ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2467/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2467/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin Decizia penală nr. 9/MP din 12 martie 2010, Curtea de

Apel Constanța, secția penală, în baza art. 379 pct. (2) lit. b) cu referire la

art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva

sentinței penale nr. 429 din data de 12 noiembrie 2009, pronunțată de

Tribunalul Constanța, secția penală, a desființat hotărârea atacată și a dispus

rejudecarea cauzei de către Tribunalul Constanța, cu respectarea dispozițiilor art.

6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

privind prezența inculpatului.

A menținut actele procedurale efectuate

până la data de 26 octombrie 2009.

În conformitate cu art. 383 cu referire

la art. 350 C. proc. pen., a menținut măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara luată față de inculpat.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea

de Apel Constanța a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 429,

pronunțată la data de 12 noiembrie 2009, în Dosarul cu nr. unic 10757/118/2008,

Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat pe inculpatul C.M. - fiul lui

A. și M., la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare pentru comiterea infracțiunii

de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. cu

aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) C. pen.

Instanța de fond, în baza probelor

administrate, a stabilit, în esență, că în seara de 02 august 2008, prin

constrângere fizică și psihică, inculpatul C.M. a întreținut un raport sexual

cu partea vătămată P.M. (atunci în vârstă de 14 ani).

Conform primei instanțe, situația de fapt s-a dovedit

cu următoare mijloace de probă administrate în cursul ambelor faze ale

procesului penal: plângerea și declarațiile părții vătămate, procesul-verbal de

cercetare la fața locului însoțit de planșele fotografice, raportul de

constatare medico - legală din 14 august 2008 întocmit de Serviciul de Medicină

Legală Constanța, procesul verbal de conducere în teren a părții vătămate

pentru verificarea itinerariului parcurs de aceasta, raportul de expertiză

biocriminalistică din 07 noiembrie 2008 întocmit de Institutul de

Criminalistică București-Serviciul de Biocriminalistică - procesele verbale de

confruntare, depozițiile martorilor G.l., C.E.,

M.I., C.V., C.D., P.D., N.B., M.V., B.T. și B.M., raportul de evaluare

psihologică asupra părții vătămate, înscrisuri, declarațiile parțiale ale

inculpatului.

Împotriva sentinței, în termenul legal,

inculpatul C.M. a declarat apel motivând, în principal, că fapta nu există în

materialitatea sa, nu a existat un raport sexual între inculpat și partea

vătămată, ceea ce impune achitarea, iar în subsidiar, redozarea pedepsei în

sensul reducerii acesteia.

Procedând la examinarea legalității și

temeiniciei hotărârii apelate, prin prisma criticilor formulate și din oficiu

în limitele art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Constanța, secția

penală, a apreciat că apelul inculpatului este admisibil, însă pentru alte

motive decât cele invocate de acesta, după cum urmează:

Legiuitorul a stabilit un sistem de reguli de

bază pentru întreaga desfășurare a activității judiciare, a căror respectare

asigură părților un proces penal echitabil și cauzei o soluționare legală și

temeinică. Pentru aceleași considerente, pentru faza de judecată, au fost

instituite și unele principii specifice, de natură să conducă la protejarea

intereselor atât ale celor trași la răspundere, cât și a intereselor societății

și ale celor vătămați prin săvârșirea infracțiunii.

Potrivit art. 197 C. proc. pen., încălcările

dispozițiilor legale referitoare la prezența inculpatului, când este

obligatorie, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Posibilitatea participării „acuzatului" la

ședință decurge din prevederile aliniatul (1) al art. 6 din Convenție și

aliniatul (3) al art. 21 din legea națională fundamentală, fiind o componentă

esențială a unui proces echitabil (cauza G. c. România).

