ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2737/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2737/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată în data de 28 octombrie 2009 la Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume

propriu și ca reprezentant al Direcției Generale a Finanțelor Publice a

județului Ilfov, a chemat în judecată pârâta SC D.E.R.S. SRL, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Hotărârii

nr. 63 din 20 octombrie 2009 a Adunării Generale a Asociaților SC D.E.R.S. SRL

precum și a actului constitutiv actualizat al societății comerciale pârâte.

Prin sentința comercială nr. 2912

pronunțată la 10 martie 2010 în dosarul nr. 42742/3/2009, Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a

Hotărârii nr. 3 din 20 octombrie 2009 a Adunării Generale a Asociaților SC

D.E.R.S. SRL nr. 3 din 20 octombrie 2009 și a actului constitutiv actualizat al

societății.

Pentru a pronunța această

sentință comercială tribunalul a reținut că prin Hotărârea A.G.A. nr. 3 din 20

octombrie 2009 s-a decis majorarea capitalului social al SC D.E.R.S. SRL, de la

valoarea de 32.986.900 lei la valoarea de 51.789.600 lei prin aducerea ca aport

în natură a unor imobile aflate în proprietatea asociatului N.R.S., respectiv

un număr de 71 apartamente, circa 300 de locuri de parcare și un teren în

suprafață de 1.956 mp bunuri aflate în localitatea Popești – Leordeni, județul

Ilfov.

Ca urmare a majorării

capitalului social asociatul N.R.S. a dobândit un număr de 5.178.941 părți

sociale, reprezentând 99,9996 % din capitalul social, iar asociatul N.I. restul

de părți sociale, fiind actualizat actul constitutiv al societății și

înregistrat în registrul comerțului.

Anterior adoptării

hotărârii A.G.A., asociatul N.R.S. a fost invitat de 3 ori la sediul D.G.C.I.F.

pentru a prezenta contractele de vânzare - cumpărare pentru clădiri și terenuri

încheiate în perioada 2006 – 2008, documentele privind modul de dobândire,

autorizații de construcții, întrucât controlul inopinat din data de 28 august

2009 al A.N.A.F. – D.G.C.I.F. nu s-a putut efectua. De asemenea, cu doar 10

zile anterior adoptării hotărârii A.G.A., pentru asociatul majoritar R.S.N. s-a

emis avizul de inspecție fiscală nr. 866.100 din 10 septembrie 2009, comunicat

în aceeași zi, conform semnăturii de primire, în sensul începerii inspecției la

24 septembrie 2009. La data de 16 octombrie 2009, prin Decizia nr. 1709

aprobată de conducătorul A.N.A.F. – D.G.C.I.F. s-au instituit măsuri

asigurătorii asupra tuturor conturilor și bunurilor proprietatea asociatului.

Momentul comunicării acestei decizii nu prezintă relevanță, în raport cu

dispozițiile art. 129 din O.G. nr. 92/2003. În concluzie, la data de 16

octombrie 2009 toate bunurile proprietatea asociatului R.S.N. erau sechestrate.

Înscrierea ori neînscrierea în cartea funciară a măsurilor asigurătorii nu

influențează asupra datei sechestrului, ca de altfel, nici data la care s-au

întocmit procesele – verbale de sechestru și raportul de inspecție fiscală din

27 noiembrie 2009.

Analiza legalității hotărârii

A.G.A. nu trebuie făcută doar prin prisma dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Reglementând dreptul unui terț față de societate, de a ataca o hotărâre A.G.A.

a acesteia pentru motive de nulitate absolută, este evident că legiuitorul nu a

avut în vedere doar condițiile formale, de natură societară impuse prin legea

menționată, (cvorum, convocare, etc).

Prin înscrisurile depuse la

dosar reclamanta și-a dovedit interesul promovării acțiunii, urmărind protecția

unui interes general. Nu este vorba de un control de oportunitate ci strict de

legalitate întrucât la data majorării capitalului social cu bunurile

proprietatea asociatului, acestea se aflau sub sechestru ca efect al deciziei

organului fiscal, emisă legal. Aportarea bunurilor a echivalat cu o înstrăinare

a acestora și nu are relevanță că ulterior hotărârii s-au sechestrat și părțile

sociale.

