ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2011

Prin cererea înregistrată la data de 4 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei Cornetu, SC A. Popești Leordeni SA a formulat în contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor Statului contestație la executare împotriva somației transmisă de intimata cu adresa nr. 110377 din 22 ianuarie 2009 în baza titlului executor, contractul de concesiune nr. 76 din 21 aprilie 2000, cu motivarea că executarea astfel pornită este prescrisă în raport de dispozițiile legale incidente. Judecătoria Cornetu, prin sentința civilă nr. 991 din 25 martie 2009 și-a declinat competența de soluționare a contestației în favoarea Curții de Apel București competentă material și teritorial potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 și art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, cauza fiind înaintată instanței astfel investită.

La data de 9 aprilie 2009 prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București contestatoarea SC A. Popești Leordeni SA a formulat o nouă contestație la executare în contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor Statului împotriva titlului executor, contractul nr. 76/2000, a somației din data de 22 ianuarie 2009 și a Ordinului nr. 114695 din 23 martie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului prin care s-a ordonat poprirea asupra sumelor existente în conturile contestatoarei în vederea executării creanței datorate de 492.290,37 lei reprezentând penalități de întârziere. Cele două contestații la executare formulate de contestatoarea SC A. Popești Leordeni SA au fost conexate la data de 16 iunie 2009 de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 7846/2/2009. În fața primei instanțe au fost încuviințate și administrate, la cererea părților probe cu înscrisuri , interogatoriu, martorei și o expertiză contabilă având ca obiectiv verificarea calculului penalităților ce fac obiectul executării silite pornite de Agenția Domeniilor Statului.

Prin sentința comercială nr. 119 din 4 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis în parte contestațiile la executare conexate formulate de contestatoarea SC A. Popești Leordeni SA și în consecință a anulat în parte ordinul emis de intimata Agenția Domeniilor Statului cu nr. 114695 din 23 martie 2009 și formele de executare silită pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalități de întârziere. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele: Titlul executoriu în baza căruia intimata a pornit executarea silită prin somație comunicată la 22 ianuarie 2009 îl reprezintă contractul de concesiune nr. 76 încheiat de părți la 21 aprilie 2000 având ca obiect exploatarea de către concesionar a unei suprafețe de teren agricol de 1.338,9 ha situată în perimetrul localității Popești-Leordeni-Ilfov, contra plății unei redevențe reprezentând echivalentul a 520 kg grâu Stas/ha anual, părțile convenind în art. 5 alin. (2) din contract o clauză penală pentru executarea cu întârziere a plății redevenței, respectiv plata de penalități în conformitate cu prevederile legale privind executarea creanțelor bugetare. Creanța ce face obiectul executării silite pornită de Agenția Domeniilor Statului - respectiv suma de 492.290 lei reprezintă penalități de întârziere calculate pentru plata cu întârziere a redevenței aferente anilor 2001, 2002 și 2003, respectiv 8 octombrie 2003 când contractul de concesiune și-a încetat efectele, societatea concesionară fiind privatizată. Potrivit raportului de expertiză dispus în cauză sub aspectul contravalorii redevenței anuale, nu există divergențe între părți, redevența aferentă anilor 2001-2003 fiind achitată, dar cu întârziere. În ceea ce privește penalitățile datorate pentru plata cu întârziere a redevenței pe anii 2001-2002 - prima instanță constată ca termenul de prescripție a executării silite de 3 ani prevăzut de art. 98 din O.G. nr. 11/1996 așa cum părțile au înțeles să-și întemeieze clauza penală, s-a împlinit la sfârșitul anului 2004, respectiv 2005, pentru aceste penalități operând prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită de către Agenția Domeniilor Statului. Pentru penalitățile plății de întârziere a redevenței pe anul 2003, la termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 138 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere dreptul și el nu s-a împlinit în condițiile în care s-au efectuat plăți în contul acestei redevențe în anul 2007 și 2008, conduită care echivalează cu o recunoaștere a debitului cu consecința întreruperii cursului prescripției. Însă, cu privire la aceste penalități aferente redevenței pe anul 2003, prima instanță reține că, societatea agricolă beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2006 privind stimularea privatizării și dezvoltării societăților comerciale din domeniul agriculturii respectiv de scutirea la plata penalităților și majorărilor de întârziere datorate Agenției Domeniilor Statului, așa cum, dealtfel, concedenta menționează expres în adresa nr. 49091 din 16 septembrie 2004. În acest context legal, prima instanță a constatat, că penalitățile aferente anului 2003 sunt datorate numai începând cu data de 30 mai 2004 și sunt în sumă de 16.600,32 lei, cu consecința admiterii în parte a contestațiilor la executare și anularea formelor de executare silită întocmite de Agenția Domeniilor Statului pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalități de întârziere. II - Recursul. Motivele de recurs.

