ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1955/2024

HOTĂRÂRE

24.09.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1955/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

I Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 28 septembrie 2023 sub nr. x/2023 contestatoarea A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu intimata B. să se dispună anularea executării silite, respectiv a tuturor actelor și formelor de executare silită emise în cadrul dosarului execuțional nr. x/2023 deschis pe rolul BEJ C.; constatarea necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3, care a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite; constatarea inexistenței debitului și a pretențiilor în cuantum de 11704,76 RON solicitat de creditoare, pentru lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței pretinse; repunerea părților în situația anterioară; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 712 și urm. C. proc. civ.

I.2 Hotărârile care au generat conflictul

I.2.1. Prin sentința civilă nr. 2500/18.03.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Brașov, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Brașov, invocată de intimata B. și a declinat competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că executarea silită a fost încuviințată de Judecătoria Sectorului 3 București, aceasta devenind instanța de executare în sensul prevederilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ. competentă să soluționeze contestația la executare formulată de contestatorul debitor.

De asemenea, instanța a reținut și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 20/27.09.2021 pronunțată în recurs în interesul legii.

I.2.2. Prin sentința civilă nr. 6221 din 04 iunie 2024, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă, învestită prin declinare, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a dispus declinarea competenței de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Brașov, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a ajunge la această soluție, Judecătoria Sectorului 3 București a reținut, referitor la aspectul încuviințării silite de către această instanță, că determinarea competenței de soluționare a contestației la executare se face în funcție de instanța competentă potrivit legii de a fi instanță de executare, iar nu în funcție de instanța care a încuviințat în concret executarea silită.

Astfel, constatând că în circumscripția Judecătoriei Brașov se afla, la data formulării cererii de executare silită domiciliul creditoarei, a apreciat că aceasta este instanța competentă.

A mai apreciat că în cauză nu sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 20/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât această decizie are în vedere situația pluralității de debitori.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În speță, Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cauzei, apreciind diferit cu privire la instanța de executare.

Astfel, Judecătoria Brașov a reținut că instanța competentă a soluționa contestația la executare este instanța care a încuviințat executarea silită, aceasta fiind instanța de executare potrivit art. 714 alin. (1) C. proc. civ., pe când Judecătoria Sectorului 3 București a considerat că este competentă instanța în circumscripția căreia se afla, la data formulării cererii de executare silită, domiciliul creditoarei, iar nu instanța care a încuviințat în concret executarea silită.

Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 12 septembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă a încuviințat executarea silită a creanței constând în sumele de bani realizate din executarea silită la zi în sumă de 2.441,80 RON până la data de 17.02.2022 și sumei de 2.264,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de executare, împotriva debitoarei A. S.A. în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 24/04.01.2023 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2021, la cererea creditoarei B., prin toate modalitățile de executare prevăzute de lege.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 28 septembrie 2023, sub nr. x/2023, contestatoarea A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu intimata B. anularea executării silite, respectiv a tuturor actelor și formelor de executare silită emise în cadrul dosarului execuțional nr. x/2023 deschis pe rolul BEJ C.: anularea încheierii de încuviințare a executării silite pronunțate în ședința din 12.09.2023 de către Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2023, anularea notificării de plată și a somației emise în data de 15.09.2023, anularea oricăror acte de executare emise în cadrul dosarului execuțional nr. x/2023; constatarea necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sector 3, care a pronunțat încheierea de încuviințare executare silită; constatarea inexistenței debitului și a pretențiilor în cuantum de 11.704,76 RON solicitat de către creditoarea intimată B. în lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței pretinse; repunerea părților în situația anterioară; obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data 18 martie 2024, Judecătoria Brașov, secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de intimata B. și a declinat competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, față de faptul că aceata este instanța ce a încuviințat executarea silită, precum și față de faptul că în speță este incidentă Decizia nr. 20/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu.

