ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1172/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, la data de 20 noiembrie 2007 doamna C.A. a formulat în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) contestație la executarea silită pornită de intimată împotriva sa solicitând ca prin hotărârea instanței să se constate împlinit termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanței izvorâte din titlu executoriu, sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, și pe cale se consecință să se respingă executarea silită ca fiind stinsă prin prescripție.

Potrivit contestatoarei la data de 9 noiembrie 2007 intimata A.V.A.S. i-a comunicat cu adresa din 18 octombrie 2007 titlul executoriu pentru creanța de 1.320.412,42 ron stabilită prin sentința penală nr. 1650/2003 în vedere executării sumei, în temeiul art. 21 și urm.din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului. Susține contestatoarea că executarea pornită de intimată nu este supusă dispozițiilor legii speciale, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 lit. a) – e) din Ordonanță de natură să atragă incidența actului normativ.

Potrivit contestatoarei în cauză se aplică legea civilă generală în raport de care termenul special de prescripție al dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani de la data nașterii dreptului, termen care în opinia contestatoarei a început să curgă la data de 8 octombrie 2004 și s-a împlinit la 7 octombrie 2007 înainte de momentul la care intimata a pornit executarea respectiv 9 noiembrie 2007. În sfârșit, susține contestatoarea că și în ipoteza în care s-ar aprecia că este incident termenul de prescripție al dreptului de a cere executarea de 7 ani prevăzut de O.U.G. nr. 51/1998 și acest termen este împlinit în raport de data nașterii prejudiciului – octombrie 1995. În drept contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 399 și următ.

C. proc. civ., art. 38 – art. 40 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 3, art. 7 și art. 16 lit. e) din Decretul nr. 167/1958. Prin întâmpinarea depusă în cauză la data de 7 decembrie 2007 intimata A.V.A.S. a solicitat respingerea ca nefondată a contestației la executare, arătând, în esență că, dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită are la bază contractul de cesiune de creanță din 24 iunie 1999 încheiat cu SC B. SA prin care a preluat creanța neperformantă a debitorului cedat SC A.I. SRL Timișoara. Susține intimata că în baza acestui contract de cesiune s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. 7787 al Judecătoriei sectorului 3 București, finalizat prin sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 ce reprezintă titlul executoriu.

Potrivit intimatei participarea procesuală a instituției publice în dosarul penal în care s-a pronunțat titlul executoriu a fost determinată de contractul de cesiune de creanță încheiat cu SC B. SA privind creanța neperformantă deținută împotriva debitorului SC A.I. SRL ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998, iar potrivit art. 13 alin. (5) din Ordonanță, termenul de prescripție al dreptului de a cere executarea silită este de 7 ani, termen care nu s-a împlinit față de data rămânerii definitive a sentinței penale respectiv 8 octombrie 2004. Prin sentința comercială nr. 20 din 22 februarie 2008 Curtea Apel București, secția a V-a comercială, ca primă instanță, a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoare.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut din materialul probator administrat că prin contractul de cesiune încheiat de A.V.A.S. cu SC B. SA din 24 iunie 1999, intimata a preluat creanța stabilită prin sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, iar la data de 22 octombrie 2007, intimata A.V.A.S. a pornit executarea silită împotriva contestatoarei prin comunicarea titlului executoriu în baza procedurii speciale prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, procedură care nu limitează sfera creanțelor supuse executării fiind aplicabile și pentru creanțele rezultate din hotărâri judecătorești civile și penale.

