ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2387/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2387/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 28 iunie 2012

a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1781/109/2012, în baza art. 300

2

C. proc.

pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și art. 160

h

alin.

(2) C. proc. pen., a fost constată legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpatului M.G. aflat în Penitenciarul Colibași, care a fost

menținută, iar în baza art. 139 C. proc. pen. s-a dispus înlocuirea măsurii

arestării preventive luate împotriva inculpatului P.L., cu măsura obligării de

a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

S-a înstituit

în sarcina inculpatului respectarea dispozițiile art. 145 alin. (1

1

)

lit. a) - d) C. proc. pen., respectiv:

a) să se

prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată,

ori de câte ori este chemat;

b) să se

prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, respectiv poliția de

domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție

sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își

schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;

d) să nu

dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Atrage

atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen.

S-a dispus

punerea în libertate a inculpatului P.L. de sub puterea mandatului de arestare

preventivă dispus prin încheierea de ședință nr. 100/CC din 23 noiembrie 2011

pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 5629/109/2011 la rămânerea

definitivă a prezentei hotărâri, dacă nu este reținut sau arestat în altă

cauză.

Pentru a

pronunța această încheiere, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a reținut că prin sentința penală nr. 333 din 10

mai 2012, Tribunalul Argeș a dispus condamnarea inculpatului M.G. la pedeapsa

de 3 ani închisoare, fiind interzise inculpatului drepturile prevăzute de art.

64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen., și a inculpatului P.L. la

pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, fiind interzise inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen.

În fapt, s-a

reținut că inculpatul P.L., în cursul anului 2011, i-a ajutat pe investigatorul

sub acoperire G.C. și inculpații N.M.O., S.G., persoane cercetate penal sub

aspectul comiterii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui

autovehicul, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală,

să ia legătura cu inculpatul M.G. și Ie-a solicitat în numele acestuia, sau

împreună cu acesta, diferite sume de bani pentru a interveni pe lângă

funcționari publici cu atribuții în domeniul dispunerii și efectuării

expertizei medico-legale de calcul retroactiv al alcoolemiei, pentru a rezulta

o concentrație alcoolică sub limita pentru care fapta este prevăzută ca

infracțiune. De asemenea, s-a mai reținut că același inculpat, în cursul anului

2011 și în baza unei rezoluții infracționale unice, i-a remis inculpatului S.G.,

cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice

a unui autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita

legală, o declarație de consum alcool, pe care acesta urma să o folosească în

fața organelor de cercetare penală în scopul obținerii unei concentrații

alcoolice sub limita legală, după efectuarea unui calcul retroactiv la I.N.M.L.

Mina Minovici București și l-a ajutat pe inculpatul N.M.O. să procure un

asemenea înscris prin intermediul inculpatului M.G.

Curtea a

apreciat că în ceea ce îl privește pe inculpatul M.G. în raport cu art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, măsura

lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există

motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de

a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară

astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor,

desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Din actele

dosarului s-au desprins indicii că inculpatul a săvârșit faptele pentru care

este cercetat.

În plus,

condamnarea inculpatului de prima instanță, chiar nedefinitivă, justifică

menținerea arestării sale preventive, aceasta fiind în acord și cu temeiul

prevăzut în art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, ratificată și de Statul Român prin Legea

nr. 30/1994, respectiv „dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate

de către un tribunal competent”.

Cu privire la

inculpatul P.L., Curtea a constatat că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă a acestuia s-au schimbat și în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 139 alin. (1) C. proc. pen., prin care măsura preventivă se înlocuiește cu

altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea

măsurii.

Curtea a

reținut că înfracțiunile pentru care este judecat inculpatul prezintă un anumit

grad de pericol social, însă, așa cum arată dispozițiile art. 136 - alegerea

măsurii nu se poate fundamenta exclusiv pe acest considerent - este de altfel

și practica constantă a Înaltei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului,

cu atât mai mult cu cât, în cauză, de la luarea măsurii arestării s-au scurs

aproximativ 6 luni.

Din

perspectiva dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la

elementele ce caracterizează persoana celui în cauză, vârsta acestuia și lipsa

antecedentelor penale, stadiul procedurilor, precum și scopul măsurilor

preventive, prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., sunt pertinente și

constituie tot atâtea criterii din cele enumerate cu titlu exemplificativ de

alin. (8) al aceluiași articol, care pot sta la baza luării față de cel în

cauză a unei alte măsuri preventive, alternative la detenție.

Este

adevărat, prin mai multe hotărâri pronunțate asupra chestiunii prevenției până

la acest moment Curtea de Apel a menținut detenția preventivă a inculpatului,

însă acesta nu poate constitui un temei al prelungirii acesteia sine die, la

fiecare termen de judecată la care instanța pune în discuție legalitatea și

temeinicia arestării, în conformitate cu prevederile art. 300

2

rap.

la art. 160

b

C. proc. pen., fiind necesar un nou examen al cauzei

concrete deduse judecății, în raport cu faptele pentru care a fost dispusă

arestarea inculpatului, calitatea acestuia, modul în care se reține de

judecătorul fondului că a săvârșit faptele, natura infracțiunilor,

circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana acuzatului.

Recurentul-inculpat

P.L. prezintă suficiente garanții că, odată lăsat în libertate, s-ar putea

atinge scopul preventiv printr-o altă măsură, alternativă la detenție, atâta

vreme cât acesta nu este cunoscut cu antecedente penale și a recunoscut

săvârșirea infracțiunilor, fiind judecat în procedura simplificată prevăzută de

disp. art. 320

1

C. proc. pen.

De aceea, la

acest moment ar trebui să opereze o distincție între cei doi inculpați, în

sensul precizat în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care

s-a statuat că dacă gravitatea pedepsei aplicate poate fi reținută ca un factor

care l-ar conduce la a se sustrage judecății, eliberarea sa trebuie ordonată,

dacă se obțin garanții suficiente care-i asigură prezența în fața

autorităților.

