măsură preventivă ce ulterior a fost prelungită și menținută de către instanțe până la zi. La luarea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P.

au fost avute în vedere dispozițiile art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că există indicii temeinice astfel cum acestea sunt definite de art. 68 1 C. proc. pen., că inculpatul a comis faptele pentru care a fost cercetat și condamnat în primă instanță ce sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, cât și date certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, context în care s-a avut în vedere gravitatea, precum și persistența rezonanței negative a acestor infracțiuni în comunitate. S-a arătat că la termenul de judecată din 1 februarie 2012, inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu liberarea sub control judiciar.

Cum o măsură preventivă nu poate fi înlocuită decât cu o altă măsură preventivă, instanța a procedat la calificarea solicitării făcută de inculpat ca vizând înlocuirea măsurii preventive a arestării cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 145, 145 1 C. proc. pen. - interdicția de a nu părăsi localitatea/țara. Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen. măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Ca atare, având în atenție cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, instanța a constatat că temeiul care a stat la baza menținerii arestării preventive a inculpatului s-a schimbat, situație în raport de care se impune înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură mai puțin coercitivă, restrictivă de libertate, dar care să rezoneze în egală măsură cu scopul prev. de art. 136 C. proc.

pen. Convingerea instanței în acest sens își are suport legal și temeinic în faptul că arestarea preventivă, ca instituție a dreptului procesual penal, funcționează ca mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal, prin obstacolele și dificultățile pe care le pot produce, scopul ei fiind realizarea cadrului optim pentru desfășurarea în bune condiții a activității procesuale. In același timp, arestarea preventivă este extremă și vizează privarea de libertate, menținerea ei impunându-se, numai dacă se reține că s-ar afecta grav buna desfășurare a procesului penal și ar avea urmări imediate, directe, asupra ordinii publice.

Reprezentând o excepție de la regula de bază a desfășurării procesului penal în stare de libertate, legea procesual penală a reglementat riguros și limitativ condițiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate stabilit în art. 23 din Constituția Românie de natură a răspunde și exigenților Convenție pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Dreptul la libertate a persoanei este inclus în categoria drepturilor condiționale, fiind permisă ingerința unei autorități publice în limita în care o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii (publice) și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor și intereselor altor persoane.

Așadar, ingerința autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenției și a Constituției României, așa cum s-a arătat anterior, trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să apară ca necesară într-o societate democratică. Menținerea stării de detenție poate fi justificată, într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul necesității reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

S-a arătat că pentru a stabili dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive ori dacă este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri preventive cu o altă măsură mai blândă, trebuie să se aibă în vedere și dispozițiile reglementărilor internaționale care garantează drepturile persoanei întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României tratatele ratificate de parlament, conform legii fac parte din dreptul intern obligându-se cu prioritate în caz de neconcordanță (art. 20 alin. (2) din Constituție) cu excepția situațiilor in care reglementările interne sunt mai favorabile. Dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor Omului si Libertăților fundamentale (C.E.D.O.) sunt direct aplicabile în România, convenția fiind ratificată de țara noastră prin Legea nr. 30/1994.

Art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. garantează dreptul la libertate al unei persoane prin evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă și se aplică numai în cazul persoanelor arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecății în primă instanță, în timp ce art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. se aplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură civilă sau penală, în această din urmă ipoteză indiferent dacă sunt în stare de arest și are ca scop protejarea acestora contra lentorii excesive a procedurii. În materie penală, art. 6 parag. 1 vizează, în special, să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat. Termenul rezonabil prevăzut de art. 5 parag.

3 începe să se calculeze (dies a guo) de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată și se sfârșește (dies ad quem) la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă. Termenul rezonabil prevăzut la pct. 6 alin. (1) în cauzele penale are ca punct de plecare (dies a quo) momentul în care este formulată o acuzație în materie penală, definită de Curtea Europeană ca "notificare oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate". Ca moment final (dies ad quem), Curtea Europeană se raportează la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal (a unei soluții finale în cauză).