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2010, intimata Agenția Domeniilor Statului a declarat recurs împotriva sentinței fondului solicitând, în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinței în sensul respingerii contestațiilor la executare ca neîntemeiate. Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. vizând încălcarea și aplicarea greșită a legii, susținând în argumentarea criticilor subsumate acestui motiv următoarele: Sub un prim aspect recurenta a arătat că expertiza contabilă dispusă în cauză nu a răspuns convingător obiectivele stabilite inițial și nici obiecțiunilor încuviințate după depunerea raportului, prezentând un mod de calcul haotic ce nu poate fi valorificat. Susține recurenta că raportul de expertiză nu conține și o variantă de calcul având în vedere termenul de prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Sub un al doilea aspect recurenta critică aplicarea dispozițiilor Legii nr. 190/2004 de către prima instanță, în condițiile în care contestatoarea, deși a fost notificată să se prezinte la sediul instituției publice în vederea încheierii convenției prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 pentru acordarea înlesnirilor la plată, a refuzat sistematic semnarea acestei convenții, în această situație neputând beneficia de înlesnirile prevăzute în Legea nr. 190/2004. Asupra recursului.

Înalta Curte, verificând hotărârea atacată pe aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate în temeiul art. 304 1 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că prezentul recurs este nefondat. Critica recurentului potrivit căreia se impune casarea hotărârii în vederea administrării unei noi probe cu expertiză contabilă, astfel cum a fost argumentată apare mai mult formală și lipsită de conținut concret. Raportul de expertiză efectuat de expertul M.E., este o lucrare amplă, bine sistematizată, explicită și care răspunde punctual obiectivelor stabilite de instanță, cu privire la verificarea calculului penalităților pretinse de Agenția Domeniilor Statului în baza contractului de concesiune, în raport de data plății redevențelor anuale datorate, precum și verificarea existenței unor debite în raport de dispozițiile Legii nr. 190/2004. Astfel spus, lucrarea oferă din punct de vedere contabil toate elementele și explicațiile cu privire la plata redevenței, scadența redevenței, numărul de zile de întârziere și modul de calcul, clarificând aspectele care intră în sfera de competență a expertului. Chestiunea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este o chestiune de judecată - de competența instanței investite cu soluționarea cauzei. Or, din considerentele sentinței, rezultă în mod clar și explicit argumentele de drept care au fundamentat opinia primei instanțe cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită pentru penalitățile aferente anilor 2001-2002. Recurenta nu aduce nici o critică raționamentului juridic expus de instanță, afirmând numai că în cauză se aplică termenul de prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Sub acest aspect se impune a aminti că recursul declarat în condițiile art. 304 1 C. proc. civ. deși permite examinarea cauzei sub toate aspectele, nelimitându-se exclusiv la motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu exonerează partea de a-și argumenta criticile formulate. În sfârșit, chiar dacă s-ar trece peste această manieră inadecvată de redactare a criticilor formulate, având în vedere și caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripția dreptului de a cere executarea silită care permit instanței să verifice și din oficiu dacă dreptul de a cere executarea silită este prescris, vom examina în cele ce urmează aplicarea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani stabilit în art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului. Prin O.U.G. nr. 64/2005 publicate în M.Of. Partea I nr. 574 din 4 iulie 2005, în vederea accelerării recuperării creanțelor datorate Agenția Domeniilor Statului de către partenerii contractuali, s-a prevăzut în art. 1 alin. (2) și art. 3 ca dispozițiile cuprinse în Capitolele VIII, IX și X din