Totodată, în dreptul românesc, principiul specific fazei

de judecată - contradictorialitatea, presupune nu numai egalitatea de arme

între învinuire și apărare, ci și prezența părților la judecată, pentru ca

acestea, de pe pozițiile contradictorii pe care se află, să folosească

modalitățile procesuale pe care legea le pune la îndemâna lor și să prezinte

instanței toate argumentele ce se pot aduce în susținerea intereselor lor și

combaterii susținerilor părții adverse. Legiuitorul a instituit

contradictorialitatea pentru ca instanța, din „disputa" dintre cele două

funcții procesuale - acuzare și apărare - pe care o percepe în mod nemijlocit,

să-și poată forma o convingere cu privire la situația de fapt a cauzei, astfel încât

adevărul judiciar să se suprapună pe adevărul

obiectiv. Or, în opinia instanței de control judiciar, nu se poate

vorbi de contradictorialitate în condițiile în care părțile nu sunt prezente la

judecată.

În cauză, reține curtea de apel,

conform încheierii de amânare a pronunțării din 26 octombrie 2009, instanța de

fond a trecut la dezbateri în lipsa inculpatului fără a stabili că a renunțat

la dreptul său de a se prezenta la instanță și de a se apăra sau că a avut

intenția de a se sustrage judecății.

Din încheierile de ședință rezultă că, pus în

libertate la data de 01 decembrie 2008, inculpatul s-a prezentat la chemările

instanței pe parcursul a 8 termene, ultimul la 15 iunie 2009 când, pentru lipsa

martorilor acuzării, s-a amânat cauza în septembrie. însă, la termenul din 14

septembrie 2009, „Având în vedere lipsa martorilor din lucrări, precum și

Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Curții de Apel Constanța

din data de 11 septembrie 2009, prin care s-a stabilit ca începând cu data de

14 septembrie 2009 toate cauzele să fie amânate, excepție făcând dosarele cu

inculpați arestați, având în vedere subfinanțarea sistemului judiciar din punct

de vedere al resurselor financiare și al resurselor umane, dar și situația care

se va crea prin adoptarea Legii unice de salarizare la nivel național în ceea

ce îi privește pe magistrați, instanța", instanța de fond a acordat un nou

termen la 05 octombrie 2009 și, apoi, la 26 octombrie 2009, când a rămas în

pronunțare. într-adevăr, reține instanța de prim control judiciar, la aceste

ultime 3 termene, inculpatul nu s-a prezentat, dar în absența cel puțin a unor

indicii, simpla sa lipsă nu poate conduce la concluzia că a renunțat la acest

drept; dimpotrivă, în condițiile în care, la începutul lunii septembrie, pe toate

canalele mass-media, se anunțase protestul magistraților manifestat prin

refuzul unei largi majorități de a judeca pe o perioadă nedeterminată, iar unul

din motivele amânării cauzei de către instanță și dirimant a fost tocmai acel

„protest", nu se justifică judecarea cauzei în lipsa inculpatului și

instanța de fond trebuia să facă minimum de demersuri pentru a-i fi asigurat

prezența.

În opinia instanței de prim control judiciar,

nerespectând dreptul inculpatului de a participa, întâi, la cercetarea judecătorească

și, în cele din urmă, la dezbateri, au fost ignorate și alte elemente ale

dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 alin. (3) lit. c), d) din

Convenție, dreptul „oricărui acuzat" de a se „apăra el însuși" și „de

a adresa întrebări martorilor", neregularități care nu se pot îndrepta în

apel deoarece, pe de o parte, părțile (judecata având loc și în lipsa părții

vătămate) ar fi lipsite de un grad de

jurisdicție și, pe de altă parte, există riscul ca prima instanță să-și

formeze un obicei din a eluda dispozițiile legale în materie, lăsând

îndeplinirea condițiilor cerute de lege în sarcina instanței de apel.

Prin urmare, în baza art. 379 pct. (2) lit. b)

cu referire la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., curtea de apel conchide că

apelul formulat/susținut de inculpat trebuie admis și, desființând sentința

primei instanțe, să se trimită cauza spre rejudecare cu respectarea

prevederilor legale amintite.