Cu privire la termenul de prescripție al dreptului de a cere executarea silită, Curtea constată că, în raport de dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanță, termenul de 7 ani aplicabil în cauză, a început să curgă de la data nașterii dreptului de a cere executarea, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii penale ce constituie titlu – 8 octombrie 2004 – astfel încât executarea silită pornită împotriva contestatoarei la 22 octombrie 2007 nu este prescrisă. Împotriva acestei sentințe contestatoarea a declarat recurs la data de 6 mai 2008, în termen legal solicitând, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației la executare astfel cum a fost formulată. Recurenta contestatoare și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. cu aplicarea și a dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârea pronunțată în prima instanță fiind supusă numai recursului poate fi examinată sub toate aspectele. Argumentele recurentei subsumate criticilor de nelegalitate invocate au vizat următoarele aspecte: Sub un prim aspect recurenta a susținut că sentința penală în baza căreia a fost pornită executarea silită de A.V.A.S. nu face parte din categoria titlurilor executorii prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998, în mod limitativ, respectiv contractele și convențiile de credit dintre bancă și debitorul cedat, actele prin care s-au constituit garanții reale sau personale, și alte titluri constatatoare ale creanței, în această ultimă categorie intrând toate actele juridice încheiate de bancă cu debitorul cedat în legătură cu creanța neperformantă preluată de A.V.A.S.

Or, susține contestatoarea, prin sentința penală a fost obligată la despăgubiri civile către A.V.A.S. în temeiul art. 998 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală. Potrivit recurentei concluzia privind natura juridică contractuală a creanțelor bancare neperformante este întărită și de dispozițiile art. 13 din Ordonanță, care stabilind reguli speciale pentru executarea silită a acestora, se referă expres la contractele de credit, sau cesiune. Sub un al doilea aspect recurenta a arătat că nu se încadrează în categoriile de persoane indicate în art. 38 din Ordonanță ce pot fi subiecte ale raportului juridic execuțional reglementat de actul normativ. Recurenta nu a fost acționată în judecată de A.V.A.S.

pentru atragerea răspunderii sale civile așa cum prevăd dispozițiile înscrise în art. 39 alin. (2) din Ordonanță, iar sentința penală nu se referă la un debit care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale față de bancă, distinct de faptul că raportul juridic civil este diferit de cel penal prin aceea că părțile se găsesc în primul caz pe picior de egalitate, în vreme ce în al doilea caz, sunt într-un raport de putere prin care se urmărește restabilirea ordinii de drept în plan material urmând a se angaja responsabilitatea delictuală a făptuitorului. Potrivit recurentei argumentele invocate conduc la concluzia că titlul executoriu în discuție fiind o hotărâre penală, executarea lui se face conform prevederilor art. 466 C. proc.

pen. care face trimitere la dispozițiile legii civile în raport de care termenul de prescripție a executării este de trei ani, termen care s-a împlinit. La data de 29 noiembrie 2008 recurenta și-a completat motivele de recurs invocând, ca motiv de ordine publică, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ. (încălcarea competenței altei instanțe). În susținerea acestui motiv recurenta a arătat că în condițiile în care sentința penală ce constituie titlu executoriu nu face parte din categoria titlurilor executorii prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998, iar recurenta, debitoarea din titlu nu se încadrează în categoria debitorilor prevăzuți de art. 38 din Ordonanță, punerea în executare a titlului fiind supusă dispozițiilor legii generală pe cale de consecință și competența de soluționare a contestației revine instanței de drept comun, respectiv Judecătoriei ca instanță de executare determinată conform art. 373 alin. (2) C. proc.

civ. Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare la cererea de recurs solicitând respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate de instanța fondului ca legală și temeinică. Intimata a reiterat apărările formulate în fața primei instanțe subliniind faptul că din conținutul titlului executoriu rezultă că instanța penală a reținut calitatea instituției publice de parte civilă în baza contractului de cesiune de creanță din 1999 încheiat cu SC B. SA prin care s-a preluat creanța neperformantă a debitorului cedat SC A.I. SRL. Arată intimata că în aceste condiții executarea silită nu poate fi făcută decât în temeiul O.U.G.

nr. 51/1998 cu aplicarea dispozițiilor art. 13 cu privire la termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, termen care nu s-a împlinit față de data rămânerii definitive a sentinței penale din 8 octombrie 2004. Cu privire la competența de soluționare a contestației intimata a susținut că potrivit art. 45 din Ordonanță competența în primă instanță aparține Curții de apel, sentința penală pusă în executare încadrându-se în categoria a lte titluri constatatoare ale creanțelor A.V.A.S. Excepția de necompetență materială a Curții de apel ca primă instanță invocată de recurentă ca motiv de ordine publică, nu subzistă. Competența specială a Curții de apel ca primă instanță în litigiile în care A.V.A.S.