Curtea Europeană a arătat că prin raportare la art. 6 parag. 1 durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii : complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru părți a obiectului procedurii. Durata rezonabilă a detenției, conform art. 5 parag. 3 se apreciază tot in concreto, dar instanțelor naționale le revine obligația să argumenteze cu probe motivele menținerii detenției. Persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea infracțiunii nu mai este suficientă după o anumită perioadă de timp, trebuind relevată existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice, fie a modului în care a fost instrumentat cazul de către autorități (complexitate, desesizări, perioadele de stagnare a anchetei).

Prin urmare, este posibil ca durata procedurii să nu încalce prevederile art. 6 parag. 1, dar durata arestării preventive să depășească termenul rezonabil prev. de art. 5 parag. 3, evident putându-se reține și situația contrară. În analiza sa consacrată criteriilor de apreciere a rezonabilității arestării preventive, Curtea Europeană are în atenție, pe de o parte, dacă temeiurile invocate de autoritățile naționale au fost relevante și suficiente pentru a justifica privarea de libertate iar, pe de altă parte, dacă autoritățile naționale competente au depus o "diligentă specială" în desfășurarea procedurii, în vederea evitării prelungirii acesteia cu o perioadă de detenție care putea fi evitată.

Cu referire la temeiuri relevante și suficiente, s-a arătat că nu este fezabil a explica conceptul termenului rezonabil printr-un număr fix de zile, săptămâni, luni sau ani de zile sau în diferite perioade de timp în funcție de gravitatea infracțiunii. S-a arătat că într-o jurisprudență constantă Curtea a stabilit care sunt criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al arestării preventive. În primul rând, caracterul rezonabil al unei perioade de detenție nu poate fi apreciat in abstracto, ci de la caz la caz, în funcție de trăsăturile specifice ale acestuia, iar menținerea stării de detenție poate fi justificată, într-o cauză concretă, așa cum s-a arătat anterior numai dacă există indicii precise în sensul necesității reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În al doilea rând, este datoria autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-o cauză determinată, arestarea preventivă nu depășește o perioadă rezonabilă. În acest scop și având în vedere respectarea principiului prezumției de nevinovăție, autoritățile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru și împotriva unei necesități de interes public care să justifice o îndepărtare de la regula libertății individuale. Art. 5 parag. 3 nu impune o obligație autorităților sesizate cu o cerere de liberare de a răspunde fiecărui argument invocat de persoana privată de libertate. Garanția ar fi lipsită însă de substanță dacă judecătorul ar trata ca irelevante sau nu ar lua în considerare fapte concrete invocate de persoana privată de libertate și care ar fi de natură a aduce un dubiu asupra existenței condițiilor esențiale ale legalității și temeiniciei detenției în sensul Convenției Europene.

în acest context, argumentele pentru sau împotriva punerii în libertate nu trebuie să fie generale și abstracte (a se vedea C.E.D.O., hotărârea din 30 septembrie 2004, în cauza Nikolova contra Bulgariei, parag. 61; C.E.D.O., hotărârea din 11 iulie 2006, în cauza Boicenco contra Republicii Moldova, parag. 12). În al treilea rând, Curtea a statuat că persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune reprezintă o condiție sine qua non pentru legalitatea luării și menținerii stării de arest, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este și suficientă. Astfel, după cum se desprinde din hotărârea C.E.D.O. din 27 august 1992 în cauza Tomasi contra Franței, parag. 85 - 99 s-a considerat că existența și persistența unor indicii serioase cu privire la vinovăția persoanei acuzate, precum și gravitatea infracțiunii nu justifică în sine o detenție îndelungată.