Cu ocazia rejudecării, a mai dispus instanța de

apel, se vor menține actele procedurale efectuate până la data de 26 octombrie 2009,

cu rezerva reaudierii argumentat a martorilor audiați la termenele din 05, 26

octombrie 2009 și se va proceda la:

- ascultarea suplimentară a părții vătămate P.M. cu privire la

explicarea apartenenței urmelor biologice ridicate de pe vestimentația sa unui

alt bărbat decât inculpatul (având în vedere concluziile raportului de

expertiză criminalistică din 07 noiembrie 2008);

-

solicitarea de relații de la INML M.M. București

cu privire la probabilitatea ca inculpatul să fie autorul raportului sexual

reclamat de victimă în condițiile în careraportul de expertiză criminalistică

din 07 noiembrie 2008 exclude ca urmele biologice

să aibă elemente de identitate cu ale acestuia;

-

audierea nemijlocită a martorului M.V., care se

afla la locul faptei imediat după reclamarea violului, cel puțin cu privire la

proveniența urmelor biologice ridicate de criminalist în prezența sa;

-

audierea martorei C.I., vecină cu proprietatea

defunctului C.V. pentru a se lămuri momentul și persoanele care au fost la

locul faptei (necesitatea acesteia reieșind din declarația martorului C.V. fila

92 verso din dosarul de urmărire penală).

În baza art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen.,

având în vedere presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit fapta

dedusă judecății pentru buna înfăptuire a justiției, timpul nu prea îndelungat

de la data reclamației, în opinia instanței de apel este suficientă menținerea

măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.M.

Împotriva acestei decizii, M.P. a

declarat prezentul recurs, conform motivelor scrise (fii. 3-5), astfel cum au

fost susținute cu ocazia dezbaterilor, concluzionându-se că soluția instanței

de apel nu are susținere procesual-penală (nu este incident niciunul dintre

cazurile prevăzute de

art. 197 alin. (2)

C. proc. pen. și niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b)

C. proc. pen.).

Recursul M.P. va fi admis pentru

motivele ce se vor arăta.

Prealabil examinării pe fond a

recursului M.P., Înalta Curte constată următoarele din verificarea încheierilor

de dezbateri și amânare a pronunțării sentinței și, respectiv, a deciziei

atacate:

-

la instanța de

fond, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatului a solicitat, în

principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în

subsidiar, reducerea pedepsei (pag. 3 a încheierii de dezbateri), aceleași

cereri figurând și în „nota de concluzii" (fii. 194-197 d.p.i.);

- în apel, cu ocazia dezbaterilor, inculpatul

(„care a invocat „dreptul la tăcere - pag. 1 a încheierii) și apărătorul acestuia

au solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

iar în subsidiar, reducerea pedepsei (pag. 2 a încheierii). Corelativ motivelor

de apel, reprezentantul M.P. și apărătorul părții vătămate au pus concluzii

numai pe aceste aspecte (pag. 2-3 a încheierii). În ultimul cuvânt, apelantul

inculpat a susținut că este nevinovat, fără a invoca încălcarea dreptului la

apărare, în sens larg, ori în sens restrâns (pag. 3 a încheierii).

În condițiile în care nici una dintre

părți, și nici reprezentantul M.P., nu au invocat încălcarea, fie în sens larg,

fie în sens restrâns, a dreptului la apărare în fața instanței de fond, de

natură să atragă nulitatea absolută a sentinței atacate, curtea de apel - cu

ocazia dezbaterilor - nu a pus în discuție contradictorie eventuala incidență a

nulității prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Or, tocmai în aplicarea principiilor

invocate chiar de instanța de apel, se impunea ca părțile și apărătorii

acestora, precum și reprezentantul M.P., să aibă posibilitatea de a pune

concluzii cu privire la eventuala incidență a nulității absolute asupra

sentinței atacate, cel puțin dacă se are în vedere că una din consecințele

soluției ar fi fost reluarea judecării cauzei în prima instanță, prelungirea

duratei procedurii judiciare, cu toate consecințele specifice asupra tuturor

părților, inclusiv cea referitoare la durata rezonabilă a procesului.