O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările ulterioare se aplică și Agenția Domeniilor Statului în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali având ca obiect orice formă de exploatare eficientă a terenurilor. Cum dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51 sunt cuprinse în capitolul II al actului normativ, trimiterea expresă la capitolele VIII, IX și X impune concluzia că în varianta O.U.G. nr. 64/2005 de la data adoptării, termenul special de prescripție de 7 ani nu se aplica raporturilor contractuale încheiate de Agenția Domeniilor Statului. O.U.G. nr. 64/2005 a fost modificată prin articolul unic din Legea nr. 94/2010 publicată în M.Of., Partea I nr. 350 din 27 mai 2010 alin.2 al art.1 având următorul conținut: „Dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului se aplică și Agenția Domeniilor Statului, în calitate de instituție implicată în procesul de privatizare” precum și în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali (art. 3). Așadar, prin Legea nr. 94/2010, toate dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 se aplică și Agenției Domeniilor Statului în relațiile cu partenerii contractuali în ceea ce privește valorificarea creanțelor sale, inclusiv termenul special de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani, ceea ce semnifică o prelungire a termenului general de trei ani aplicabil sub legea veche. În acest context legal, revenind la cauză ce face obiectul analizei, Curtea constată că există premisele unui conflict de legi în timp, deoarece dreptul subiectiv a luat naștere înainte de intrarea în vigoare a legii noi iar pe de altă parte există două dispoziții legale succesive care reglementează diferit aceeași situație juridică. În soluționarea acestui conflict de legi în timp, guvernat de două principii complementare, principiul neretroactivității legii noi și principiul aplicării imediate a legii noi, și având în vedere situațiile concrete în legătură cu începutul curgerii prescripției și intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției, Curtea constată că pentru debitele aferente redevențelor pe anii 2001 și 2002, termenul de prescripție de 3 ani potrivit reglementării în vigoare la data când a început să curgă, s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, 29 mai 2010. Cum, legea nouă nu are efect retroactiv, nu se mai poate repune în discuție ceea ce a fost stins prin efectul prescripției (art. 1 C. civ.). Cu privire la debitele aferente redevenței pe anul 2003, în legătură cu care a operat o întrerupere a cursului prescripției prin plățile succesive efectuate de contestator, prescripția care deși a început să curgă sub imperiul vechii legi nu a fost consumată la data intrării în vigoare a legii noi, este supusă termenului din legea nouă respectiv termenului de 7 ani care la data executării silite pornite de Agenția Domeniilor Statului prin somația nr. 110377/2009 nu era împlinit. Cu toate acestea, dezlegarea dată de instanța fondului cu privire la penalitățile aferente redevenței pe anul 2003 nu s-a întemeiat, pe aplicarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă instanța în considerente reține în mod greșit termenul aplicabil de 5 ani, ci pe aplicarea prevederilor Legii nr. 190/2004 privind stimularea privatizării și dezvoltării societăților comerciale în domeniul agriculturii, contestatoarea, în calitate de concesionară, îndeplinind condițiile de scutire de la plata penalităților aferente redevenței datorate Agenției Domeniilor Statului, în sensul că nu a înregistrat debite reprezentând redevența datorată Agenției Domeniilor Statului după încheierea contractului de privatizare. Or, recurenta nu contestă îndeplinirea de către intimată a condițiilor stipulate de Legea nr.190/2004 pentru a beneficia de înlesnirile acordare de art. 1 alin. (1) lit. d), din lege, încă din cursul anului 2004, astfel că nesemnarea convenției care să materializeze punerea în operă a acestui drept subiectiv, nu este de natură să înlăture de la aplicare beneficiul legii. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile formulate, va respinge prezentul recurs potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.