ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

I

- Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca primă instanță.

2009 pe rolul Judecătoriei Cornetu, SC A. Popești Leordeni SA a formulat în

contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor Statului contestație la executare

împotriva somației transmisă de intimata cu adresa nr. 110377 din 22 ianuarie

2009 în baza titlului executor, contractul de concesiune nr. 76 din 21 aprilie

2000, cu motivarea că executarea astfel pornită este prescrisă în raport de dispozițiile

legale incidente.

Judecătoria Cornetu, prin sentința civilă nr. 991 din

25 martie 2009 și-a declinat competența de soluționare a contestației în

favoarea Curții de Apel București competentă material și teritorial potrivit

art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 și art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998,

cauza fiind înaintată instanței astfel investită.

înregistrată pe rolul Curții de Apel București contestatoarea SC A. Popești

Leordeni SA a formulat o nouă contestație la executare în contradictoriu cu

intimata Agenția Domeniilor Statului împotriva titlului executor, contractul

nr. 76/2000, a somației din data de 22 ianuarie 2009 și a Ordinului nr. 114695

din 23 martie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului prin care s-a ordonat

poprirea asupra sumelor existente în conturile contestatoarei în vederea

executării creanței datorate de 492.290,37 lei reprezentând penalități de întârziere.

Cele două contestații la executare formulate de

contestatoarea SC A. Popești Leordeni SA au fost conexate la data de 16 iunie

2009 de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 7846/2/2009.

În fața primei instanțe au fost încuviințate și

administrate, la cererea părților probe cu înscrisuri , interogatoriu, martorei

și o expertiză contabilă având ca obiectiv verificarea calculului penalităților

ce fac obiectul executării silite pornite de Agenția Domeniilor Statului.

2010 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis în parte

contestațiile la executare conexate formulate de contestatoarea SC A. Popești

Leordeni SA și în consecință a anulat în parte ordinul emis de intimata Agenția

Domeniilor Statului cu nr. 114695 din 23 martie 2009 și formele de executare silită

pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalități de întârziere.

Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut

următoarele:

Titlul executoriu în baza căruia intimata a pornit

executarea silită prin somație comunicată la 22 ianuarie 2009 îl reprezintă

contractul de concesiune nr. 76 încheiat de părți la 21 aprilie 2000 având ca

obiect exploatarea de către concesionar a unei suprafețe de teren agricol de

1.338,9 ha situată în perimetrul localității Popești-Leordeni-Ilfov, contra

plății unei redevențe reprezentând echivalentul a 520 kg grâu Stas/ha anual, părțile

convenind în art. 5 alin. (2) din contract o clauză penală pentru executarea cu

întârziere a plății redevenței, respectiv plata de penalități în conformitate

cu prevederile legale privind executarea creanțelor bugetare.

Creanța ce face obiectul executării silite pornită de

Agenția Domeniilor Statului - respectiv suma de 492.290 lei reprezintă

penalități de întârziere calculate pentru plata cu întârziere a redevenței

aferente anilor 2001, 2002 și 2003, respectiv 8 octombrie 2003 când contractul

de concesiune și-a încetat efectele, societatea concesionară fiind privatizată.

Potrivit raportului de expertiză dispus în cauză sub

aspectul contravalorii redevenței anuale, nu există divergențe între părți,

redevența aferentă anilor 2001-2003 fiind achitată, dar cu întârziere.

În ceea ce privește penalitățile datorate pentru

plata cu întârziere a redevenței pe anii 2001-2002 - prima instanță constată ca

termenul de prescripție a executării silite de 3 ani prevăzut de art. 98 din O.G.

nr. 11/1996 așa cum părțile au înțeles să-și întemeieze clauza penală, s-a

împlinit la sfârșitul anului 2004, respectiv 2005, pentru aceste penalități

operând prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită de către

Agenția Domeniilor Statului.

Pentru penalitățile plății de întârziere a redevenței

pe anul 2003, la termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 138 alin. (1)

din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, de 5 ani de la

data încheierii anului financiar în care a luat naștere dreptul și el nu s-a

împlinit în condițiile în care s-au efectuat plăți în contul acestei redevențe

în anul 2007 și 2008, conduită care echivalează cu o recunoaștere a debitului

cu consecința întreruperii cursului prescripției.