De aceea, pentru a se dispune menținerea măsurii arestării preventive, instanța trebuie să se raporteze și la alte criterii ca : apărarea ordinii publice, riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor și al realizării unor înțelegeri între coacuzați, pericolul de a se sustrage procedurilor, riscul săvârșirii unor noi infracțiuni. Curtea de apel, conformându-se acestor exigențe, a analizat speța de față prin prisma tuturor aspectelor prezentate anterior pe larg și a constatat că menținerea față de inculpatul H.P. a măsurii preventive sub incidența căreia se află în prezent nu ar reprezenta o măsură proporțională cu situația care a determinat-o, apreciind că privarea lui în continuare de libertate ar depăși durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de o parte, dacă până acum, legal și temeinic s-a reținut că este oportună privarea de libertate a acestuia pe o anumită perioadă de timp, în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal - evitarea exercitării unor presiuni asupra martorilor și al realizării unor înțelegeri frauduloase, pericolul de a se sustrage procedurilor și a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni - dată fiind complexitatea cauzei, necesitatea audierii unui număr mare de martori, context în care nu trebuie pierdut din vedere că, deși un acuzat aflat în stare de arest preventiv are dreptul la tratarea cu prioritate și celeritate a cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorilor de a lămuri toate aspectele de fapt, de a da atât apărării, cât și acuzării posibilitatea de a-și furniza probele și argumentele și de a nu se pronunța asupra cererilor formulate de orice natură decât după o matură chibzuință, la acest moment procesual situația este reconfigurată.

Astfel, în raport de stadiul actual al dosarului aflat în urma casărilor repetate, pentru a treia oară în calea de atac a apelului, față de necesitatea administrării unui amplu probatoriu impus prin hotărârea instanței ierarhic superioare, ținând seama de dispozițiile art. 371, 289 C. proc. pen., de apărările constante formulate de către inculpat, nu se mai poate aprecia că există riscul de a se împiedica aflarea adevărului de către cel arestat, așa încât instanța consideră că nu se mai justifică menținerea detenției provizorii a inculpatului pe o perioadă care poate fi evitată, considerând că față de acesta, în atare condiții, se poate lua și o măsură mai puțin coercitivă, care să corespundă în aceeași măsură scopului prev. de art. 136 C. proc.

pen., respectiv aceea de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 C. proc. pen. Mai mult decât atât, deși în cauză se menține incidența disp. art. 143 C. proc. pen., în sensul că există probe și indicii temeinice care îndreptățesc presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapte de natură penală prevăzute de lege, fiind totodată îndeplinită și cea dintâi condiție prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire la regimul sancționator al acestora, Curtea, a apreciat că în prezent nu mai subzistă temeiul prevăzut de teza a II-a al acestui din urmă articol de lege. S-a reținut și faptul că potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală și judecătorii pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Cu alte cuvinte, aceste măsuri constau în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale în scopul prevenirii sau înlăturării unor împrejurări sau situații de natură a periclita buna desfășurare a procesului penal. În alin. (8) al textului de lege menționat se prevede că la alegerea măsurii preventive se ține seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Ori, la momentul actual când au trecut aproximativ trei ani de la momentul luării măsurii arestării preventive, când fiind pentru a treia oară în calea de atac a apelului, iar în hotărârile instanței de control judiciar a fost în oarecare măsură abordat tot mai accentuat aspectul termenului rezonabil, a prezumției de nevinovăție, nu se mai poate aprecia că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta același pericol concret pentru ordinea publică precum cel din imediata apropiere a datei presupusei fapte comise. Existența pericolului concret pentru ordinea publică este o condiție necesară dar nu și suficientă pentru menținerea unei măsuri preventive ca cea sub incidența căreia se află în prezent acesta.

Este necesar a se proba - întrucât nu este o stare de potențialitate - că există și alte elemente de natură a conduce la ideea că, în prezent fiind pus în libertate, acesta ar crea o stare de incertitudine și neliniște în comunitatea din care fac parte sau ar zădărnici aflarea adevărului, ori că s-ar sustrage cercetării judecătorești sau că ar comite alte fapte cu conotație penală.

