ÎCCJ, decizie (scj.ro #82991)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82991) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prescripția

dreptului de a cere executarea silită. Intervenirea unui conflict de legi

în timp. Efecte asupra termenului de prescripție

Cuprins pe materii: drept comercial. Prescripția

extinctivă

Index alfabetic: prescripția dreptului de a cere executarea

silită

- conflict de legi în timp

O.U.G. nr. 51/1998, art. 13 alin. (5)

O.U.G. nr. 64/2005, art. 1 alin. (2), art. 3

Legea nr. 94/2010, art. 1 alin. (2)

Potrivit

Legii nr. 94/2010, prin care a fost modificată O.U.G. nr.64/2005, toate

dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 se aplică și A.D.S.

în relațiile cu partenerii contractuali în ceea ce privește

valorificarea creanțelor sale, inclusiv termenul special de

prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani.

În

soluționarea acestui conflict de legi în timp, guvernat de două

principii complementare, principiul neretroactivității legii noi

și principiul aplicării imediate a legii noi, ținând cont de

situațiile concrete în legătură cu începutul curgerii prescripției

și intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției,

dacă termenul de prescripție de 3 ani, stabilit potrivit

reglementării în vigoare la data când a început să curgă,

nu

s-a împlinit la data intrării în vigoare a legii noi, acesta va fi supus

termenului din legea nouă, respectiv termenului de 7 ani.

Secția comercială, Decizia nr. 1131 din 15 martie 2011

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, ca

primă instanță.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Cornetu, SC A. Popești Leordeni SA a formulat în contradictoriu cu

intimata A.D.S. contestație la executare împotriva somației

transmisă de intimata cu adresa nr. 110377/2009 în baza  titlului

executor, contractul de concesiune nr. 76/2000, cu motivarea că executarea

astfel pornită este prescrisă în raport de dispozițiile legale

incidente.

Judecătoria Cornetu, prin sentința civilă nr.

991/2009, și-a declinat competența de soluționare a

contestației în favoarea Curții de Apel București

competentă material și teritorial potrivit art. 1 alin. (2) din

O.U.G. nr. 64/2005 și art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, cauza fiind

înaintată  instanței astfel învestită.

La data de 9 aprilie 2009, prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, contestatoarea SC A. Popești

Leordeni SA a formulat o nouă contestație la executare în

contradictoriu cu intimata A.D.S. împotriva titlului executor, contractul nr.

76/2000, a somației din data de 22 ianuarie 2009 și a Ordinului nr.

114695/2009 emis de A.D.S. prin care s-a ordonat poprirea asupra sumelor

existente în conturile contestatoarei în vederea executării creanței

datorate de 492.290,37 lei reprezentând penalități de întârziere. (…)

Prin sentința comercială nr. 119/2010, Curtea de Apel

București, Secția a VI-a comercială, a admis în parte

contestațiile la executare conexate formulate de contestatoarea SC A.

Popești Leordeni SA și, în consecință, a anulat în parte

ordinul emis de intimata A.D.S. cu nr. 114695/2009 și formele de executare

silită pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalități de

întârziere.

Pentru a se pronunța astfel prima instanță a

reținut următoarele:

Titlul executoriu în baza căruia intimata a pornit

executarea silită prin somație comunicată la 22 ianuarie 2009 îl

reprezintă contractul de concesiune nr. 76 încheiat de părți la

21 aprilie 2000 având ca obiect exploatarea de către concesionar a unei

suprafețe de teren agricol de 1.338,9 ha situată în perimetrul localității Popești-Leordeni-Ilfov, contra plății unei redevențe

reprezentând echivalentul a 520 kg grâu Stas/ha anual, părțile

convenind în art. 5 alin. (2) din contract o clauză penală pentru

executarea cu întârziere a plății redevenței, respectiv plata de

penalități în conformitate cu prevederile legale privind executarea

creanțelor bugetare.

Creanța ce face obiectul executării silite

pornită de A.D.S., respectiv suma de 492.290 lei, reprezintă

penalități de întârziere calculate pentru plata cu întârziere a

redevenței aferente anilor 2001, 2002 și 2003, respectiv 8 octombrie

2003 când contractul de concesiune și-a încetat efectele, societatea

concesionară fiind privatizată.(…)

În ceea ce privește penalitățile datorate pentru

plata cu întârziere a redevenței pe anii 2001-2002, prima

instanță a constatat că termenul de prescripție a

executării silite de 3 ani prevăzut de art. 98 din O.G. nr. 11/1996,

așa cum părțile au înțeles să-și întemeieze

clauza penală, s-a împlinit la sfârșitul anului 2004, respectiv 2005,

pentru aceste penalități operând prescripția extinctivă a

dreptului de a cere executarea silită de către A.D.S.