Riscul

sustragerii descrește, în principiu, în mod necesar, cu trecerea timpului de

detenție preventivă, pentru că imputarea probabilă a duratei acestei detenții

asupra pedepsei privative de libertate la care cel deținut poate aprecia că va

fi condamnat este de natură să-l facă să considere acesta eventualitate mai

puțin de temut și să reducă din tentația sustragerii.

În

argumentarea soluției privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea, instanța a avut în vedere și principiul

egalității de tratament, o parte dintre inculpații care sunt cercetați și

condamnați în prezenta cauză fiind liberi.

Împotriva

acestei încheieri au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și recurentul-inculpat M.G.

Examinând

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție și recurentul-inculpat M.G., Înalta

Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Înalta Curtea

nu poate împărtăși opinia instanței de apel că punerea în libertate a

inculpatului P.L., în acest moment procesual, prin luarea unei măsuri

alternative detenției provizorii se justifică, întrucât aceasta trebuia

interpretată în mod corelat cu temeiurile de fapt și de drept ce justificau

menținerea măsurii arestării preventive, în continuare, luând în considerare

mai cu seamă natura activității infracționale, condițiile concrete în care

aceasta s-a desfășurat, multitudinea și complexitatea faptelor ilegale comise,

astfel cum au fost expuse în actul de inculpare.

Potrivit C.

proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene,

menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de

îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii

temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta

respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și

limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se

constată că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii

arestării preventive, prevăzute de art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. pentru

recurentul-inculpat M.G. și intimatul-inculpat P.L. subzistă și în prezent.

Cercetarea

inculpaților în stare de libertate în stadiul actual al procesului ar crea o

rezonanță socială negativă în rândul opiniei publice, o stare de neîncredere în

actul de justiție dată fiind complexitatea deosebită a cauzei, prin faptul că

subzistă presupunerea rezonabilă de vinovăție privind activitatea infracțională

dedusă judecății, existând și o soluție de condamnare în acest sens, chiar

nedefinitivă, care însă se întemeiază pe probe ce susțin vinovăția inculpaților.

Sub acest

aspect, și la acest moment subzistă temeiurile care au determinat luarea și,

ulterior, menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților, consideră că

se impune privarea în continuare de libertate a acestora, urmând a se constata,

cu privire la durata măsurii preventive că, deși este îndelungată, aceasta nu

este nerezonabilă.

Examinând

situația inculpaților pe tărâmul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Curtea constată totodată că detenția provizorie a acestora, cel puțin pentru

moment, întrunește exigența proporționalității între scopul legitim urmărit și

dreptul la viață.

Orice

detenție provizorie conformă legii implică prin natura sa și o restrângere a

dreptului la viață privată și familială. În atare situație este de constatat că

nu sunt îndeplinite condițiile înlocuirii măsurii arestării preventive cu cea a

obligării de a nu părăsi localitatea, iar instanță de apel, făcând aplicarea

art. 139 alin. (1) C. proc. pen. cu cea prevăzută de art. 136 alin. (1) lit. b)

rap. la art. 145 C. proc. pen., în ceea ce îl privește pe intimatul-inculpat P.L.

a pronunțat sub acest aspect o soluție nelegală și netemeinică.

Fără a mai

face referire la cerința prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în

sensul că există probe, și nu doar indicii temeinice, Curtea constată că în

continuare este îndeplinită inclusiv cea de-a două condiție cumulativă

prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că lăsarea în

libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

așa încât există temerea că, puși în libertate, vor comite alte fapte de natură

penală, cu prejudicii materiale importante. Referitor la termenul rezonabil,

Curtea constată că arestarea preventivă timp de aproximativ 7 luni din 23 noiembrie

2011, într-o cauză în care pericolul real pentru ordinea publică pe care l-ar

prezenta în prezent lăsarea celor 2 inculpați în libertate, ar putea zădărnici

aflarea adevărului este conformă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Potrivit art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive.

În raport cu

art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituția României,

măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există

motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive

temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind

necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor,

asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Pericolul pentru

ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de

insecuritate în rândul societății, generat de faptul că persoane bănuite de săvârșirea

unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul

Teritorial Pitești împotriva încheierii din 28 iunie 2012 a Curții de Apel Pitești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul

nr. 1781/109/2012.

Va casa în parte

încheierea atacată numai în ceea ce privește pe inculpatul P.L. și, rejudecând:

Va înlătura dispoziția

privind înlocuirea măsurii arestării preventive luată împotriva inculpatului P.L.

cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Va menține starea

de arest a inculpatului P.L. și va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul

M.G. împotriva aceleiași încheieri.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., inculpații M.G. și P.L. vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești împotriva încheierii din 28

iunie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și

de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1781/109/2012.

Casează în parte

încheierea atacată numai în ceea ce privește pe inculpatul P.L. și, rejudecând:

Înlătură dispoziția

privind înlocuirea măsurii arestării preventive luată împotriva inculpatului P.L.

cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

În baza art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (1), (3) C. proc. pen., menține starea de arest

a inculpatului P.L.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de inculpatul M.G. împotriva aceleiași încheieri.

Obligă recurentul

inculpat M.G. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul pentru

avocatul desemnat din oficiu pentru inculpatul P.L. se va suporta din fondul Ministerului

Justiției.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi, 05 iulie 2012.