ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2443/2012

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 iulie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3036/122/2011 (1633/2012), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și de inculpatul I.M. împotriva Sentinței penale nr. 141 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 3036/122/2011 a pus în discuție, din oficiu, conform art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive dispusă față de inculpatul I.M.

Reținând că în cauza de față temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privare de liberate a acestuia, în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului I.M.

În termen legal, inculpatul I.M. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și judecarea sa în stare de libertate, susținând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă, iar lăsat în libertate nu ar mai săvârși fapte penale și se obligă să se prezinte la toate termenele de judecată.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se reține că instanța de apel, la 5 iulie 2012 a constatat că în cauză și la acest moment sunt îndeplinite cumulativ și condițiile impuse de art. 148 lit. f) C. proc. pen., că temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privarea de libertate a acestuia, în raport de care în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut starea de arest a inc. I.M.

În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 141 din 6 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a dispus condamnarea inculpatului I.M., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 176 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și art. 76 alin. (2) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în seara zilei de 26 octombrie 2011, în jurul orelor 22

50

, în urma unui conflict iscat pe fondul unor neînțelegeri mai vechi, inculpatul I.M. i-a aplicat părții vătămate F.V. (care se deplasa pe stradă prin fața curții inculpatului) mai multe lovituri cu un topor, în zona capului.

Așa fiind, se constată că deși hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul Giurgiu nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate.

Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptei.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, respectiv poziția procesuală parțial sinceră de recunoaștere, regretare a faptei și achiesare la pretențiile civile ale părții vătămate, cât și cele referitoare la infracțiunea de săvârșirea căreia este învinuit, respectiv pericolul social al acesteia, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care a fost produsă, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptei.

Așa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

Ca atare, încheierea pronunțată la 5 iulie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul I.M. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.M. împotriva Încheierii de ședință din data de 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 3036/122/2011 (1633/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 20 iulie 2012.

Procesat de GGC - AA