ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1543/2012

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 38147/3/2009 (1140/2011), în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest preventiv a inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât și condițiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen. În ceea ce privește condiția prev. de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 68 1 C. proc.

pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care instanța de fond a dispus condamnarea. De asemenea, instanța a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care sunt judecați este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M., solicitând punerea lor în stare de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu disp. art. 385 14 C. proc.

pen. pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpaților se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prev. de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68 1 C. proc. pen., Curtea constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care au fost arestați și, ulterior, trimiși în judecată. Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., Curtea constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora sunt acuzați recurenții inculpați (art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică. În acest context, se impune sublinierea că jurisprudența CEDO, în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaților în stare de libertate pentru infracțiunile de asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte. Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel. CEDO stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

Prin hotărârea Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare. În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. La acest moment procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin Sentința penală nr. 131/F din 16 februarie 2011, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen. Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare. În consecință, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc.

pen., urmează a respinge, ca nefondate, cererile inculpaților de revocarea măsurii arestării preventive. Cu privire la cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara sau localitatea, formulate de inculpați, se constată următoarele: Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuiește cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă și se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susținerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 și art. 148 lit. f), art. 149 1 C. proc.

pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susținerea că punerea în libertate a inculpaților nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune și pentru buna desfășurare a procesului penal în raport de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpații sunt cercetați. Aspectele invocate de inculpați nu sunt motive suficiente pentru a dispune lăsarea în libertate a acestora. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă. Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații inculpații P.J.B., T.G.

și T.G.M. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M. împotriva Încheierii din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, Secția I Penală, pronunțată în Dosarul nr. 38147/3/2009/a5 . Obligă recurentele inculpate T.G. și T.G.M. la plata sumelor de câte 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurentul inculpat P.J.B. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limba maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 mai 2012. Procesat de GGC - LM