ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1172/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1172/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, la data de 20 noiembrie 2007

doamna C.A. a formulat în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) contestație la executarea silită

pornită de intimată împotriva sa solicitând ca prin hotărârea

instanței să se constate împlinit termenul de prescripție a

dreptului de a cere executarea silită a creanței izvorâte din titlu

executoriu, sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003

pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, și

pe cale se consecință să se respingă executarea silită

ca fiind stinsă prin prescripție.

Potrivit contestatoarei la data de 9

noiembrie 2007 intimata A.V.A.S. i-a comunicat cu adresa din 18 octombrie 2007

titlul executoriu pentru creanța de 1.320.412,42 ron stabilită prin

sentința penală nr. 1650/2003 în vedere executării sumei, în

temeiul art. 21 și urm.din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor

active ale statului.

Susține contestatoarea că

executarea pornită de intimată nu este supusă dispozițiilor

legii speciale, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

38 lit. a) – e) din Ordonanță de natură să atragă

incidența actului normativ.

Potrivit contestatoarei în cauză se

aplică legea civilă generală în raport de care termenul special

de prescripție al dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani

de la data nașterii dreptului, termen care în opinia contestatoarei a

început să curgă la data de 8 octombrie 2004 și s-a împlinit la

7 octombrie 2007 înainte de momentul la care intimata a pornit executarea

respectiv 9 noiembrie 2007.

În sfârșit, susține contestatoarea

că și în ipoteza în care s-ar aprecia că este incident termenul

de prescripție al dreptului de a cere executarea de 7 ani prevăzut de

O.U.G. nr. 51/1998 și acest termen este împlinit în raport de data

nașterii prejudiciului – octombrie 1995.

În drept contestatoarea și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 399 și următ. C. proc. civ., art. 38

– art. 40 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 3, art. 7 și art. 16 lit. e)

din Decretul nr. 167/1958.

Prin întâmpinarea depusă în cauză

la data de 7 decembrie 2007 intimata A.V.A.S. a solicitat respingerea ca

nefondată a contestației la executare, arătând, în

esență că, dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită are

la bază contractul de cesiune de creanță din 24 iunie 1999

încheiat cu SC B. SA prin care a preluat creanța neperformantă a

debitorului cedat SC A.I. SRL Timișoara.

Susține intimata că în baza acestui

contract de cesiune s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. 7787

al Judecătoriei sectorului 3 București, finalizat prin sentința

penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 ce reprezintă titlul

executoriu.

Potrivit intimatei participarea procesuală

a instituției publice în dosarul penal în care s-a pronunțat titlul executoriu

a fost determinată de contractul de cesiune de creanță încheiat

cu SC B. SA privind creanța neperformantă deținută

împotriva debitorului SC A.I. SRL ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 51/1998, iar potrivit art. 13 alin. (5) din Ordonanță, termenul

de prescripție al dreptului de a cere executarea silită este de 7

ani, termen care nu s-a împlinit față de data rămânerii

definitive a sentinței penale respectiv 8 octombrie 2004.

Prin sentința comercială nr. 20 din

22 februarie 2008 Curtea Apel București, secția a V-a comercială,

ca primă instanță, a respins ca neîntemeiată

contestația la executare formulată de contestatoare.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a

reținut din materialul probator administrat că prin contractul de

cesiune încheiat de A.V.A.S. cu SC B. SA din 24 iunie 1999, intimata a preluat

creanța stabilită prin sentința penală nr. 1650 din 20

decembrie 2003, iar la data de 22 octombrie 2007, intimata A.V.A.S. a pornit

executarea silită împotriva contestatoarei prin comunicarea titlului

executoriu în baza procedurii speciale prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998,

procedură care nu limitează sfera creanțelor supuse

executării fiind aplicabile și pentru creanțele rezultate din

hotărâri judecătorești civile și penale.

Cu privire la termenul de prescripție al

dreptului de a cere executarea silită, Curtea constată că, în

raport de dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanță, termenul

de 7 ani aplicabil în cauză, a început să curgă de la data

nașterii dreptului de a cere executarea, respectiv data rămânerii

definitive a hotărârii penale ce constituie titlu – 8 octombrie 2004 –

astfel încât executarea silită pornită împotriva contestatoarei la 22

octombrie 2007 nu este prescrisă.

Împotriva acestei sentințe contestatoarea

a declarat recurs la data de 6 mai 2008, în termen legal solicitând,

modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației la

executare astfel cum a fost formulată.