În speță, nemaifiind probe concrete care să contureze o astfel de situație, cu implicațiile juridice înainte arătate, instanța a constatat că nici din această perspectivă nu se mai impune menținerea stării de detenție a inculpatului pe o perioadă care poate fi evitată, această măsură neavând caracter sancționator, ci preventiv, cu atât mai mult cu cât față de inculpat măsura privativă de libertate s-a luat la data de 08 aprilie 2009. Faptul că anumite infracțiuni pot produce o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, pe o anumită perioadă de timp nu este un motiv pertinent și suficient pentru a prelungi detenția preventivă decât dacă eliberarea celui în cauză ar constitui în mod real o tulburare a liniștii publice.

S-a apreciat că atâta timp cât această amenințare este doar una prezumată, nici potențială menținere a detenției nu se impune. În cauză, rezonanța socială negativă a faptelor, este evident mult redusă la acest moment procesual, iar ocrotirea ordinii publice și buna desfășurare a procesului penal poate fi asigurată în continuare, prin faptul că față de inculpat se va lua o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate și i se va impune respectarea anumitor obligații, încălcarea cu rea credință a acestora urmând să conducă imperativ la o nouă arestare preventivă.

S-a arătat că nu se mai poate vorbi despre o reală tulburare a ordinii publice, mai exact despre existența unor elemente concrete, care să dovedească provocarea unei astfel de stări prin lăsarea în libertate a inculpatului în contextul în care reacția organelor judiciare, la presupusa comitere a faptelor s-a concretizat prin efectuarea cercetărilor corespunzătoare și luarea unor măsuri restrictive față de acesta în cadrul obligațiilor impuse de instanță odată cu înlocuirea măsurii arestării preventive. Organul de poliție desemnat de Curte cu supravegherea inculpatului urmează să-i monitorizeze îndeaproape și are la îndemână dispoziții legale pentru a sesiza instanța cu privire la orice abatere de la normele de drept, prevenindu-se în această modalitate și săvârșirea de către inculpat de noi infracțiuni, înlăturându-se totodată și riscul ca acesta să se sustragă procedurilor de la judecată sau de la executarea unei eventuale pedepse.

Totodată, s-a arătat că nu se poate face abstracție de faptul că inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție până la soluționarea definitivă a cauzei, că măsura arestării preventive este o măsură de excepție ce nu se identifică cu pedeapsa și care nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, chiar dacă se va deduce sau nu din aceasta. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât în mod greșit s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prev. de art. 145 C. proc. pen.

S-a arătat că în cauză subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, există probe și indicii temeinice inculpatul a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul H.P. a fost trimis în judecată și condamnat prin sentința penală nr. 284 din 04 noiembrie 2009 pronunțată de către Tribunalul Suceava în baza art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. a) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, la o pedeapsă de 12 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) pe o perioadă de 2 ani.

În sarcina inculpatului H.P. s-a reținut că la data de 06 aprilie 2009, într-un loc public situat pe raza comunei Mitocu Dragomirnei, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, cu intenție, a exercitat acte de violență de intensitate ridicată, cu un topor, asupra victimei C.G., care au condus la decesul acesteia, survenit la data de 09 aprilie 2009. În prezent, cauza se află în al treilea ciclu procesual urmare a deciziei penale nr. 4321 din 19 decembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul declarat de inculpatul H.P. Împotriva deciziei penale nr. 47 din 20 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, s-a casat decizia penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.

În baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului H.P. În cursul urmăririi penale inculpatul H.P. a fost arestat preventiv prin încheierea de ședință nr. 7/A din 08 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 2449/86/2009, fiind emis mandatul de arestare nr. 7/A din 08 aprilie 2009, măsură preventivă ce ulterior a fost prelungită și menținută de către instanțe până la zi. La luarea măsurii arestării preventive a inculpatului H.P. au fost avute în vedere dispozițiile art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că există indicii temeinice astfel cum acestea sunt definite de art. 68 1 C. proc.

pen., că inculpatul a comis faptele pentru care a fost cercetat și condamnat în primă instanță ce sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, cât și date certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, context în care s-a avut în vedere gravitatea, precum și persistența rezonanței negative a acestor infracțiuni în comunitate. Probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale cât și cel administrat nemijlocit în fața instanței de fond, a justificat bănuiala legitimă că inculpatul a săvârșit fapta dedusă judecății, iar datele care circumstanțiază fapta au pus în evidență aspecte concrete care au demonstrat că lăsarea în libertate a inculpatului a prezentat pericol pentru ordinea publică.