Pentru penalitățile plății cu întârziere a

redevenței pe anul 2003, termenul de prescripție este cel

prevăzut de art. 138 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea

creanțelor bugetare, de 5 ani de la data încheierii anului financiar în

care a luat naștere dreptul și el nu s-a împlinit în condițiile

în care s-au efectuat plăți în contul acestei redevențe în anul

2007 și 2008, conduită care echivalează cu o recunoaștere a

debitului cu consecința întreruperii cursului prescripției.

Însă, cu privire la aceste penalități aferente

redevenței pe anul 2003, prima instanță a reținut că

societatea agricolă beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2006

privind stimularea privatizării și dezvoltării

societăților comerciale din domeniul agriculturii, respectiv de

scutirea la plata penalităților și majorărilor de

întârziere datorate A.D.S., așa cum, de altfel, concedenta

menționează expres în adresa nr. 49091/2004.

În acest context legal, prima instanță a constatat

că penalitățile aferente anului 2003 sunt datorate numai

începând cu data de 30 mai 2004 și sunt în sumă de 16.600,32 lei, cu

consecința admiterii în parte a contestațiilor la executare și

anularea formelor de executare silită întocmite de A.D.S. pentru suma de

475.690,03 lei reprezentând penalități de întârziere.

Recursul . Motivele de recurs.

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2010,

intimata A.D.S. a declarat recurs împotriva sentinței fondului solicitând,

în principal, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinței în

sensul respingerii contestațiilor la executare ca neîntemeiate.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipoteza

reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ. vizând încălcarea și aplicarea greșită a legii,

susținând în argumentarea criticilor subsumate acestui motiv

următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că expertiza

contabilă dispusă în cauză nu a răspuns convingător

obiectivelor stabilite inițial și nici obiecțiunilor

încuviințate după depunerea raportului,  prezentând un  mod de calcul

haotic ce nu poate fi valorificat.

A susținut recurenta că raportul de expertiză nu

conține și o variantă de calcul, având în vedere termenul de

prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.

51/1998. Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 190/2004 de către prima instanță,

în condițiile în care contestatoarea, deși a fost notificată

să se prezinte la sediul instituției publice în vederea încheierii

convenției prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004

pentru acordarea înlesnirilor la plată, a refuzat sistematic semnarea

acestei convenții, în această situație neputând beneficia de

înlesnirile prevăzute în Legea nr. 190/2004.

Asupra recursului.

Înalta Curte, verificând hotărârea atacată pe

aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate în temeiul art. 304

1

și 304 pct. 9 C. proc. civ., a constatat că recursul este nefondat.

Critica recurentului potrivit căreia se impune casarea

hotărârii în vederea administrării unei noi probe cu expertiză

contabilă, astfel cum a fost argumentată, apare mai mult formală

și lipsită de conținut concret.

Raportul de expertiză efectuat de expertul M.E. este o

lucrare amplă, bine sistematizată, explicită și care

răspunde punctual obiectivelor stabilite de instanță cu privire

la verificarea calculului penalităților pretinse de A.D.S. în baza

contractului de concesiune, în raport de data plății

redevențelor anuale datorate, precum și verificarea existenței

unor debite în raport de dispozițiile Legii nr. 190/2004.

Astfel spus, lucrarea oferă din punct de vedere contabil

toate elementele și explicațiile cu privire la plata redevenței,

scadența redevenței, numărul de zile de întârziere și modul

de calcul, clarificând aspectele care intră în sfera de

competență a expertului.

Chestiunea termenului de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită  este o chestiune de judecată, de competența

instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Or, din considerentele sentinței rezultă în mod clar

și explicit argumentele de drept care au fundamentat opinia primei

instanțe cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită

pentru penalitățile aferente anilor 2001-2002.

Recurenta nu aduce nici o critică raționamentului

juridic expus de instanță, afirmând numai că în cauză se

aplică termenul de prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13

alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Sub acest aspect se impune a aminti că recursul declarat în

condițiile art. 304

1

C. proc. civ. deși permite examinarea

cauzei sub toate aspectele, nelimitându-se exclusiv la motivele de nelegalitate

prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu exonerează partea de a-și

argumenta criticile formulate.