Recurenta contestatoare și-a întemeiat

recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. cu aplicarea și a dispozițiilor art. 3041 C. proc.

civ. potrivit cărora, hotărârea pronunțată în prima

instanță fiind supusă numai recursului poate fi examinată

sub toate aspectele.

Argumentele recurentei subsumate criticilor

de nelegalitate invocate au vizat următoarele aspecte:

Sub un prim aspect recurenta a susținut

că sentința penală în baza căreia a fost pornită executarea

silită de A.V.A.S. nu face parte din categoria titlurilor executorii

prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998, în mod limitativ, respectiv

contractele și convențiile de credit dintre bancă și

debitorul cedat, actele prin care s-au constituit garanții reale sau

personale, și alte titluri constatatoare ale creanței, în

această ultimă categorie intrând toate actele juridice încheiate de

bancă cu debitorul cedat în legătură cu creanța

neperformantă preluată de A.V.A.S.

Or, susține contestatoarea, prin

sentința penală a fost obligată la despăgubiri civile

către A.V.A.S. în temeiul art. 998 C. civ. care reglementează

răspunderea civilă delictuală.

Potrivit recurentei concluzia privind natura

juridică contractuală a creanțelor bancare neperformante este

întărită și de dispozițiile art. 13 din Ordonanță,

care stabilind reguli speciale pentru executarea silită a acestora, se

referă expres la contractele de credit, sau cesiune.

Sub un al doilea aspect recurenta a arătat

că nu se încadrează în categoriile de persoane indicate în art. 38 din

Ordonanță ce pot fi subiecte ale raportului juridic execuțional

reglementat de actul normativ.

Recurenta nu a fost acționată în

judecată de A.V.A.S. pentru atragerea răspunderii sale civile așa

cum prevăd dispozițiile înscrise în art. 39 alin. (2) din Ordonanță,

iar sentința penală nu se referă la un debit care nu și-a

îndeplinit obligațiile contractuale față de bancă, distinct

de faptul că raportul juridic civil este diferit de cel penal prin aceea

că părțile se găsesc în primul caz pe picior de egalitate,

în vreme ce în al doilea caz, sunt într-un raport de putere prin care se

urmărește restabilirea ordinii de drept în plan material urmând a se

angaja responsabilitatea delictuală a făptuitorului.

Potrivit recurentei argumentele invocate

conduc la concluzia că titlul executoriu în discuție fiind o

hotărâre penală, executarea lui se face conform prevederilor art. 466

C. proc. pen. care face trimitere la dispozițiile legii civile în raport

de care termenul de prescripție a executării este de trei ani, termen

care s-a împlinit.

La data de 29 noiembrie 2008 recurenta

și-a completat motivele de recurs invocând, ca motiv de ordine

publică, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ. (încălcarea

competenței altei instanțe).

În susținerea acestui motiv recurenta a

arătat că în condițiile în care sentința penală ce

constituie titlu executoriu nu face parte din categoria titlurilor executorii

prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998, iar recurenta, debitoarea din

titlu nu se încadrează în categoria debitorilor prevăzuți de art.

38 din Ordonanță, punerea în executare a titlului fiind supusă

dispozițiilor legii generală pe cale de consecință și

competența de soluționare a contestației revine instanței

de drept comun, respectiv Judecătoriei ca instanță de executare

determinată conform art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare la

cererea de recurs solicitând respingerea recursului și menținerea

soluției pronunțate de instanța fondului ca legală și

temeinică.

Intimata a reiterat apărările

formulate în fața primei instanțe subliniind faptul că din conținutul

titlului executoriu rezultă că instanța penală a

reținut calitatea instituției publice de parte civilă în baza

contractului de cesiune de creanță din 1999 încheiat cu SC B. SA prin

care s-a preluat creanța neperformantă a debitorului cedat SC A.I.

SRL.

Arată intimata că în aceste

condiții executarea silită nu poate fi făcută decât în

temeiul O.U.G. nr. 51/1998 cu aplicarea dispozițiilor art. 13 cu privire

la termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită,

termen care nu s-a împlinit față de data rămânerii definitive a

sentinței penale din 8 octombrie 2004.

Cu privire la competența de

soluționare a contestației intimata a susținut că potrivit art.

45 din Ordonanță competența în primă instanță

aparține Curții de apel, sentința penală pusă în

executare încadrându-se în categoria

a

lte titluri constatatoare ale creanțelor

A.V.A.S.