Pe fond, soluția instanței de apel este

însă nelegală pentru următoarele motive:

1) cazurile de nulitate absolute sunt expres

și limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., jurisprudența

constantă previzionând și conturând, de-a lungul timpului, conținutul și sensul

cazului referitor la „dispozițiile relative la

prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestora de către

apărător, când sunt obligatorii, potrivit

legii."

Instanța de apel a invocat, ca temei al

desființării sentinței, art. 197 alin. (2) C. proc. pen. argumentele care susțin,

în concret, această nulitate neregăsindu-se însă printre ipotezele prevăzute de

art. 197 alin. (2) C. pen., astfel cum, în mod constant, aceste ipoteze au fost

interpretate jurisprudențial.

Inaplicabilitatea dispozițiilor art. 197

alin. (2) C. proc. pen., este sugerată chiar de poziția procesuală a

inculpatului, care nu a invocat aspecte legate de încălcarea dreptului la

apărare, fie în sens larg, fie în sens restrâns.

2) soluțiile la judecata în apel sunt expres

și limitativ prevăzute de art. 379 C. proc. pen. (cu soluția complementară

prevăzută de art. 380 C. proc. pen.).

Soluția desființării sentinței și

trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță este prevăzută de art. 379 pct.

2 lit. b) C. proc. pen. și are în vedere, expres și limitativ, următoarele

ipoteze:

- judecarea cauzei a avut loc în lipsa

unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a

se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

când există vreunul dintre cazurile de nulitate

prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că textul actual

al art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a fost configurat prin art. 1 pct. 174

din Legea nr. 356/2006.

Indicațiile curții de apel referitoare

la completarea probatoriului de către instanța de fond nu se încadrează în

dispozițiile textului legal actual (care nu a mai menținut ipoteza „prin

hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei").

În cazul în care instanța de apel

apreciază ca necesară completarea probatoriului cu probe noi ori

readministrarea unor probe administrate de instanța de fond, aceasta are ea

însăși obligația de a le administra (art. 377 alin. (2), art. 378 alin. (1) C. proc.

pen.), iar nu posibilitatea de a trimite cauza spre rejudecare la prima

instanță cu această motivare.

Or, în concret, această posibilitate a

fost exclusă mai ales că, din încheierea de dezbateri și amânare a cauzei, nu

rezultă că procurorul ori părțile ar fi solicitat completarea probatoriului cu

probe noi ori readministrarea unor probe administrate de instanța de fond.

Nici considerațiile referitoare la

pretinsa ignorare a prezenței inculpatului la dezbateri, pretinsa posibilitate

a apariției riscului ca prima instanță „să-și formeze un obicei

din a eluda dispozițiile legale în materie",

pretinsa neefectuare a unui „minim de demersuri pentru a-i fi asigurată

prezența" inculpatului și pretinsa lipsire de un grad de jurisdicție nu se

circumscriu textelor legale invocate în decizie.

Chiar instanța de apel menționează

expres că, după punerea în libertate a inculpatului (la data de 01 decembrie 2008),

acesta a fost prezent 8 termene de judecată, însă la ultimele 3 termene de

judecată nu s-a mai prezentat.

Din actele și lucrările dosarului

instanței de fond rezultă că cercetarea judecătorească a fost efectuată aproape

în întregime în prezența inculpatului, și mai ales că, pe parcursul întregii

cercetări judecătorești a fost prezent apărătorul ales al inculpatului care,

conform legii, a exercitat drepturile procesuale ale inculpatului. De asemenea,

la cererea apărătorului ales, instanța de fond a amânat pronunțarea sentinței

pentru a depune concluzii scrise.

