ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3463/2011

Asupra

recursului de față

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 23 septembrie 2011, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, investită cu soluționarea apelurilor

declarate

de inculpații C.M. și P.I. împotriva sentinței penale nr. 357 din data de 19

aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

II

a

penală, a dispus, în baza art.

300

2

C.

proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc.

pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.

S-a reținut,

în esență, că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive se mențin și în prezent

și

impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Astfel, s-a

reținut că sunt întrunite cumulativ condițiile prev.

de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege

pentru

infracțiunea cercetată, este

închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate

prezintă pericol concret pentru

ordinea publică. Pericolul pentru

ordinea publică rezultă din modul de operare și în condiții de agravare,

faptele pentru care este

judecat prezentând

un sporit grad de pericol social concret.

Împotriva

încheierii sus-menționate, a declarat recurs inculpatul.

Recursul inculpatului nu este fondat.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului,

rezultă că

temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive

a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima

instanță, astfel că se impune în continuare

privarea de libertate.

Potrivit

Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea

legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de

libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond:

să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute

de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent

cel puțin unul dintre

temeiurile de arestare expres și limitativ

prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se constată că temeiul care a stat la

baza luării și

menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art.

148 lit. f) C. proc. pen.

subzistă și în

prezent, fiind îndeplinite, cumulativ,

condițiile prevăzute de textul de

lege. Astfel, pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, legea

prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 4

ani și există probe că lăsarea inculpatului în

stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O.,

s-a stabilit că

menținerea detenției este justificată atunci când se

face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre

următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în

parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de

distrugere a probelor, riscul presiunii asupra

martorilor, pericolul de

dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi

tulburată ordinea publică.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura

și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de înșelăciune cu

consecințe deosebit de grave, în formă continuată, modalitatea de comitere a

acesteia, lăsarea acestuia în libertate ar putea crea riscul ca acesta să

repete asemenea fapte, menținerea măsurii preventive impunându-se pentru buna

desfășurare a procesului penal.

Așa fiind,

temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu

s-au schimbat, neimpunându-se revocarea măsurii preventive, iar condamnarea

inculpatului în primă instanță, la o pedeapsă de 6 ani închisoare, chiar dacă

nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă

indicii cu privire la vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică

în continuare privarea de libertate.

Pentru aceste

considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat C.M.

împotriva încheierii din 23 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 4981/2/2011 (2030/2011), să fie

respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat C.M. împotriva încheierii

din 23 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

pronunțată în dosarul nr. 4981/2/2011 (2030/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 6 octombrie 2011.