Excepția de necompetență

materială a Curții de apel ca primă instanță

invocată de recurentă ca motiv de ordine publică, nu

subzistă.

Competența specială a Curții

de apel ca primă instanță în litigiile în care A.V.A.S. este

parte, în legătură cu creanțele neperformante preluate la

datoria publică, vizează,,cererile de orice natură privind

drepturile și obligațiile în legătură cu activele preluate.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie o

contestație la executarea pornită de A.V.A.S. împotriva

contestatoarei în temeiul art. 39 și art. 40 din Ordonanță,

contestație în cadrul căruia toate apărările și

susținerile părților cu privire la natura creanței

valorificate, calitatea de debitoare a contestatoarei sunt întemeiate pe

examinarea dispozițiilor Ordonanței așa încât, verificarea

acestor aspecte se înscrie în sintagma „cereri de orice natură

prevăzute de art. 45 din Ordonanță”.

Altfel spus, chestiunea de drept de a

cărei dezlegare depinde soluționarea prezentei cauze, constă în

a stabili dacă titlul executoriu ce face obiectul executării pornite

de A.V.A.S. împotriva contestatoarei C.A. și anume sentința

penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunțată de

Judecătoria sectorului 3 București se integrează domeniului de

aplicare al O.U.G. nr. 51/1998, privind valorificarea unor active ale statului,

respectiv dacă creanța valorificată de A.V.A.S. se înscrie în categoria

celor enumerate în art. 1 din Ordonanță și definite în art. 3 în

sensul de creanță neperformantă preluată de la bănci,

persoane juridice rămâne cu capital parțial de stat, sau creanțe

comerciale asociate creanțelor neperformante preluate.

Sub acest aspect considerentele sumare ale

sentinței fondului, lipsite de claritate și în bună

măsură contradictorii nu răspund susținerilor și

apărărilor formulate de părți și nu explicitează

în fapt și în drept, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei,

raționamentul care a impus adoptarea soluției pronunțate.

Argumentul instanței potrivit

căruia creanța stabilită prin sentința penală nr. 1620

din 20 decembrie 2003 a fost preluată de A.V.A.S. de la SC B. SA prin

contractul de cesiune încheiat la 24 iunie 1999, este lipsit de orice suport

juridic fiind evident, că o creanță stabilită sub aspectul

întinderii și al existenței sale în anul 2003 nu putea face obiectul

cesiunii încheiate în anul 1999, distinct de faptul că în contractul de

cesiune debitorul cedat era SC A.I. SRL, iar sentința penală a vizat-o

pe contestatoarea din prezenta cauză în calitate de inculpată pentru

modul în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în calitate de

prepus al societății bancare. Cu alte cuvinte, afirmațiile

instanței nu sunt susținute de o analiză a raporturilor juridice

astfel cum au fost stabilite între părți.

Și cel de-al doilea considerent al

instanței potrivit căruia dispozițiile art. 1 și art. 2 din

O.U.G. nr. 51/1998 nu limitează sfera creanțelor supuse procedurii

speciale, este greșit față de conținutul celor două

texte de lege care enumeră limitativ creanțele ce fac obiectul

reglementării, distinct de faptul că din această susținere

ar rezulta că instanța nu a avut în vedere o creanță

neperformantă, ci o creanță de altă natură pe care

însă nu o explicitează.

Așa fiind, Înalta Curte în analiza ce

urmează a criticilor aduse soluției adoptate având în vedere și

dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ. va porni de la semnificația

acestei categorii de creanțe „neperformante” ce face obiectul

reglementării Ordonanței astfel cum este definită în art. 3 „credite

sau plasamente reprezentând principal și dobânzi acordate sau efectuate de

către bănci clasificate în categoria îndoielnic sau pierdere”.

Față de susținerea intimatei

în sensul că, prin contractul de cesiune de creanță încheiat cu SC

B. SA la 24 iunie 1999 a preluat creanța neperformantă a debitorului

cedat SC A.I. SRL, contract care a justificat calitatea sa de parte civilă

în procesul penal pornit împotriva contestatoarei și finalizat prin sentința

penală ce constituie titluri executorii, ceea ce ar circumscrie

creanța de recuperat dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998, Înalta Curte

apreciază că se impune, ca o premisă a analizei sale, un examen

al considerentelor relevante din sentința penală ce constituie titlu

executoriu, cu atât mai mult cu cât prima instanță nu face nicio

referire la conținutul său.

