ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 552/2012

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de

10 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012), Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, a menținut starea de arest a

inculpaților G.M.F. și N.G.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut în esență că temeiurile prevăzute de art. 143 și 148 lit. f) C.

proc. pen., avute în vedere la luarea măsurii aretării preventive a

inculpaților G.M.F. și N.G. se mențin și în prezent și se impune în continuare

privarea de libertate a acestora.

Împotriva acestei încheieri în termen

legal, au declarat recurs inculpații G.M.F. și N.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursurile declarate de

inculpații G.M.F. și N.G. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acestea sunt nefondate,

pentru considerentele ce se vor arăta.

Din examinarea lucrărilor dosarului,

se constată că, prin sentința penală nr. 873 din 14 decembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul București, inculpații G.M.F. și N.G. au fost condamnați la

pedepse privative de libertate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 2 alin. (1) și (2) din Legea 143/2000 și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea

143/2000 și s-a dedus perioada reținerii si arestării preventive a inculpaților

de la 18 octombrie 2011 la zi.

S-a reținut în esență că la data de 17

octombrie 2011 inculpații G.M.F. și N.G. au fost depistați de către lucrători

de poliție din cadrul I.G.P.R – B.C.I.O.B., în apropierea localității Sibiu,

deținând cantitatea de 199,28 grame cocaină, drog pe care l-au deținut,

transportat și introdus fără drept pe teritoriul României deplasându-se pe ruta

Spania (Madrid) - România.

Împotriva inculpaților G.M.F. și N.G.

a fost luată măsura reținerii la data de 18 octombrie 2011, iar ulterior au

fost arestați preventiv.

Ținând seama de probele cauzei,

respectiv: proces-verbal de depistare a inculpaților în timp ce dețineau

cantitatea de 194,44 gr. cocaina; procese-verbale de redare a convorbirilor

înregistrate și interceptate în baza autorizațiilor emise de instanță,

declarații martori C.D., C.C.D., T.C.G., T.G., A.I.N., raport de constatare

tehnico - științifică din 24 octombrie 2011, diagrama cursei efectuate de

autocarul aparținând firmei SC M.A.T. SRL pe ruta Madrid - Videle din care

rezultă că cei doi inculpați au călătorit pe ruta Spania – România, probe din

care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele

pentru care au fost trimiși în judecată, și față de care s-a și dispus măsura

arestării preventive, măsură care a fost menținută de către instanță în

continuare, apare ca justificată.

La acest moment, Înalta Curte, nu a

analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la

cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția

sau nevinovăția inculpaților întrucât s-ar fi antepronunțat.

Înalta Curte, consideră că în ceea ce

îi privește pe inculpați, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

precum, respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpaților sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare

de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea

și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei

arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța

Curții de Apel București s-a conformat acestor dispoziții legale.

De asemenea, dacă constată că

temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere,

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Conform dispozițiilor art. 160 ind. b)

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de

apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză,

pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpații G.M.F. și N.G., au

comis faptele pentru care au fost trimiși în judecată, respectiv prevăzute de

art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru

ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, a dispus menținerea arestării preventive a inculpaților.

Astfel, de la termenul la care s-a verificat

și menținut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice

temeiurile avute în vedere la menținerea măsurii, existând indicii suficiente

că inculpații au săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței, de

asemenea, se mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru

ordinea publică, inculpații, fiind bănuiți că au săvârșit infracțiuni grave,

având în vedere împrejurările comiterii faptei, natura, gravitatea și pericolul

social ridicat al unor astfel de infracțiuni, având în vedere cantitatea de

199,28 grame cocaină, drog pe care l-au deținut, transportat și introdus fără

drept pe teritoriul României deplasându-se pe ruta Spania (Madrid) - România.

Poziția procesuală sinceră a

inculpaților a fost avută în vedere la stabilirea pedepselor, iar alte

circumstanțe personale ce pot fi avute în vedere nu se regăsesc în privința

inculpaților.

Înalta Curte reține că încheierea

instanței de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de

libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fata

autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au

săvârșit o infracțiune (lit. c)).

Ulterior măsura arestării a fost

prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent (art. 5

pct. 1 lit. a) din Convenție), în speță în temeiul încheierilor pronunțate de

către Tribunalul București, și încheierea recurată pronunțată de Curtea de Apel

București prin care s-a menținut starea de arest a inculpaților, încheiere

pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012).

Așadar, Înalta Curte, consideră că

menținerea arestării preventive a inculpaților este justificată, întrucât

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că

lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt în

continuare îndeplinite cerințele ari. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit

cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață

sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori

pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de

acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a

nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea

preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile

preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept

fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare

care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se

recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății

individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă,

în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura

scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii preventive

este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în

cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara

sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față

de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi

țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5

paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi

judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în

libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau

aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă

instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile

art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că, în acest moment,

cererile inculpaților de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara sau localitatea sunt neîntemeiate, iar, pentru

realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C.

pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în

acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea

infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că la instanța de apel cauza este la

debutul cercetării judecătorești, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu

este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaților cu altă

măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a

apreciat că detenția provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui

interes general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpaților (aceștia fiind reținuți și ulterior arestați preventiv din data de

18 octombrie 2011), nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din perspectiva C.E.D.O.

Față de aceste considerente, în

conformitate cu dispozițiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații G.M.F. și

N.G. împotriva încheierii de ședință din data de 10 februarie 2012 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2

(362/2012).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. recurenții inculpați G.M.F. și N.G. vor fi obligați la plata sumei de câte

200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații G.M.F. și N.G. împotriva încheierii de ședință din data

de 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

pronunțată în dosarul nr. 75638/3/2011/a2 (362/2012).

Obligă recurenții inculpați la plata

sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din

oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22

februarie 2012.