ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1537/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat să se constate perimată executarea silită demarată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în anul 2006 și în anul 2011) în baza titlurilor menționate și, în consecință, anularea tuturor actelor și măsurilor de executare întocmite.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 405 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a invocat excepția netimbrării cererii introductive, iar, pe fond, a solicitat respingerea contestației la executare ca inadmisibilă, netemeinică și nelegală și menținerea executării silite declanșate.

Prin încheierea din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a trimis cauza spre soluționare către Secțiile civile ale Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IV-a civile a Curții de Apel București, sub numărul x/2023.

Prin încheierea nr. 8 din 19.02.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea instanței specializate în materie comercială (litigii cu profesioniștii, respectiv Secțiile V-VI ale Curții de Apel București).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a civile a Curții de Apel București, sub nr. x/2024.

Prin sentința civilă nr. 40 F din 4 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte contestația la executare, fiind constatat prescris dreptul pârâtei de a pune în executare silită titlurile executorii constând în contractul de ipotecă autentificat sub nr. x din 16.11.1998 de BNP E. și contractul de credit nr. x din 16.11.1998, încheiat între C. S.A. și D. S.R.L..

A fost respinsă în rest contestația la executare, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea prescripției dreptului pârâtei de a pune în executare titlurile executorii, curtea de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, potrivit cărora termenul de prescripție a executării silite demarate de AVAS este de 7 ani.

În continuare, instanța a constat că acest termen de prescripție a fost întrerupt prin actele de executare efectuate în anii 2006 și 2011, ultima întrerupere datând din 04 august 2011, ulterior acestui moment curgând un nou termen de prescripție de 7 ani.

Or, raportat la această dată și în condițiile în care pârâta nu a dovedit și nici măcar nu a susținut îndeplinirea, ulterior, a altor acte de executare ori incidența altor cazuri de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, curtea de apel a constatat că termenul de prescripție de 7 ani este, în mod evident, împlinit.

Referitor la cererea de constatare a perimării executării silite, curtea a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 389 alin. (1) și art. 390 C. proc. civ. de la 1865 și art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, potrivit cărora nu se perimă executările silite cu privire la care legea încuviințează executarea fără somație.

Cum în cazul executărilor silite derulate de recurentă, legea specială prevede că executarea se realizează fără nicio formalitate, deci fără somație, curtea a constatat că o astfel de executare silită nu se perimă, astfel că acest capăt de cerere, formulat de reclamantă, este neîntemeiat.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de anulare a tuturor actelor și măsurilor de executare silită, curtea a apreciat, deopotrivă, că are caracter neîntemeiat întrucât acest capăt de cerere a fost formulat în mod subsecvent față de petitul doi al acțiunii, având ca obiect constatare perimare.

Pe de altă parte, instanța a reținut că, deși s-a constatat intervenită prescripția dreptului de a pune în executare titlul executoriu, aceasta nu produce efecte asupra actelor de executare îndeplinite în trecut, nu atrage nelegalitatea acestora și nici nu justifică anularea lor, ci doar împiedică efectuarea, pe viitor, a altor acte de executare silită, potrivit art. 405 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

1

și 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, prin care a solicitat modificarea hotărârii atacate, iar, pe fond, respingerea contestației.

Potrivit recurentei, în cauza sunt incidente dispozițiile speciale imperative ale O.U.G. nr. 51/1998, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd la cap. VIII reguli speciale privind titlurile executorii, executarea silită și prescripția dreptului de a obține executarea silită și, totodată, dispozițiile Codul de procedură fiscală aplicabil creanțelor administrate de recurentă, care derogă de la dispozițiile dreptului comun.

În ceea ce privește termenele de prescripție, recurenta susține că, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 "termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silita a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formula executorie, este de 7 ani". De asemenea, recurenta arată că, potrivit art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998, procedurile de executare silită pentru valorificarea activelor sunt supuse dispozițiilor Codului de procedură fiscală.