În acest sens, Înalta Curte constată

că, prin sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003,

contestatoarea C.A., inculpata în cauză a fost condamnată pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice

reținându-se că în calitatea sa de director al sucursalei Lipscani a SC

B. SA, în perioada 1994-1995 și-a îndeplinit în mod defectuos

atribuțiunile de serviciu prin acordarea de plafoane de lucru, credite

și deschideri de acreditare SC A.I. SRL.

Rezultă cu privire la latura civilă

că, în cauză s-a constituit parte civilă SC B. SA, care la

termenul din 16 noiembrie 1998 și-a precizat cuantumul despăgubirilor

solicitate, iar la data de 6 ianuarie 2000 A.V.A.S. a intervenit în cauză comunicând

instanței că B.C.R. este succesoarea în drepturi a SC B. SA ca urmare

a fuziunii prin absorbție a acesteia din urmă cu B.C.R., iar potrivit

actelor normative emise în procesul de fuziune, A.V.A.S. se subrogă în

toate drepturile și obligațiile B.C.R.

În cursul procesului A.V.A.S. s-a constituit

parte civilă (23 aprilie 2001) cu sumele ce reprezentau soldul

contractului de cesiune din 1999.

Cu privire la cererea de constituire de parte

civilă instanța penală reține în considerente

următoarele: „va admite în parte acțiunea civilă formulată

de partea civilă având în vedere că inculpații răspund doar

pentru prejudiciul cauzat prin acordarea facilităților SC A.I. SRL în

perioada 1994 – noiembrie 1995 care echivalează cu debitul conturilor

societății până la 30 noiembrie 1995”, instanța urmând

să aibă în vedere adresa emisă de SC B. SA în dosarul de

urmărire prin care se detaliază prejudiciul creat de cei doi

inculpați, având în vedere că A.V.A.S. nu a depus la dosar decât

situația debitului SC A.I. SRL conform contractului de cesiune de

creanță.

Concluzionând pe acest aspect, Curtea

reține din considerentele care explicitează și

fundamentează admiterea în parte a acțiunii civilă că

instanța penală prin hotărârea adoptată a obligat pe cei

doi inculpați la plata prejudiciului produs SC B. SA prin infracțiune

și nu în baza contractului de cesiune de creanță din 1999

încheiat între A.V.A.S. și SC B. SA privind pe debitorul cedat SC A.I. SRL

iar substituirea A.V.A.S. în locul SC B. SA nu este rezultatul contractului de

cesiune susmenționat ci efectul actelor normative emise în procesul de

preluare a SC B. SA de B.C.R. (Ordonanța nr. 39 din 29 iulie 1999

publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 363 din 30 iulie 1999 privind

finalizarea procesului de restructurare a SC B. SA și fuziunea prin

absorbție a acestei bănci cu B.C.R. SA.) potrivit cărora A.V.A.S.

se subrogă în toate drepturile și obligațiile B.C.R. și

reprezintă statul în calitate de garant în toate procesele și

cererile în legătură cu angajamente, pretenții, răspunderi

izvorâte din activitatea SC B. SA până la radierea acesteia din Registrul

Comerțului.

Așa fiind, raportul dintre SC B. SA

și inculpata C.A. statuat prin sentința penală nr. 1650/2003 are

ca temei răspunderea civilă delictuală a inculpatei pentru

prejudiciul produs băncii prin săvârșirea infracțiunii de

abuz în serviciu și este distinct de raportul dintre SC B. SA și

debitorul SC A.I. SRL cu privire la rambursarea creditelor restante, raport

care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanță din 1998

încheiat cu A.V.A.S. prin care creanța neperformantă în sensul art. 3

din Ordonanță a fost preluată în vederea valorificării.

Altfel spus, creanțele izvorâte din cele

două raporturi juridice creditoare sunt distincte, deoarece au temeiuri juridice

diferite, respectiv răspunderea civilă delictuală printre prejudiciul

creat băncii prin săvârșirea infracțiunii, stabilită

prin sentința penală și creanța de natură

obligațională în temeiul legii în raport cu debitorul cedat SC A.I.

SRL care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanță

supus dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998.

Cum creanța constată prin

sentința penală nu se încadrează în niciuna din categoriile de

creanțe enumerate limitativ de art. 1 și art. 2 din

Ordonanță rezultă că nu îi sunt aplicabile regulile

speciale stabilite prin actul normativ cu privire la executarea silită.

În sprijinul acestei concluzii și al

raționamentului juridic expus sunt și dispozițiile înscrise în art.