Față de situația de fapt expusă și având în vedere obiectul cererii deduse judecății, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația la executare este în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare ori, uneori, chiar și anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.

Instanța competentă să soluționeze contestația la executare este, potrivit dispozițiilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare care, în conformitate cu dispozițiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., este judecătoria în circumscripția căreia se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Norma care reglementează competența de soluționare a contestației la executare propriu-zisă are caracter imperativ. Art. 651 alin. (1) C. proc. civ. nu reglementează un caz de competență teritorială alternativă, criteriile cuprinse în teza a doua a textului fiind subsidiare primului, activându-se numai în cazul în care cel dintâi criteriu nu este operabil, nefiind așadar, de natură să transforme norma de competență teritorială exclusivă într-o normă de competență teritorială alternativă, la alegerea părților.

În cazul de față, instanța de executare este cea care a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 24/04.01.2023 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2021.

Astfel, o dată ce o anumită instanță a încuviințat executarea silită, instanța de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite (în speța de față, încheierea din 12 septembrie 2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă în dosarul nr. x/2023 - dosarul Judecătoriei Brașov).

Or, scopul urmărit de legiuitorul noului C. proc. civ. a fost acela de a asigura, în principiu, unicitatea instanței de executare, pentru a elimina procedurile paralele și contrazicerile între hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acestora.

Dacă s-ar proceda la stabilirea competenței de soluționare în favoarea unei alte instanțe decât cea care a încuviințat executarea silită s-ar ajunge la încălcarea principiului unicității instanței de executare, principiu ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Deși executarea silită începe o dată cu sesizarea organului de executare (art. 622 alin. (2) C. proc. civ.) prin cererea formulată de creditor, totuși, încuviințarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condițiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obținerea încuviințării.

Drept urmare, elementul care condiționează sine qua non întreaga fază procesuală execuțională este procedura încuviințării executării silite.

Or, așa cum s-a reținut și de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din data de 11 noiembrie 2021), încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, o dată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

Pe cale de consecință, instanța supremă a statuat prin decizia anterior amintită că "ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare."

Această decizie este aplicabilă tuturor situațiilor premisă existente în cadrul cererilor privind incidentele apărute în cursul executării silite, iar nu doar situațiilor în care există pluralitate de debitori.

Tot Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat prin decizia nr. 27 din 06 decembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 10 februarie 2022) că, ulterior dezlegărilor date prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanțele de judecată nu vor mai putea face abstracție de considerentele care au justificat pronunțarea acestei decizii menite să unifice jurisprudența divergentă existentă anterior în ceea ce privește determinarea instanței de executare (paragraful 68).

Ca atare, deciziile nr. 20/2021 și nr. 27/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt aplicabile în cauza pendinte, întrucât ele stabilesc instanța competentă pentru orice incident intervenit în cursul executării silite, cum este și cazul contestației la executare.

Prin urmare, așa cum s-a arătat și mai sus, din moment ce a fost stabilită instanța de executare, respectiv Judecătoria Sectorului 3 București, aceasta este instanța de executare pe parcursul întregii durate a procedurii execuționale.

Împrejurarea contestării prin cererea de contestație la executare a însăși legalității încheierii de încuviințare a executării silite nu poate conduce la o altă concluzie cu privire la determinarea competenței, deoarece, pe de-o parte, existența cererii de anulare a încheierii nu o lipsește pe aceasta de efecte, hotărârea instanței fiind prezumată validă până la desființarea sa pe căile legale.

Pe de altă parte, competența instanței se determină în raport cu elemente obiective și previzibile, astfel încât ea nu poate fi schimbată în funcție de conținutul concret al contestației la executare, pentru că legea nu distinge în acest sens (cu excepția, firește, a cazului particular prevăzut de art. 714 alin. (3) C. proc. civ., neincident în cauză).

Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 714 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea având ca obiect contestație la executare în dosarul execuțional nr. x/2023 al BEJ C. este Judecătoria Sectorului 3 București, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.