este parte, în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică, vizează,,cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele preluate. Obiectul prezentului litigiu îl constituie o contestație la executarea pornită de A.V.A.S. împotriva contestatoarei în temeiul art. 39 și art. 40 din Ordonanță, contestație în cadrul căruia toate apărările și susținerile părților cu privire la natura creanței valorificate, calitatea de debitoare a contestatoarei sunt întemeiate pe examinarea dispozițiilor Ordonanței așa încât, verificarea acestor aspecte se înscrie în sintagma „cereri de orice natură prevăzute de art. 45 din Ordonanță”. Altfel spus, chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentei cauze, constă în a stabili dacă titlul executoriu ce face obiectul executării pornite de A.V.A.S.

împotriva contestatoarei C.A. și anume sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București se integrează domeniului de aplicare al O.U.G. nr. 51/1998, privind valorificarea unor active ale statului, respectiv dacă creanța valorificată de A.V.A.S. se înscrie în categoria celor enumerate în art. 1 din Ordonanță și definite în art. 3 în sensul de creanță neperformantă preluată de la bănci, persoane juridice rămâne cu capital parțial de stat, sau creanțe comerciale asociate creanțelor neperformante preluate. Sub acest aspect considerentele sumare ale sentinței fondului, lipsite de claritate și în bună măsură contradictorii nu răspund susținerilor și apărărilor formulate de părți și nu explicitează în fapt și în drept, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, raționamentul care a impus adoptarea soluției pronunțate.

Argumentul instanței potrivit căruia creanța stabilită prin sentința penală nr. 1620 din 20 decembrie 2003 a fost preluată de A.V.A.S. de la SC B. SA prin contractul de cesiune încheiat la 24 iunie 1999, este lipsit de orice suport juridic fiind evident, că o creanță stabilită sub aspectul întinderii și al existenței sale în anul 2003 nu putea face obiectul cesiunii încheiate în anul 1999, distinct de faptul că în contractul de cesiune debitorul cedat era SC A.I. SRL, iar sentința penală a vizat-o pe contestatoarea din prezenta cauză în calitate de inculpată pentru modul în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în calitate de prepus al societății bancare. Cu alte cuvinte, afirmațiile instanței nu sunt susținute de o analiză a raporturilor juridice astfel cum au fost stabilite între părți.

Și cel de-al doilea considerent al instanței potrivit căruia dispozițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 51/1998 nu limitează sfera creanțelor supuse procedurii speciale, este greșit față de conținutul celor două texte de lege care enumeră limitativ creanțele ce fac obiectul reglementării, distinct de faptul că din această susținere ar rezulta că instanța nu a avut în vedere o creanță neperformantă, ci o creanță de altă natură pe care însă nu o explicitează. Așa fiind, Înalta Curte în analiza ce urmează a criticilor aduse soluției adoptate având în vedere și dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ. va porni de la semnificația acestei categorii de creanțe „neperformante” ce face obiectul reglementării Ordonanței astfel cum este definită în art. 3 „credite sau plasamente reprezentând principal și dobânzi acordate sau efectuate de către bănci clasificate în categoria îndoielnic sau pierdere”.

