ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1675/2011

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel

București, secția I-a penală, ca instanță de apel, constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen. a

menținut starea de arest a inculpatului B.L., stabilind termenul de judecată a

apelurilor declarate de procuror și de coinculpați la data de 11 mai 2011.

Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a

reținut următoarele:

Împotriva încheierii, inculpatul B.L. a declarat prezentul

recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat

pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b și art.

160/h C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic

menținerea stării de arest a inculpatului deoarece, pe de o parte, niciunul

dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143

și art. 148 C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de

libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie

la pedeapsa închisorii de 3 ani și 9 luni, hotărâre care, chiar nedefinitivă

fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice

continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de gravitatea faptei pentru care inculpatul

a fost trimis în judecată, și condamnat în primă instanță [tentativă de omor

calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.], dar

mai ales a împrejurărilor concrete descrise în sentința instanței de fond,

corect instanța de apel a reținut că se impune continuarea privării de

libertate (argumente în fapt și în drept amplu prezentate la pag. 3-6 din

încheierea recurată). Se constată, de asemenea, că instanța de prim control

judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru

menținerea stării de arest (art. 143, art. 148 C. proc. pen.).

Înalta Curte își însușește integral argumentele de

fapt și de drept amplu prezentate în pag. 3-6 ale încheierii atacate, apreciind

că nu se impune reluarea acestora, și nici suplimentarea lor.

Argumentul apărării pentru punerea în libertate a

inculpatului (săvârșirea infracțiunii în stare de minoritate a făptuitorului) nu

este suficient pentru a justifica revocarea arestării, după intervenirea unei

soluții de condamnare.

Starea de minoritate a atras deja reducerea

substanțială a pedepsei, prin aplicarea dispozițiilor art. 99 și urm. C. pen.

cu privire la regimul sancționator al infractorilor minori.

Cu referire la durata măsurii preventive, Înalta

Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabil trimiterii

în Judecată (arestare provizorie în înțelesul jurisprudenței CEDO) care are ca

temei un mandat de arestare preventivă emis de un Judecător în cursul urmăririi

penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având ca

temei sentința primei instanțe de judecată prin care s-a dispus condamnarea

inculpatului la pedeapsa de 3 ani și 9 luni închisoare. Aceste delimitări se

impun a fi observate prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt

prevăzute, distinct, temeiuri ale privării de libertate a persoanei:

Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la

libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale :

a. dacă este deținut legal pe baza condamnării

pronunțate de un tribunal competent;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri

legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform

legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea

aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există

motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau

să fugă după săvârșirea acesteia;

Or, în prezent, așa cum s-a menționat, a intervenit o

hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 3 ani și 9 luni, hotărâre

pronunțată de către „un tribunal competent" care, chiar nedefinitivă fiind

ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea

privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca

nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul B.L. împotriva încheierii din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel

București, secția

I

penală, pronunțată în dosarul nr. 31072/3/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 26 aprilie 2011.