În continuare, recurenta a prezentat situația de fapt privind executarea silită a garantului ipotecar și a moștenitorilor acestuia și a susținut că sunt aplicabile, prioritar față de C. civ., dispozițiile art. 2, art. 13 alin. (5), art. 39 alin. (1), art. 40, art. 41 și art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 2 alin. (1) și art. 215 alin. (1) Codul de procedură fiscală, în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de recurentă, constatate prin acte care constituie titluri executorii, este de 7 ani.

Prin întâmpinarea înregistrată la 11 septembrie 2024, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 28 mai 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și a fost fixat termen de judecată la 19 septembrie 2024.

Față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, examinând, cu prioritate, excepția nulității cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate.

Dispozițiile legale stipulează la art. 303 C. proc. civ. de la 1865 că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și dezvoltat separat, în sensul formulării unor critici de nelegalitate precum cele evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1- 9 din același cod, în privința modului de judecată al instanței finalizat prin hotărârea atacată.

Totodată, instanța este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute în art. 304 C. proc. civ. de la 1865, potrivit art. 306 alin. (3) din același cod.

Sancțiunea nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, potrivit căreia recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

Drept urmare, atunci când se constată de instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, se aplică sancțiunea nulității recursului, deoarece, în materia nulității recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 din același cod, există numai excepția care privește motivele de ordine publică, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

Din aceste prevederi legale rezultă că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este înteemiat doar formal pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În motivarea recursului recurenta a prezentat situația de fapt privind executarea silită a garantului ipotecar și a moștenitorilor acestuia și a reiterat criticile relevate în fața primei instanțe, prin întâmpinare, privind termenul special de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de recurentă de 7 ani, potrivit dispozițiilor art. 2, art. 13 alin. (5), art. 39 alin. (1), art. 40, art. 41 și art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 2 alin. (1) și art. 215 alin. (1) Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile cu prioritate față de C. civ.

Verificând sentința recurată, se constată că instanța a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea prescripției dreptului pârâtei de a pune în executare titlurile executorii, reținând că este aplicabil termenul special de prescripție prevăzut la art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, cu prioritate față de normele de drept comun prevăzute în C. civ.

În continuare, curtea de apel a reținut că ultima întrerupere a termenului de prescripție a fost în data de 04 august 2011 și, în condițiile în care pârâta nu a dovedit și nici măcar nu a susținut îndeplinirea, ulterior, a altor acte de executare ori incidența altor cazuri de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, a constatat că termenul de prescripție de 7 ani este, în mod evident, împlinit.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că, prin criticile prezentate în memoriul de recurs privind aplicarea termenului special de prescripție de 7 ani prevăzut la art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, recurenta nu combate raționamentul instanței de fond, care a reținut deja incidența acestui termen special de prescripție a dreptului de a pune în executare silită titlurile executorii și a calculat în mod corect cursul termenului de prescripție, constatând că acesta este împlinit.

Mai mult, din expunerea motivelor de recurs, deși se invocă aplicarea termenului special de prescripție de 7 ani pentru punerea în executare silită a titlurilor executorii, instanța supremă constată că recurenta nu a indicat cum se calculează termenul de prescripție, astfel încât acesta să poată fi considerat ca neîmplinit.

Așadar, reiterarea prin cererea de recurs a situației de fapt și a criticilor de la fond privind aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 și Codului procedură fiscală, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, deoarece aceste critici evocate de recurentă au primit o soluționare din partea curții de apel și nu au fost relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, din perspectiva motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 din același cod.

Simpla indicare a unui text de lege și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica conform art. 306 alin (3) C. proc. civ. de la 1865 dacă ele reprezintă critici ale raționamentului judiciar, nu sunt suficiente pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Nici invocarea prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. nu suplinește omisiunea de a indica motivele de recurs reprezentate ca niște critici efective îndreptate împotriva sentinței atacate, întrucât aceste prevederi legale autorizează instanța de recurs să examineze cauza sub toate aspectele numai dacă a fost sesizată cu o cerere de recurs ce respectă dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ.

În consecință, în lipsa unor motive de recurs, chiar și de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, va admite excepția și va constata nulitatea recursului declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.), împotriva sentinței civile nr. 40 F din 4 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, conform dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.), împotriva sentinței civile nr. 40 F din 4 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.