ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2648/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 25 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a

penală, în dosarul nr. 35833/3/2010 (293/2011), în

baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc.

pen. s-a dispus

menținerea stării de arest preventiv a inculpaților: M.P.S.,

arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 33/UP

din 21 februarie 2010 emis de Tribunalul

București, secția

a II-a

penală, în

dosarul nr. 9291/3/2010, și C.M.

arestat în baza mandatului de arestare

preventivă nr. 34/UP din 21 februarie 2010 emis de Tribunalul București, secția

a II-a penală, în dosarul nr. 9291/3/2010.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., respectiv, din

probatoriul administrat rezultând că inculpații au săvârșit faptele pentru care

sunt cercetați dar și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., respectiv, infracțiunile reținute

în

sarcina inculpaților sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani și

lăsarea

în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, pericol ce nu a fost diminuat prin

simpla trecere a timpului.

" S-a apreciat, de asemenea, că durata

arestării preventive se

situează în

limitele de rezonabilitate specifică unui proces echitabil, astfel

cum

rezultă și din jurisprudența C.E.D.O., nefiind depășit termenul rezonabil,

având în vedere complexitatea cauzei și specificul probatoriului administrat în

cauză.

Împotriva

acestei încheieri au formulat recurs inculpații M.P.S. și C.M., solicitând

punerea lor în libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care

au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursurile, în conformitate cu dispozițiile

art. 385 C. proc. pen., pe baza

lucrărilor

și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt

nefondate,

pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în

exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin.

(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

In cauză,

Curtea de Apel București, secția a I-a penală, a procedat la efectuarea

verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare

privarea de libertate a inculpaților.

Înalta Curte,

în raport de împrejurările de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a

acestora, de modalitatea concretă și organizată în care s-a acționat, cât și de

circumstanțele personale ale inculpaților, apreciază că lăsarea acestora în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a

reținut și instanța de apel.

Pe de altă

parte, se constată că, în cauză, prin sentința penală nr. 977/F din 23

decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a I-a penală, s-a dispus

condamnarea inculpaților: M.P.S. la pedeapsa rezultantă de 10 ani și 3 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie cu consecințe deosebit

de grave, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de

înmatriculare, de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, furt

calificat, și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având suspendat

dreptul de a conduce și C.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de favorizare a infractorului, hotărârea de condamnare, apelată de

inculpați, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile C.E.D.O.

În același

sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecați într-un

termen rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile

și limitele legii.

Aceste

considerente justifică dispoziția instanței de apel privind menținerea

arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca

nefondate.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu

să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații M.P.S. și C.M. împotriva

încheierii din 25 mai 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată în dosarul nr. 35833/3/2010 (293/2011).

Obligă

recurentul inculpat M.P.S. la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul inculpat C.M. la plata sumei de

200 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 1 iulie 2011.