La data hotărârii A.G.A.,

dispozițiile art. 188 din Legea nr. 571/2009 privind Codul fiscal prevedeau ca

infracțiune, sustragerea, substituirea, degradarea sau înstrăinarea bunurilor

sechestrate în conformitate cu dispozițiile codului (abrogate prin O.U.G. nr. 109/2009

la data de 1 aprilie 2010).

Totodată, conform art. 9 alin. (1)

lit. g) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și constatarea evaziunii

fiscale, în vigoare la data hotărârii A.G.A. și neabrogat, constituie

infracțiune de evaziune fiscală, substituirea, degradarea sau înstrăinarea de

către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate în

conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de

procedură penală.

Nu corespunde

adevărului faptul că pârâta, după majorarea capitalului cu bunurile sechestrate

nu ar fi încercat să înstrăineze imobilele respective, în acest sens fiind

adresele societății pârâte către D.G.F.P. județul Ilfov (nr. 1284 din 20

ianuarie 2010, respectiv, aceea expediată prin executor judecătoresc) prin care

societatea solicita acordul organelor fiscale pentru înstrăinarea bunurilor,

pentru motivul ca anterior sechestrului acestea formaseră obiectul unor

antecontracte de vânzare –cumpărare.

Conform susținerilor reclamantei,

societatea pârâtă a fost înființată la 7 octombrie 2010 în timpul inspecției

fiscale parțiale efectuate la contribuabilul R.S.N., iar acesta a mai efectuat

și alte aporturi ale bunurilor sale la alte societății, cesionând ulterior

părțile sociale obținute astfel.

Printr-o hotărâre A.G.A., chiar

dacă aceasta reprezintă voința societății, asociații nu pot încălca sau ocoli

norme legale imperative din orice materie de drept, nu pot tranzacționa asupra unor

lucruri în privința cărora le este oprit de lege conform art. 5 C. civ. (bunuri

aflate sub sechestru asigurător) și nu se pot sustrage de la obligațiile impuse

de lege, cum ar fi aceea privind achitarea taxelor și impozitelor datorate.

Ca act juridic hotărârea A.G.A.

este supusă tuturor condițiilor de validitate ale acestuia: capacitatea,

consimțământul, un obiect determinat și o cauză licită și morală.

În cauză hotărârea A.G.A. este

nulă deoarece din probe reiese cu forța evidenței că a fost adoptată pentru o

cauză ilicită, pentru a zădărnici demersurile organelor financiare, vizând

executarea și recuperarea sumelor datorate cu titlu de T.V.A., pentru a fi

sustrase de sub măsura sechestrului bunurile prin trecerea lor definitivă în

patrimoniul unei societăți comerciale constituite special în acest scop.

Constatarea nulității hotărârii

și a actului constitutiv actualizat în baza acesteia nu reprezintă o încălcare

de către instanță a voinței societare ci restabilirea legalității, în contextul

în care efectele unei hotărâri A.G.A. pot fi de încălcare nu doar a drepturilor

asociaților ci și ale unor terțe persoane, în speță Statul român.

Prin decizia nr. 424 din 28

octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins

ca nefondat apelul formulat de SC D.E.R.S. SRL împotriva deciziei.

Instanța de apel a reținut în

considerentele deciziei că, în contextul în care obiectul cererii de chemare în

judecată l-a constituit constatarea nulității absolute a unor acte ale

societății comerciale pârâte, cauza ilicită invocată drept motiv trebuie să

rezulte, dintr-un act sau fapt al persoanei juridice respective, neputându-se

reține, însă, că sustragerea de la urmărirea fiscală, constituind cauza mediată

a majorării de capital nu poate fi atribuită societății ci acționarului, astfel

cum a susținut apelanta. S-a avut în vedere că, în mod specific, în condițiile

în care persoana juridică nu are, practic, o existență în sine ci doar sub

aspectul unei „ficțiuni juridice”, actele și faptele acesteia sunt rezultatul

manifestărilor de voință ale asociaților. În ipoteza în speță, voința

acționarului majoritar a generat hotărârea A.G.A. contestată, în cadrul unui

proces intern al societății astfel că și cauza actului respectiv trebuie să fie

atribuită acesteia din urmă, iar nu persoanei fizice a asociatului.

