ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2391/2011

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată

următoarele :

Prin încheierea

din 17 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I

penală, în dosarul nr. 38147/3/2009, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a dispus, menținerea stării

de arest preventiv a inculpaților P.J.B. arestat în baza mandatului de arestare

preventivă nr. 107/UP emis de Tribunalul București, în dosarul nr.

20802/3/2009, T.G., arestată în baza mandatului de arestare preventivă nr. 105/UP

emis de Tribunalul București, în dosarul nr. 20802/3/2009, T.G.M., arestată în

baza mandatului de arestare preventivă nr. 106/UP emis de Tribunalul București,

în dosarul nr. 20802/3/2009.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin.

(1) lit. f)

C. proc. pen., constatând că

măsura arestării preventive a inculpatului este

legală , iar menținerea

acesteia este justificată. S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării

preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui

proces echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența C.E.D.O., nefiind

depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului

administrat în cauză.

Împotriva

acestei încheieri au formulat recurs inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M., solicitând

punerea lor în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 386

6

alin. (3) și

art. 385

14

C. proc. pen., constată că

acestea sunt nefondate

pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin.

(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză,

Curtea de Apel București, secția

I

penală, a procedat

la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se

în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Înalta Curte

în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea

deosebită a acestora, de circumstanțele personale ale inculpaților, apreciază

că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Din

probatoriul administrat a rezultat că în perioada iulie 2008- mai 2009,

inculpații împreună cu alte persoane, au efectuat acte materiale referitoare la

organizarea , introducerea pe teritoriul României, îndeplinirea formalităților

vamale în vederea introducerii și transportării pe teritoriul României a unei

cantități nete de 200 kg cocaina, drog de mare risc, prin disimularea acesteia

printre pachetele cu

sucuri" fructul

pasiunii" care făceau parte din conținutul containerului GLDU 531286-7

expediat

de firma E.O.G.D. din PERU și care avea ca destinație formală Fundația G.D.S.

din Arad.

Pe de altă

parte se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpaților P.J.B., T.G.

și T.G.M. prin sentința penală nr. 131 din 16 februarie 2011 a Tribunalului

București, secția penală, la pedepse de câte 15 ani și respectiv 16 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2)

și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea 143/2000 și 3 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și b) C. pen., ca pedepse

complementare, hotărârea de condamnare, apelată

de inculpați, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției

provizorii este licită, respectându-

se legislația internă și prevederile

C.E.D.O.

În ce privește respectarea dreptului la libertate

al inculpaților, este adevărat că

detenția preventivă trebuie să aibă un

caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - nefiind admis

să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea

se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei

detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete

ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii

precise cu privire la un interes public real

care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai

mare decât cea a regulii generale a judecării în stare

de

libertate".

Prin prisma

dispozițiilor art. 6 și art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale termenul rezonabil de

soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei

petrecute de inculpați în arest preventiv și prin prisma principiului conform

căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv,

o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt

natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților

implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a.

Prin urmare,

instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de

libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva

comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu

privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaților și

din consecințele acestora.

În condițiile speței, la acest moment interesul

general prevalează în raport cu

interesul inculpaților de a fi puși în

stare de libertate și nici nu se identifică vreun

motiv întemeiat pentru lăsarea acestora în libertate. Din contră Înalta

Curte constată

că întregul material probator administrat în cauză,

menționat prin sentința de condamnare impune privarea de libertate, în

continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă , arestarea preventivă fiind

singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.

În același

sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecați într-un

termen rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile

și limitele legii.

Aceste

considerente justifică dispoziția instanței de apel de menținere a

arestării preventive, astfel că, în conformitate

cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile

declarate vor fi respinse ca nefondate.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați vor fi obligați

la plata cheltuielilor judiciare către stat,

urmând ca onorariile apărătorilor din oficiu să

fie avansate din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații P.J.B.,

T.G. și T.G.M. împotriva încheierii din 17 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată în dosarul nr. 38147/3/2009.

Obligă recurentul

inculpat P.J.B. la plata sumei de 300 lei

cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă

recurentele inculpate T.G. și T.G.M. la plata sumei de câte 225 lei cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariile

pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă maghiară se va

plăti din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 14 iunie

2011.