În condițiile în care inculpatul major,

după punerea în libertate prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28

noiembrie 2008, chiar la înregistrarea dosarului pe rolul instanței de fond, a

participat ulterior la 8 termene de judecată, după care a lipsit de la

următoarele 3 termene de judecată rezultă că:

-

acesta a avut

cunoștință de judecarea cauzei sale în primă instanță, chiar participând la

unele dintre termenele de judecată;

- conform art. 291 alin. (3) C. proc. pen.

a luat termenul în cunoștință;

-

nu a apărut

niciun caz de „întrerupere a termenului luat în cunoștință" (de natură

legală ori jurisprudențială);

-

acesta nu a

invocat o imposibilitate de prezentare la judecata în fond, nici la prima

instanță și nici ca o critică la dezbaterile în apel (de altfel, acesta lipsind

nu la un termen, ci de la 3 termene de judecată);

Legea română permite desfășurarea

dezbaterilor și chiar judecarea în lipsă a inculpatului, dacă există dovada

legalei citări și, respectiv, dacă nu sunt incidente alte dispoziții legale ori

situații faptice care - normativ ori jurispruclențial -impun prezența acestuia

la judecată (art. 291 alin. (1) și (2) C. proc. pen.).

Prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26

februarie 2009 (JO L 81, 27 martie 2009, pag. 24) de modificare a

Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/2 14/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI și

2008/947/JAI, au fost definite temeiurilor comune care să permită autorității

de executare să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la

proces, respectându-se pe deplin dreptul persoanei la apărare.

Dispozițiile acestei decizii-cadru

stabilesc condițiile (alternative) în care nu ar trebui refuzată recunoașterea

și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana în

cauză nu a fost prezentă în persoană.

Astfel, potrivit acestei decizii-cadru

recunoașterea și executarea unei decizii care a fost pronunțată în urma unui

proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană nu ar trebui

refuzate în cazul în care aceasta din urmă a fost citată personal și, prin

urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma

căruia a fost pronunțată decizia sau în cazul în care persoana în cauză a

primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și

locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s-a determinat fără

echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit. în

acest context, se înțelege că persoana ar fi trebuit să primească informațiile

respective "în timp util", aceasta însemnând cu suficient de mult

timp înainte pentru a-i permite persoanei să participe la proces și să își

exercite efectiv dreptul la apărare.

În conformitate cu această decizie-cadru,

informarea persoanei cu privire la proces ar trebui să fie asigurată de fiecare

stat membru în conformitate cu legislația națională proprie, prin aceasta

înțelegându-se că statul membru respectiv trebuie să respecte cerințele

convenției respective. De asemenea, se menționează că în conformitate cu

jurisprudența C.E.D.O., atunci când se analizează dacă modul în care au fost

furnizate informațiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu

privire la proces, o atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este

cazul, și eforturilor depuse de către persoana în cauză pentru a primi

informațiile ce i-au fost adresate.

În sfârșit, ca un argument „de lege

ferenda", este cel potrivit căruia conform art. 460 alin. (2) din noul C.proc.

pen. - care pune de acord legislația României cu actele normative ale U.E. și

jurisprudența C.E.D.O. - este considerat persoană judecată în lipsă, inculpatul

care:

a) nu a avut cunoștință de proces;

b) deși a avut cunoștință de proces în

orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei.

În consecință, Înalta Curte constată că

nu este incident niciunul dintre cazurile care ar justifica soluția instanței

de apel.

Față de cele reținute, Înalta Curte de

Casație și Justiție, având în vedere dispozițiile art. 385

6

alin. (3)

și art. 385

1

alin. (1) lit.

e) C. proc. pen. (astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 182 din Legea nr.

356/2006) va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Constanța împotriva Deciziei penale nr. 9/MP din 12 martie 2010 a Curții de

Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

privind pe inculpatul C.M., va casa decizia atacată și va dispune trimiterea

cauzei la instanța de apel în vederea continuării judecății.

Potrivit art. 385

17

alin. (4)

raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., ultimul act procedural rămas

valabil de la care procesul penal trebuie să-și reia cursul este încheierea din

11 februarie 2010 (încheierea din 11 martie 2010, făcând parte din integrantă

din decizia care a fost casată prin prezenta decizie).

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei penale nr. 9/MP din 12

martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu

minori și de familie, privind pe inculpatul C.M.

Casează decizia penală sus-menționată

și trimite cauza la Curtea de Apel Constanța pentru continuarea judecății.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu

a intimatului inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22

iunie 2010.