În raport de stadiul actual al dosarului aflat în urma casărilor repetate, pentru a treia oară în calea de atac a apelului, față de necesitatea administrării unui amplu probatoriu impus prin hotărârea instanței ierarhic superioare, ținând seama de dispozițiile art. 371, 289 C. proc. pen., de apărările constante formulate de către inculpat, instanța de apel a apreciat în mod corect că la acest moment procesual nu mai există riscul de a se împiedica aflarea adevărului de către cel arestat și că nu se mai justifică menținerea detenției provizorii a inculpatului Caracterul rezonabil al duratei procedurilor în materie penală se apreciază, conform criteriilor stabilite prin jurisprudența Curții de la Strasbourg (cauza Slezevicius c. Lituania, cauza Tudorache c. România) în funcție de circumstanțele cauzei, în special complexitatea dosarului, comportamentul inculpatului și cel al autorităților.

La art. 6 parag. 1 din Convenția europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (..)". În cauza de față, nu se poate susține că poziția adoptată de inculpat (utilizarea căilor de atac prevăzute de lege) și activitatea organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, astfel cum s-a arătat mai sus, ar fi condus la prelungirea nejustificată a procedurilor judiciare și că deci, nefinalizarea procesului le-ar fi imputabilă.

Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu (cauza Patsuria c. Georgia - hotărârea din 6 noiembrie 2007 și cauza Lelievre c. Belgia - hotărârea din 8 noiembrie 2007) că, odată cu trecerea timpului, nu mai sunt suficiente temeiurile care au legitimat arestarea, autoritățile naționale având obligația pozitivă să indice alte elemente care să legitimeze în continuare menținerea stării de arest, cu alte cuvinte justificarea în concret, în fiecare caz, a interesului public care, în ciuda prezumției de nevinovăție poate cântări mai greu decât dreptul la libertate. Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragr.

1 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauzele Khudoyorov c. Rusia, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbia, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgia, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Polonia, hotărârea din 4 octombrie 2005). În cauza de față se constată că față de inculpat, măsura privativă de libertate s-a luat la data de 08 aprilie 2009, perioadă de detenție prelungită, astfel încât, pericolul pentru ordinea publică s-a estompat și nu mai subzistă condiția reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, nu sunt probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracțiuni sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unei părți din proces sau a unui martor. În acest context, având în vedere că în speță nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidența altor temeiuri prevăzute în art. 148 C. proc. pen., s-a constatat în mod corect că temeiurile avute în vedere la luarea și, respectiv menținerea până în prezent a măsurii arestării preventive a inculpatului, s-au schimbat. Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) măsura preventivă luată se înlocuiește cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Potrivit art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii sau arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că măsura arestării preventive, ca de altfel și celelalte măsuri preventive sunt subordonate unui scop bine definit și anume pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea făptuitorului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, măsuri care pot fi revocate dacă temeiurile pentru care au fost luate nu mai subzistă ori înlocuite dacă aceste temeiuri s-au schimbat.

Cum temeiurile avute în vedere la luarea, respectiv menținerea măsurii arestării preventive s-au schimbat, înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea în condițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 145 1 C. proc. pen. în referire la art. 145 alin. (1) și alin. (1 1 ) C. proc. pen. este legală și temeinică. Prin urmare, recursul declarat de parchet este nefondat, urmând ca în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins. Cheltuielile de judecată rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul inculpat se suportă din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva încheierii din 1 februarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 872/39/2010, privind pe intimatul inculpat H.P. Suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se suportă din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 10 februarie 2012.