De

asemenea, instanța de apel a arătat că, pentru a reține cauza ilicită în sensul

menționat, tribunalul a apreciat în mod legal, ca fiind dovedit și suficient

faptul că la data adoptării hotărârii A.G.A. nr. 3 din 20 octombrie 2009 fusese

instituit sechestrul asupra bunurilor aportate și că efectuarea operațiunii

respective este prohibită de lege și că, astfel cum rezultă expres din

considerentele sentinței apelate tribunalul a enumerat și a analizat o serie de

acte juridice anterioare datei la care s-a adoptat hotărârea A.G.A.,

concluzionând în raport cu acestea în mod corect că la data de 16 octombrie

2009 toate bunurile asociatului respectiv erau sechestrate, evident în sensul

că se dispusese instituirea măsurii asigurătorii.

Instanța de apel a

mai reținut că nu poate fi vorba de o confuzie, în care s-ar fi aflat

tribunalul cu privire la data instituirii măsurilor asigurătorii prin decizia

nr. 1709 din 16 octombrie 2009, respectiv a datei încheierii proceselor –

verbale de sechestrare sau a adreselor de înființare a popririi, deoarece în

considerentele sentinței atacate tribunalul a precizat în mod expres că nu

influențează asupra datei sechestrului aceste din urmă date și că, în raport cu

dispozițiile art. 45 C. proc. fisc., actul administrativ fiscal produce efecte

din momentul în care este comunicat contribuabilului, ceea ce înseamnă, în

raport cu decizia nr. 1709 din 16 octombrie 2009, că aceasta își putea produce

efectele pentru care a fost emisă, și anume, punerea sechestrului în concret,

prin încheierea procesului – verbal în acest sens, numai după comunicare, iar

în speță, aceste procese – verbale au fost încheiate la 26 și 30 septembrie

2009 în mod legal, după comunicarea deciziei către societatea apelantă la 22

septembrie 2009.

Nici pretinsa confuzie a

instanței de fond cu privire la diminuarea cantitativă, respectiv, la

modificarea structurii patrimoniului asociatului nu a fost reținută motivat de

faptul că bunurile supuse aportului au fost înlocuite prin părțile sociale

obținute astfel, dar trebuie avut în vedere ca, referitor la posibilitatea

concretă de realizare a creanței împotriva asociatului debitor, bunurile

aportate iar nu părțile sociale sunt în măsură să ofere certitudinea

valorificării, mai ales în contextul în care într-o ipoteză similară asociatul

și-a și înstrăinat părțile sociale obținute tot prin aport în natură.

Din adresele înaintate A.N.A.F.

de către societatea apelantă sub nr. 62 din 16 decembrie 2009 și nr. 1 din 20

ianuarie 2010 (filele 197 și 201 Volum II dosar de fond) instanța a constatat

că apelanta urmărea înstrăinarea bunurilor și reținerea sumelor constituind

prețul într-un cont propriu, care urma să fie blocat, sechestrul

„transmițându-se” asupra acestor sume, ceea ce nu constituie chiar una dintre

modalitățile de valorificare conferită A.N.A.F. în condițiile legii, astfel că

este improprie luarea în considerare a incidenței art. 159 alin. (2) și (3) C.

proc. fisc. în aprecierea intenției de înstrăinare a bunurilor.

Concluzionând că instanța de fond

a aplicat corect dispozițiile art. 966 și art. 968 C. civ., la situația de fapt

reținută în cauză, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei a declarat

recurs SC D.E.R.S. SRL prin care a invocat nelegalitatea acesteia din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând

următoarele:

greșit actele deduse judecății, constând în adresele n. 62 din 16 decembrie

2009 și nr. 1 din 20 ianuarie 2010, reținând în mod eronat că din acestea ar fi

rezultat că se „urmărea înstrăinarea bunurilor și reținerea sumelor într-un

cont propriu ce urma să fie blocat, sechestrul transmițându-se asupra acestor

sume”, ceea ce nu ar fi constituit chiar una din modalitățile de valorificare

conferite de A.N.A.F.