Însă, cu privire la aceste penalități aferente

redevenței pe anul 2003, prima instanță reține că, societatea agricolă

beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2006 privind stimularea privatizării

și dezvoltării societăților comerciale din domeniul agriculturii respectiv de

scutirea la plata penalităților și majorărilor de întârziere datorate Agenției

Domeniilor Statului, așa cum, dealtfel, concedenta menționează expres în adresa

nr. 49091 din 16 septembrie 2004.

În acest context legal, prima instanță a constatat,

că penalitățile aferente anului 2003 sunt datorate numai începând cu data de 30

mai 2004 și sunt în sumă de 16.600,32 lei, cu consecința admiterii în parte a

contestațiilor la executare și anularea formelor de executare silită întocmite

de Agenția Domeniilor Statului pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând

penalități de întârziere.

II - Recursul. Motivele de recurs.

2010, intimata Agenția Domeniilor Statului a declarat recurs împotriva sentinței

fondului solicitând, în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinței în sensul

respingerii contestațiilor la executare ca neîntemeiate.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ. vizând

încălcarea și aplicarea greșită a legii, susținând în argumentarea criticilor subsumate

acestui motiv următoarele:

Sub un prim aspect recurenta a arătat că expertiza

contabilă dispusă în cauză nu a răspuns convingător obiectivele stabilite

inițial și nici obiecțiunilor încuviințate după depunerea raportului, prezentând

un mod de calcul haotic ce nu poate fi valorificat.

Susține recurenta că raportul de expertiză nu conține

și o variantă de calcul având în vedere termenul de prescripție de 7 ani

prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Sub un al doilea aspect

recurenta critică aplicarea dispozițiilor Legii nr. 190/2004 de către prima

instanță, în condițiile în care contestatoarea, deși a fost notificată să se

prezinte la sediul instituției publice în vederea încheierii convenției

prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 pentru acordarea

înlesnirilor la plată, a refuzat sistematic semnarea acestei convenții, în

această situație neputând beneficia de înlesnirile prevăzute în Legea nr. 190/2004.

Asupra recursului.

de nelegalitate și netemeinicie invocate în temeiul art. 304

1

și art.

304 pct. 9 C. proc. civ., constată că prezentul recurs este nefondat.

Critica recurentului potrivit căreia se impune

casarea hotărârii în vederea administrării unei noi probe cu expertiză

contabilă, astfel cum a fost argumentată apare mai mult formală și lipsită de conținut

concret.

Raportul de expertiză efectuat de expertul M.E., este

o lucrare amplă, bine sistematizată, explicită și care răspunde punctual

obiectivelor stabilite de instanță, cu privire la verificarea calculului

penalităților pretinse de Agenția Domeniilor Statului în baza contractului de

concesiune, în raport de data plății redevențelor anuale datorate, precum și verificarea

existenței unor debite în raport de dispozițiile Legii nr. 190/2004.

Astfel spus, lucrarea oferă din punct de vedere

contabil toate elementele și explicațiile cu privire la plata redevenței,

scadența redevenței, numărul de zile de întârziere și modul de calcul,

clarificând aspectele care intră în sfera de competență a expertului.

Chestiunea termenului de prescripție a dreptului de a

cere executarea silită este o chestiune de judecată - de competența instanței

investite cu soluționarea cauzei.

Or, din considerentele sentinței, rezultă în mod clar

și explicit argumentele de drept care au fundamentat opinia primei instanțe cu

privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită pentru

penalitățile aferente

anilor

2001-2002.

Recurenta nu aduce nici o critică raționamentului

juridic expus de instanță, afirmând numai că în cauză se aplică termenul de

prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Sub acest aspect se impune a aminti că recursul

declarat în condițiile art. 304

1

C. proc. civ. deși permite

examinarea cauzei sub toate aspectele, nelimitându-se exclusiv la motivele de

nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu exonerează partea de a-și

argumenta criticile formulate.

În sfârșit, chiar dacă s-ar trece peste această

manieră inadecvată de redactare a criticilor formulate, având în vedere și

caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripția dreptului de a

cere executarea silită care permit instanței să verifice și din oficiu dacă

dreptul de a cere executarea silită este prescris, vom examina în cele ce

urmează aplicarea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea

silită de 7 ani stabilit în art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 privind

valorificarea unor active ale statului.

Prin O.U.G. nr. 64/2005 publicate în M.Of. Partea I nr.