Față de susținerea intimatei în sensul că, prin contractul de cesiune de creanță încheiat cu SC B. SA la 24 iunie 1999 a preluat creanța neperformantă a debitorului cedat SC A.I. SRL, contract care a justificat calitatea sa de parte civilă în procesul penal pornit împotriva contestatoarei și finalizat prin sentința penală ce constituie titluri executorii, ceea ce ar circumscrie creanța de recuperat dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998, Înalta Curte apreciază că se impune, ca o premisă a analizei sale, un examen al considerentelor relevante din sentința penală ce constituie titlu executoriu, cu atât mai mult cu cât prima instanță nu face nicio referire la conținutul său.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, contestatoarea C.A., inculpata în cauză a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice reținându-se că în calitatea sa de director al sucursalei Lipscani a SC B. SA, în perioada 1994-1995 și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiunile de serviciu prin acordarea de plafoane de lucru, credite și deschideri de acreditare SC A.I. SRL. Rezultă cu privire la latura civilă că, în cauză s-a constituit parte civilă SC B. SA, care la termenul din 16 noiembrie 1998 și-a precizat cuantumul despăgubirilor solicitate, iar la data de 6 ianuarie 2000 A.V.A.S. a intervenit în cauză comunicând instanței că B.C.R.

este succesoarea în drepturi a SC B. SA ca urmare a fuziunii prin absorbție a acesteia din urmă cu B.C.R., iar potrivit actelor normative emise în procesul de fuziune, A.V.A.S. se subrogă în toate drepturile și obligațiile B.C.R. În cursul procesului A.V.A.S. s-a constituit parte civilă (23 aprilie 2001) cu sumele ce reprezentau soldul contractului de cesiune din 1999. Cu privire la cererea de constituire de parte civilă instanța penală reține în considerente următoarele: „va admite în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă având în vedere că inculpații răspund doar pentru prejudiciul cauzat prin acordarea facilităților SC A.I. SRL în perioada 1994 – noiembrie 1995 care echivalează cu debitul conturilor societății până la 30 noiembrie 1995”, instanța urmând să aibă în vedere adresa emisă de SC B. SA în dosarul de urmărire prin care se detaliază prejudiciul creat de cei doi inculpați, având în vedere că A.V.A.S.

nu a depus la dosar decât situația debitului SC A.I. SRL conform contractului de cesiune de creanță. Concluzionând pe acest aspect, Curtea reține din considerentele care explicitează și fundamentează admiterea în parte a acțiunii civilă că instanța penală prin hotărârea adoptată a obligat pe cei doi inculpați la plata prejudiciului produs SC B. SA prin infracțiune și nu în baza contractului de cesiune de creanță din 1999 încheiat între A.V.A.S. și SC B. SA privind pe debitorul cedat SC A.I. SRL iar substituirea A.V.A.S. în locul SC B. SA nu este rezultatul contractului de cesiune susmenționat ci efectul actelor normative emise în procesul de preluare a SC B. SA de B.C.R. (Ordonanța nr. 39 din 29 iulie 1999 publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 363 din 30 iulie 1999 privind finalizarea procesului de restructurare a SC B. SA și fuziunea prin absorbție a acestei bănci cu B.C.R.

SA.) potrivit cărora A.V.A.S. se subrogă în toate drepturile și obligațiile B.C.R. și reprezintă statul în calitate de garant în toate procesele și cererile în legătură cu angajamente, pretenții, răspunderi izvorâte din activitatea SC B. SA până la radierea acesteia din Registrul Comerțului. Așa fiind, raportul dintre SC B. SA și inculpata C.A. statuat prin sentința penală nr. 1650/2003 are ca temei răspunderea civilă delictuală a inculpatei pentru prejudiciul produs băncii prin săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și este distinct de raportul dintre SC B. SA și debitorul SC A.I. SRL cu privire la rambursarea creditelor restante, raport care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanță din 1998 încheiat cu A.V.A.S.

prin care creanța neperformantă în sensul art. 3 din Ordonanță a fost preluată în vederea valorificării. Altfel spus, creanțele izvorâte din cele două raporturi juridice creditoare sunt distincte, deoarece au temeiuri juridice diferite, respectiv răspunderea civilă delictuală printre prejudiciul creat băncii prin săvârșirea infracțiunii, stabilită prin sentința penală și creanța de natură obligațională în temeiul legii în raport cu debitorul cedat SC A.I. SRL care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanță supus dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998. Cum creanța constată prin sentința penală nu se încadrează în niciuna din categoriile de creanțe enumerate limitativ de art. 1 și art. 2 din Ordonanță rezultă că nu îi sunt aplicabile regulile speciale stabilite prin actul normativ cu privire la executarea silită.