Se susține că, prin cele două

adrese s-a solicitat permisiunea, acordul organelor fiscale de a valorifica

bunurile imobile indisponibilizate, sub control permanent al creditorului, în

condițiile art. 159 C. proc. fisc., iar motivul pentru care nu s-a dat curs

solicitării a fost acela că, la acel moment, actele de control întocmite de

organele fiscale erau contestate.

Explicând pe larg rațiunea pentru

care a fost reglementată modalitatea de valorificare a bunurilor prin art. 159 C.

proc. fisc., avantajele oferite de aceasta, recurenta conchide că nu a

intenționat să fraudeze interesele creditorului fiscal.

instanței de apel sunt rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor

legale privitoare la sechestrul asigurător – art. 129 C. proc. fisc. –,

respectiv a celor privind cauza actului juridic, dispoziții ce au fost aplicate

la o situație de fapt denaturată.

Dezvoltând acest motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține

următoarele:

- Pentru a se putea reține cauza

ilicită era necesar să se facă dovada că asociații ori societatea aveau

cunoștință de sechestru, care, încă nu era înființat asupra bunurilor aportate

și că scopul exclusiv al operațiunii a fost acela de a se încălca o dispoziție

prohibită de lege.

Or, la data Hotărârii A.G.A. nr. 3

din 20 octombrie 2009, decizia de instituire a sechestrului nu fusese

comunicată, iar bunurile nu fuseseră indisponibilizate.

- Cauza ilicită trebuia să

rezulte dintr-un act sau fapt al persoanei juridice, nu împrumutată de la

asociat sau de la o terță persoană.

Se susține că pretinsa sustragere

de la urmărirea fiscală este un fapt străin de societate ce nu poate atrage

nulitatea unei hotărâri a adunării generale.

- Împrejurarea de fapt și probele

depuse la dosar, pe baza cărora instanțele și-au format convingerea că actul

atacat are o cauză ilicită, nu susțin soluția pronunțată de instanțe.

Recurenta consideră eronată

aprecierea instanței în sensul căreia – după comunicarea Avizului de inspecție

fiscală nr. 866.100 din 10 septembrie 2009, asociatul societății ar fi fost în

măsură să poată anticipa aplicarea unei eventuale sancțiuni.

De asemenea, cu referire la

Decizia nr.1709/16 septembrie 2009 privind instituirea de măsuri asigurătorii,

se arată că bunurile nu au fost indisponibilizate și că puteau circula liber

ceea ce denotă confuzia instanței de fond în aprecierea acestui act, confuzie

confirmată de instanța de apel, respectiv că bunurile au fost indisponibilizate

cu data de 16 septembrie 2009 – data emiterii deciziei de instituire a

măsurilor asigurătorii, contrar dispozițiilor art. 45 C. proc. fisc.

Se

mai arată că, din tot materialul probator administrat în cauză, nu rezultă că

asociatul R.N. ar fi luat cunoștință de existența acestei decizii mai înainte

de 23 octombrie 2009, când i-a fost comunicată, instanțele refuzând să facă o

distincție clară între momentul emiterii deciziei de instituire a măsurii

asigurătorii (16 octombrie 2009) și indisponibilizarea în concret a acestora

(25 octombrie 2009).

În ceea ce privește

pretinsa diminuare a patrimoniului asociatului societății cu bunurile aportate

se face precizarea că asociatul nu a cedat dreptul de proprietate cu titlu

gratuit sau la o valoare subevaluată pentru a se putea vorbi de fraudarea

creditorilor.

nulitate invocat prin acțiune nu vizează un motiv de nulitate absolută a unei

hotărâri a adunării generale în accepțiunea art. 132 din Legea nr. 31/1990, ci

corespunde acțiunii pauliene (art. 975 C. civ.), întrucât întreaga motivare a

acțiunii și justificarea interesului se circumscriu tiparului acțiunii

creditorului în desființarea actului pretins viclean al debitorului său.

