ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1675/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1675/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel
București, secția I-a penală, ca instanță de apel, constatând îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen. a
menținut starea de arest a inculpatului B.L., stabilind termenul de judecată a
apelurilor declarate de procuror și de coinculpați la data de 11 mai 2011.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a
reținut următoarele:
Împotriva încheierii, inculpatul B.L. a declarat prezentul
recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat
pentru motivele ce se vor arăta:
Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b și art.
160/h C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic
legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că
temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de
libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,
dispune menținerea arestării preventive.
Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta
Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic
menținerea stării de arest a inculpatului deoarece, pe de o parte, niciunul
dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143
și art. 148 C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de
libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie
la pedeapsa închisorii de 3 ani și 9 luni, hotărâre care, chiar nedefinitivă
fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice
continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.
În raport de gravitatea faptei pentru care inculpatul
a fost trimis în judecată, și condamnat în primă instanță [tentativă de omor
calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.], dar
mai ales a împrejurărilor concrete descrise în sentința instanței de fond,
corect instanța de apel a reținut că se impune continuarea privării de
libertate (argumente în fapt și în drept amplu prezentate la pag. 3-6 din
încheierea recurată). Se constată, de asemenea, că instanța de prim control
judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru
menținerea stării de arest (art. 143, art. 148 C. proc. pen.).
Înalta Curte își însușește integral argumentele de
fapt și de drept amplu prezentate în pag. 3-6 ale încheierii atacate, apreciind
că nu se impune reluarea acestora, și nici suplimentarea lor.
Argumentul apărării pentru punerea în libertate a
inculpatului (săvârșirea infracțiunii în stare de minoritate a făptuitorului) nu
este suficient pentru a justifica revocarea arestării, după intervenirea unei
soluții de condamnare.
Starea de minoritate a atras deja reducerea
substanțială a pedepsei, prin aplicarea dispozițiilor art. 99 și urm. C. pen.
cu privire la regimul sancționator al infractorilor minori.
Cu referire la durata măsurii preventive, Înalta
Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabil trimiterii
în Judecată (arestare provizorie în înțelesul jurisprudenței CEDO) care are ca
temei un mandat de arestare preventivă emis de un Judecător în cursul urmăririi
penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având ca
temei sentința primei instanțe de judecată prin care s-a dispus condamnarea
inculpatului la pedeapsa de 3 ani și 9 luni închisoare. Aceste delimitări se
impun a fi observate prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt
prevăzute, distinct, temeiuri ale privării de libertate a persoanei:
Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la
libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale :
a. dacă este deținut legal pe baza condamnării
pronunțate de un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri
legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform
legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea
aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există
motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există
motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau
să fugă după săvârșirea acesteia;
Or, în prezent, așa cum s-a menționat, a intervenit o
hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 3 ani și 9 luni, hotărâre
pronunțată de către „un tribunal competent" care, chiar nedefinitivă fiind
ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea
privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.
Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și
Justiție, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca
nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
inculpatul B.L. împotriva încheierii din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel
București, secția
I
penală, pronunțată în dosarul nr. 31072/3/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei,
cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,
reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din
fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 26 aprilie 2011.