ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3546/2011

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin încheierea din

data de 28 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, în dosarul nr. 45992/3/2009 (115/2011), s-a menținut starea de

arest preventiv a inculpatului F.M.C.

Pentru a pronunța încheierea

susmenționată, curtea de apel a reținut, analizând temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului F.M.C.,

că acestea se mențin și impun în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Astfel, probele avute

în vedere la pronunțarea hotărârii primei instanțe constituie indicii temeinice

în accepțiunea prevăzută de art. 143 alin. (1) și art. 68

1

C. proc.

pen. ce justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul F.M.C. a săvârșit

faptele reținute în sarcina lui prin actul de sesizare a instanței și pentru

care s-a dispus condamnarea.

Totodată, s-a

constatat că sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile comise este

închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

Referitor la această

din urmă condiție s-a reținut că pericolul pentru ordinea publică rezultă din

natura și gravitatea faptelor deduse judecății, împrejurările concrete în care

acestea au fost comise, precum și din statutul de recidivist al inculpatului.

Prin urmare, în baza

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. raportat la

art. 300

2

din același cod, s-a menținut starea de arest a

inculpatului.

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul F.M.C. care, prin apărătorul desemnat din oficiu,

a solicitat judecarea în stare de libertate față de împrejurarea că ceilalți

inculpați sunt liberi și nu mai subzistă temeiurile arestării preventive.

Examinând încheierea

atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. la care fac trimitere dispozițiile

art. 300

2

din același cod, „când instanța constată că temeiurile

care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate

dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că temeiul de drept al luării măsurii arestării

preventive în cazul inculpatului recurent l-a constituit dispozițiile art. 148 lit.

f) C. proc. pen., instanța de fond reținând că infracțiunea de săvârșirea

căreia este acuzat inculpatul este pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de

4 ani și există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică.

Tribunalul București,

secția I penală, prin sentința penală nr. 429/F din 29 aprilie 2011 l-a

condamnat pe inculpatul F.M.C. la pedeapsa rezultantă de 8 ani și 8 luni

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, lit. b) C. pen.

Prin aceeași sentință

s-a menținut starea de arest a inculpatului recurent și s-a dedus din durata

pedepsei aplicate perioada reținerii și arestării preventive.

Împotriva sentinței

penale susmenționate a declarat apel inculpatul, apel cu a cărui soluționare a

fost investită Curtea de Apel București, instanță care a pronunțat și

încheierea ce face obiectul recursului de față.

Raportând dispozițiile

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. mai sus invocate la speța dedusă

judecății, Înalta Curte constată că temeiul de drept [art. 148 lit. f) C. proc.

pen.] care a determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat nu a

încetat, ci, dimpotrivă, subzistă și impune în continuare privarea lui de

libertate.

Astfel, așa cum a reținut

și instanța de apel în cauză, există probe și indicii temeinice în accepțiunea

dată acestor noțiuni de legiuitor în art. 68

1

C. proc. pen., care

duc la presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârșit infracțiunea

pentru care a fost cercetat și, ulterior, trimis în judecată și condamnat în

primă instanță, infracțiune pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani.

De asemenea, există

probe că lăsarea în libertate a recurentului inculpat, cel puțin la acest

moment procesual, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest

din urmă aspect, este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se

confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii însă, la

aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu se poate face abstracție de

gravitatea infracțiunii deduse judecății.

Modalitatea și

împrejurările în care se reține că au fost comise infracțiunile de săvârșirea

cărora este bănuit recurentul inculpat, caracterul repetat al acestora,

urmările faptelor comise, cât și datele ce caracterizează persoana inculpatului

(este recidivist, ceea ce denotă perseverența infracțională a acestuia) sunt

elemente de natură a duce la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului

ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice.

De asemenea,

împotriva inculpatului s-a pronunțat instanța de fond care, reținând vinovăția

acestuia în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, a

dispus condamnarea lui la o pedeapsă rezultantă de 8 ani și 8 luni închisoare,

în condițiile art. 57, art. 71 C. pen.

Argumentele mai sus

expuse sunt de natură a crea convingerea instanței că menținerea în continuare

în stare de arest preventiv a recurentului inculpat este justificată, proporțională

cu gravitatea faptei pentru care a fost trimis în judecată și că luarea față de

inculpat a unei măsuri preventive mai puțin intruzive nu este oportună la acest

moment procesual.

În consecință, reținând

că în cauză sunt îndeplinite, atât cerințele art. 300

2

raportat la

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., cât și exigențele art. 5

paragraful 1 lit. a) din CEDO, recursul declarat de inculpatul F.M.C. se va

respinge, ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct.1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 192

alin. (2) și (4) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M.C. împotriva încheierii din 28

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 45992/3/2009 (115/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 octombrie 2011.