574 din 4 iulie 2005, în vederea accelerării recuperării creanțelor datorate Agenția

Domeniilor Statului de către partenerii contractuali, s-a prevăzut în art. 1

alin. (2) și art. 3 ca dispozițiile cuprinse în Capitolele VIII, IX și X din O.U.G.

nr. 51/1998 cu modificările ulterioare se aplică și Agenția Domeniilor Statului

în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali având ca obiect orice

formă de exploatare eficientă a terenurilor.

Cum dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51

sunt cuprinse în capitolul II al actului normativ, trimiterea expresă la

capitolele VIII, IX și X impune concluzia că în varianta O.U.G. nr. 64/2005 de

la data adoptării, termenul special de prescripție de 7 ani nu se aplica

raporturilor contractuale încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

O.U.G. nr. 64/2005 a fost modificată prin articolul

unic din Legea nr. 94/2010 publicată în M.Of., Partea I nr. 350 din 27 mai 2010

alin.2 al art.1 având următorul conținut: „Dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998

privind valorificarea unor active ale statului se aplică și Agenția Domeniilor

Statului, în calitate de instituție implicată în procesul de privatizare”

precum și în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali (art. 3).

Așadar, prin Legea nr. 94/2010, toate dispozițiile

cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 se aplică și Agenției Domeniilor Statului în

relațiile cu partenerii contractuali în ceea ce privește valorificarea

creanțelor sale, inclusiv termenul special de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită de 7 ani, ceea ce semnifică o prelungire a termenului general

de trei ani aplicabil sub legea veche.

În acest context legal, revenind la cauză ce face

obiectul analizei, Curtea constată că există premisele unui conflict de legi în

timp, deoarece dreptul subiectiv a luat naștere înainte de intrarea în vigoare

a legii noi iar pe de altă parte există două dispoziții legale succesive care

reglementează diferit aceeași situație juridică.

În soluționarea acestui conflict de legi în timp,

guvernat de două principii complementare, principiul neretroactivității legii

noi și principiul aplicării imediate a legii noi, și având în vedere situațiile

concrete în legătură cu începutul curgerii prescripției și intervenirea unor

cauze de întrerupere a cursului prescripției, Curtea constată că pentru debitele

aferente redevențelor pe anii 2001 și 2002, termenul de prescripție de 3 ani

potrivit reglementării în vigoare la data când a început să curgă, s-a împlinit

înainte de intrarea în vigoare a legii noi, 29 mai 2010. Cum, legea nouă nu are

efect retroactiv, nu se mai poate repune în discuție ceea ce a fost stins prin

efectul prescripției (art. 1 C. civ.).

Cu privire la debitele aferente redevenței pe anul

2003, în legătură cu care a operat o întrerupere a cursului prescripției prin plățile

succesive efectuate de contestator, prescripția care deși a început să curgă

sub imperiul vechii legi nu a fost consumată la data intrării în vigoare a

legii noi, este supusă termenului din legea nouă respectiv termenului de 7 ani

care la data executării silite pornite de Agenția Domeniilor Statului prin

somația nr. 110377/2009 nu era împlinit.

Cu toate acestea, dezlegarea dată de instanța

fondului cu privire la penalitățile aferente redevenței pe anul 2003 nu s-a

întemeiat, pe aplicarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, chiar

dacă instanța în considerente reține în mod greșit termenul aplicabil de 5 ani,

ci pe aplicarea prevederilor Legii nr. 190/2004 privind stimularea privatizării

și dezvoltării societăților comerciale în domeniul agriculturii,

contestatoarea, în calitate de concesionară, îndeplinind condițiile de scutire

de la plata penalităților aferente redevenței datorate Agenției Domeniilor

Statului, în sensul că nu a înregistrat debite reprezentând redevența datorată

Agenției Domeniilor Statului după încheierea contractului de privatizare.

Or, recurenta nu contestă îndeplinirea de către

intimată a condițiilor stipulate de Legea nr.190/2004 pentru a beneficia de

înlesnirile acordare de art. 1 alin. (1) lit. d), din lege, încă din cursul

anului 2004, astfel că nesemnarea convenției care să materializeze punerea în

operă a acestui drept subiectiv, nu este de natură să înlăture de la aplicare

beneficiul legii.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte,

constatând neîntemeiate criticile formulate, va respinge prezentul recurs

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de recurenta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI

împotriva sentinței nr. 119 din 4 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.