38 din Ordonanță care enumeră expres și limitativ

categoriile de debitori respectiv: debitori cedați în temeiul contractelor

de cesiune; persoane juridice rezultate din divizări cu scop fraudulos;

giranți; anumite categorii de persoane cu răspunderi în conducerea

societăților debitoare și persoane care au dobândit bunuri sau

avantaje financiare în dauna obligațiilor de restituire a creditului,

categorii în care contestatoarea nu poate fi inclusă.

De altfel, intimata nu a susținut în

cadrul apărărilor sale că, recurenta contestatoarea s-ar încadra

în vreuna din categoriile de debitori prevăzute expres în art. 38,

întreaga sa apărare fiind construită pe teza că în procesul

penal s-a constituit parte civilă în temeiul contractului de cesiune de

creanță pentru creanța neperformantă preluată de la SC

B. SA, ori această susținere examinată în considerentele de mai

sus nu corespunde realității deoarece creanța preluată prin

contractul de cesiune încheiat în anul 1999 nu putea include prejudiciul produs

prin infracțiune a cărui existență și întindere a fost

stabilită prin sentința pronunțată la 20 decembrie 2003.

Prin urmare prima critică a recurentei

potrivit căreia creanța ce face obiectul executării de

către A.V.A.S. este distinctă juridic atât ca titlu de

creanță cât și din punct de vedere al debitorului, (care ar

putea răspunde alături de debitorul cedat) de creanța

neperformantă preluată de A.V.A.S., se vădește de deplin întemeiată.

Pe cale de consecință, dreptul de a

cere executarea silită a acestei creanțe este supus dispozițiilor

dreptului comun în materie, cuprinse în codul de procedură civilă – art.

405 alin. (1) potrivit cărora dreptul de a cere executarea silită se

prescrie în termen de 3 ani, termen care începe să curgă de la data

când se naște dreptul de a cere executarea silită.

În cauză, titlul executoriu –

sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunțată

de Judecătoria sectorului 3 a rămas definitivă la 8 octombrie

2004 prin decizia penală nr. 1811 a Curții de Apel București, secția

I penală.

Cum potrivit, art. 376 – art. 378 C. proc.

civ. dreptul de a cere executarea silită a sentinței penale s-a

născut la data de 8 octombrie 2004, data rămânerii definitive, iar comunicarea

titlului executoriu s-a făcut la data de 9 noiembrie 2007, după

împlinirea termenului de 3 ani, rezultă că în cauză a operat prescripția

dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu.

Ca atare la data punerii în executare a

sentinței penale, după împlinirea termenului de prescripție,

titlul executoriu își pierduse puterea executorie, astfel încât formele de

executare întreprinse sunt nule.

Intimata A.V.A.S. a susținut prin

întâmpinare depusă la fond, că în cauză termenul de

prescripție s-a întrerupt prin cererea sa de constituire de parte

civilă în dosarul penal, invocând ca temei al întreruperii

dispozițiilor art. 16 din Decretul nrt.167/1958, în sensul că cererea

de constituire de parte civilă echivalează cu o cerere de chemare în

judecată în procesul penal în conformitate cu dispozițiile art. 16 lit.

b) din actul normativ.

Apărarea intimatei se vădește

însă vădit nefondată, în raport de dispozițiile legale

pertinente în această materie, cuprinse în Codul de procedură

civilă – cartea a V-a – referitoare la întreruperea cursului

prescripției dreptului de a cere executarea silită, respectiv art. 4052

care enumeră cauzele de întrerupere, între care nu se regăsește și

ipoteza avansată de intimata, care confundă cauzele de întrerupere a

cursului prescripției dreptului material la acțiune cu

prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate Înalta Curte constatând întemeiate motivele de nelegalitate

invocate, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite prezentul

recurs, va modifica sentința atacată și constatând prescris

dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitoarei C.A. în

baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 1650 din

20 decembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 3 București, va anula

formele de executare silită efectuate în baza acestui titlu care și-a

pierdut puterea executorie ca efect al prescripției dreptului de a cere

executarea silită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de contestatoarea C.A.,

împotriva sentinței comerciale nr. 20 din 22 februarie 2008 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, modifică

sentința atacată în sensul că admite contestația la

executare formulată de contestatoarea C.A.

Constată prescris dreptul A.V.A.S. de a

cere executarea silită împotriva debitoarei C.A. în baza titlului

executoriu reprezentat de sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie

2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. 7787/1998.

Anulează formele de executare

silită.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 martie 2010.