Recurenta consideră

necesar a puncta două aspecte și anume că, pe de o parte, acțiunea pauliană are

o configurație autonomă, fiind o acțiune în inopozabilitatea actului încheiat

de debitor în frauda creditorilor ceea ce înseamnă că nu se poate solicita

nulitatea absolută a actului pretins viclean.

Pe de altă parte,

creditorul trebuie să dovedească că actul pretins viclean a determinat o

diminuare a patrimoniului debitorului, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Pentru aceste

considerente, recurenta apreciază că instanțele ar fi trebuit să califice

corect acțiunea ca fiind specifică acțiunii pauliene, iar nu nulității

absolute.

Prin întâmpinare,

intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul

motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce

vizează interpretarea greșită a actelor deduse judecății, respectiv a adreselor

nr. 62 din 16 decembrie 2009 și nr. 1 din 20 ianuarie 2010 emise de recurentă

urmează a se avea în vedere că actul juridic dedus judecății este dat de

Hotărârea A.G.A. nr. 3 din 20 octombrie 2009, iar nu de cele două adrese

invocate de recurentă, care constituie de fapt probe aduse în apărare de către

aceasta.

Mai mult, prin

argumentele aduse în susținere, recurenta invocă aspecte de netemeinicie a

deciziei ce țin de aprecierea dată de instanțe acestor probe, iar nu de

nelegalitatea deciziei din prisma regulilor de interpretare.

Simpla trimitere la

dispozițiile art. 159 alin. (2) și (3) C. proc. fisc. și explicitarea

rațiunilor pentru care s-a reglementat ca modalitate de valorificare, în cadrul

executării silite, aceea a înțelegerii părților nu este de natură a încadra

criticile în vreunul din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct.

1 – 9 C. proc. civ.

Mai mult, cele două

adrese au fost emise de intimată ulterior adoptării hotărârii adunării generale

ce face obiectul acțiunii și nu au constituit probe hotărâtoare în pronunțarea

soluției de către instanța de apel și nici fundamentul acesteia.

În

ce privește cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza interpretării greșite a dispozițiilor art. 129

C. proc. fisc. se constată că nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate

câtă vreme întreaga argumentare adusă în susținere face trimitere la probe și

la aprecierea pe care instanța a dat-o acestora, în raport de care s-ar fi

stabilit o situație de fapt denaturată.

Înalta Curte

reamintește că în această fază procesuală rolul instanței de recurs este

limitat la verificarea deciziei strict din prisma motivelor de nelegalitate

reglementate de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fiindu-i interzis să

procedeze la o reapreciere a probelor, atribut exclusiv al instanței de apel.

Așa fiind, acestea nu

vor face obiectul analizei instanței.

În cadrul ultimului

motiv de recurs, recurenta consideră că motivele de nulitate invocate de

reclamantă prin acțiunea introductivă nu se circumscriu dispozițiilor art. 132

din Legea nr. 31/1990, ci corespund unei acțiuni pauliene, în inopozabilitatea

actului încheiat de debitor în frauda creditorilor, ceea ce denotă că

instanțele au procedat la o calificare greșită a acțiunii.

Sub acest aspect,

instanța constată că acest motiv nu a făcut obiectul analizei instanței de

apel, fiind invocat pentru prima dată în fața instanței de recurs.

Cum, controlul de

legalitate exercitat de instanța de recurs se va răsfrânge numai asupra a ceea

ce s-a judecat anterior, respectiv asupra a ceea ce a făcut obiectul analizei

instanței de apel, în limita motivelor invocate prin cererea de apel și cum,

prin cererea de apel, SC D.E.R.S. SRL nu a invocat o asemenea critică, aceasta

nu va fi examinată, ca urmare a luării în considerare a dispozițiilor art. 316 C.

proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ.

Pentru considerentele

exprese, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

pârâta SC D.E.R.S. SRL Popești - Leordeni

,

împotriva deciziei Curții de Apel

București nr. 424 din 28 octombrie 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

21 septembrie 2011.