În sfârșit, chiar dacă s-ar trece peste această

manieră inadecvată de redactare a criticilor formulate, având în

vedere și caracterul imperativ al normelor care reglementează

prescripția dreptului de a cere executarea silită care permit

instanței să verifice și din oficiu dacă dreptul de a cere

executarea silită este prescris, vom examina în cele ce urmează

aplicarea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită

de 7 ani stabilit în art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 privind

valorificarea unor active ale statului.

Prin O.U.G. nr. 64/2005 (…), în vederea accelerării

recuperării creanțelor datorate A.D.S. de către partenerii

contractuali, s-a prevăzut în art. 1 alin. (2) și art. 3 că

dispozițiile cuprinse în Capitolele VIII, IX și X din O.U.G. nr.

51/1998 cu modificările ulterioare se aplică și A.D.S. în cazul

contractelor încheiate cu parteneri contractuali având ca obiect orice

formă de exploatare eficientă a terenurilor.

Cum

dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 sunt cuprinse în

capitolul II al actului normativ, trimiterea expresă la capitolele VIII,

IX și X impune concluzia că în varianta O.U.G. nr. 64/2005 de la data

adoptării, termenul special de prescripție de 7 ani nu se aplică

raporturilor contractuale încheiate de A.D.S.

O.U.G.

nr. 64/2005 a fost modificată prin articolul unic din Legea nr. 94/2010

(…), alin. (2) al art. 1 având următorul conținut: „Dispozițiile

O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului se

aplică și A.D.S., în calitate de instituție implicată în

procesul de privatizare” precum și în cazul contractelor încheiate cu

parteneri contractuali (art. 3).

Așadar,

prin Legea nr. 94/2010, toate dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998

se aplică și A.D.S. în relațiile cu partenerii contractuali în

ceea ce privește valorificarea creanțelor sale, inclusiv termenul

special de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 7

ani, ceea ce semnifică o prelungire a termenului general de trei ani aplicabil

sub legea veche.

În

acest context legal, revenind la cauza ce face obiectul analizei, Curtea a

constatat că există premisele unui conflict de legi în timp, deoarece

dreptul subiectiv a luat naștere înainte de intrarea în vigoare a legii

noi, iar pe de altă parte există două dispoziții legale

succesive care reglementează diferit aceeași situație

juridică.

În

soluționarea acestui conflict de legi în timp, guvernat de două

principii complementare, principiul neretroactivității legii noi

și principiul aplicării imediate a legii noi, și având în vedere

situațiile concrete în legătură cu începutul curgerii

prescripției și intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului

prescripției, Curtea a constatat că pentru debitele aferente

redevențelor pe anii 2001 și 2002, termenul de prescripție de 3

ani, potrivit reglementării în vigoare la data când a început să

curgă, s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, 29 mai

discuție ceea ce a fost stins prin efectul prescripției (art. 1 C. civ.).

Cu

privire la debitele aferente redevenței pe anul 2003, în

legătură cu care a operat o întrerupere a cursului prescripției

prin plățile succesive efectuate de contestator, prescripția

care deși a început să curgă sub imperiul vechii legi nu a fost

consumată la data intrării în vigoare a legii noi, este supusă

termenului din legea nouă respectiv termenului de 7 ani care la data

executării silite pornite de A.D.S. prin somația nr. 110377/2009 nu

era împlinit.

Cu

toate acestea, dezlegarea dată de instanța fondului cu privire la

penalitățile aferente redevenței pe anul 2003 nu s-a întemeiat

pe aplicarea prescripției dreptului de a cere executarea silită,

chiar dacă instanța în considerente reține în mod greșit

termenul aplicabil de 5 ani, ci pe aplicarea prevederilor Legii nr. 190/2004

privind stimularea privatizării și dezvoltării

societăților comerciale în domeniul agriculturii, contestatoarea, în

calitate de concesionară, îndeplinind condițiile de  scutire de la

plata penalităților aferente redevenței datorate A.D.S., în

sensul că nu a înregistrat debite reprezentând redevența

datorată A.D.S. după încheierea contractului de privatizare.

Or,

recurenta nu contestă îndeplinirea de către intimată a condițiilor

stipulate de Legea nr. 190/2004 pentru a beneficia de înlesnirile acordare de

art. 1 alin. (1) lit. d) din  lege, încă din cursul anului 2004, astfel

că nesemnarea convenției care să materializeze punerea în

operă a acestui drept subiectiv nu este de natură să

înlăture de la aplicare beneficiul legii.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând

neîntemeiate criticile formulate, a respins recursul ca nefondat, potrivit art.

312 alin. (1) C. proc. civ.