În sprijinul acestei concluzii și al raționamentului juridic expus sunt și dispozițiile înscrise în art. 38 din Ordonanță care enumeră expres și limitativ categoriile de debitori respectiv: debitori cedați în temeiul contractelor de cesiune; persoane juridice rezultate din divizări cu scop fraudulos; giranți; anumite categorii de persoane cu răspunderi în conducerea societăților debitoare și persoane care au dobândit bunuri sau avantaje financiare în dauna obligațiilor de restituire a creditului, categorii în care contestatoarea nu poate fi inclusă.

De altfel, intimata nu a susținut în cadrul apărărilor sale că, recurenta contestatoarea s-ar încadra în vreuna din categoriile de debitori prevăzute expres în art. 38, întreaga sa apărare fiind construită pe teza că în procesul penal s-a constituit parte civilă în temeiul contractului de cesiune de creanță pentru creanța neperformantă preluată de la SC B. SA, ori această susținere examinată în considerentele de mai sus nu corespunde realității deoarece creanța preluată prin contractul de cesiune încheiat în anul 1999 nu putea include prejudiciul produs prin infracțiune a cărui existență și întindere a fost stabilită prin sentința pronunțată la 20 decembrie 2003. Prin urmare prima critică a recurentei potrivit căreia creanța ce face obiectul executării de către A.V.A.S.

este distinctă juridic atât ca titlu de creanță cât și din punct de vedere al debitorului, (care ar putea răspunde alături de debitorul cedat) de creanța neperformantă preluată de A.V.A.S., se vădește de deplin întemeiată. Pe cale de consecință, dreptul de a cere executarea silită a acestei creanțe este supus dispozițiilor dreptului comun în materie, cuprinse în codul de procedură civilă – art. 405 alin. (1) potrivit cărora dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, termen care începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită. În cauză, titlul executoriu – sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 a rămas definitivă la 8 octombrie 2004 prin decizia penală nr. 1811 a Curții de Apel București, secția I penală.

Cum potrivit, art. 376 – art. 378 C. proc. civ. dreptul de a cere executarea silită a sentinței penale s-a născut la data de 8 octombrie 2004, data rămânerii definitive, iar comunicarea titlului executoriu s-a făcut la data de 9 noiembrie 2007, după împlinirea termenului de 3 ani, rezultă că în cauză a operat prescripția dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu. Ca atare la data punerii în executare a sentinței penale, după împlinirea termenului de prescripție, titlul executoriu își pierduse puterea executorie, astfel încât formele de executare întreprinse sunt nule. Intimata A.V.A.S.

a susținut prin întâmpinare depusă la fond, că în cauză termenul de prescripție s-a întrerupt prin cererea sa de constituire de parte civilă în dosarul penal, invocând ca temei al întreruperii dispozițiilor art. 16 din Decretul nrt.167/1958, în sensul că cererea de constituire de parte civilă echivalează cu o cerere de chemare în judecată în procesul penal în conformitate cu dispozițiile art. 16 lit. b) din actul normativ. Apărarea intimatei se vădește însă vădit nefondată, în raport de dispozițiile legale pertinente în această materie, cuprinse în Codul de procedură civilă – cartea a V-a – referitoare la întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită, respectiv art. 4052 care enumeră cauzele de întrerupere, între care nu se regăsește și ipoteza avansată de intimata, care confundă cauzele de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune cu prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte constatând întemeiate motivele de nelegalitate invocate, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite prezentul recurs, va modifica sentința atacată și constatând prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitoarei C.A. în baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 3 București, va anula formele de executare silită efectuate în baza acestui titlu care și-a pierdut puterea executorie ca efect al prescripției dreptului de a cere executarea silită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatoarea C.A., împotriva sentinței comerciale nr. 20 din 22 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, modifică sentința atacată în sensul că admite contestația la executare formulată de contestatoarea C.A. Constată prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitoarei C.A. în baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. 7787/1998. Anulează formele de executare silită. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.