ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 552/2012

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 10 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a menținut starea de arest a inculpaților G.M.F. și N.G. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că temeiurile prevăzute de art. 143 și 148 lit. f) C. proc. pen., avute în vedere la luarea măsurii aretării preventive a inculpaților G.M.F. și N.G. se mențin și în prezent și se impune în continuare privarea de libertate a acestora. Împotriva acestei încheieri în termen legal, au declarat recurs inculpații G.M.F. și N.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursurile declarate de inculpații G.M.F. și N.G. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, prin sentința penală nr. 873 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, inculpații G.M.F. și N.G. au fost condamnați la pedepse privative de libertate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea 143/2000 și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea 143/2000 și s-a dedus perioada reținerii si arestării preventive a inculpaților de la 18 octombrie 2011 la zi. S-a reținut în esență că la data de 17 octombrie 2011 inculpații G.M.F.

și N.G. au fost depistați de către lucrători de poliție din cadrul I.G.P.R – B.C.I.O.B., în apropierea localității Sibiu, deținând cantitatea de 199,28 grame cocaină, drog pe care l-au deținut, transportat și introdus fără drept pe teritoriul României deplasându-se pe ruta Spania (Madrid) - România. Împotriva inculpaților G.M.F. și N.G. a fost luată măsura reținerii la data de 18 octombrie 2011, iar ulterior au fost arestați preventiv. Ținând seama de probele cauzei, respectiv: proces-verbal de depistare a inculpaților în timp ce dețineau cantitatea de 194,44 gr. cocaina; procese-verbale de redare a convorbirilor înregistrate și interceptate în baza autorizațiilor emise de instanță, declarații martori C.D., C.C.D., T.C.G., T.G., A.I.N., raport de constatare tehnico - științifică din 24 octombrie 2011, diagrama cursei efectuate de autocarul aparținând firmei SC M.A.T.

SRL pe ruta Madrid - Videle din care rezultă că cei doi inculpați au călătorit pe ruta Spania – România, probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care au fost trimiși în judecată, și față de care s-a și dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menținută de către instanță în continuare, apare ca justificată. La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpaților întrucât s-ar fi antepronunțat. Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi privește pe inculpați, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, conform art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel București s-a conformat acestor dispoziții legale. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Conform dispozițiilor art. 160 ind. b) alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. Prin încheierea atacată, instanța de apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpații G.M.F. și N.G., au comis faptele pentru care au fost trimiși în judecată, respectiv prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a dispus menținerea arestării preventive a inculpaților.

Astfel, de la termenul la care s-a verificat și menținut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menținerea măsurii, existând indicii suficiente că inculpații au săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței, de asemenea, se mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpații, fiind bănuiți că au săvârșit infracțiuni grave, având în vedere împrejurările comiterii faptei, natura, gravitatea și pericolul social ridicat al unor astfel de infracțiuni, având în vedere cantitatea de 199,28 grame cocaină, drog pe care l-au deținut, transportat și introdus fără drept pe teritoriul României deplasându-se pe ruta Spania (Madrid) - România.

Poziția procesuală sinceră a inculpaților a fost avută în vedere la stabilirea pedepselor, iar alte circumstanțe personale ce pot fi avute în vedere nu se regăsesc în privința inculpaților. Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fata autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune (lit. c)). Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent (art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenție), în speță în temeiul încheierilor pronunțate de către Tribunalul București, și încheierea recurată pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a menținut starea de arest a inculpaților, încheiere pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012).

Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpaților este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele ari. 136 alin. (1) C. proc.

pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererile inculpaților de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că la instanța de apel cauza este la debutul cercetării judecătorești, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpaților (aceștia fiind reținuți și ulterior arestați preventiv din data de 18 octombrie 2011), nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva C.E.D.O. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații G.M.F. și N.G. împotriva încheierii de ședință din data de 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați G.M.F. și N.G. vor fi obligați la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.M.F. și N.G. împotriva încheierii de ședință din data de 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 februarie 2012.