- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 22 noiembrie 2007
Decizia nr. 3819/2007 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 28 noiembrie 2006, dl. O.T. s-a adresat Curții de Apel București cu cererea ce a fost înregistrată sub nr. 10369 la secția a V-a comercială a Curții de Apel București, având ca obiect contestație la executarea silită prin poprire, începută de intimata-creditoare A.V.A.S., asupra contului contestatorului deschis la terțul poprit Sucursala B.C.R. – Lipscani, solicitând: 1. desființarea popririi executării dispuse de intimata A.V.A.S. prin Ordinul nr. 1543/2006; 2. constatarea prescrierii dreptului A.V.A.S. de a cere executarea silită, în măsura în care deține un titlu executoriu valid. Contestatorul și-a întemeiat în drept contestația formulată pe dispozițiile art. 399 și urm. C. proc.
civ., coroborate cu prevederile art. 44 și urm. din O.U.G. nr. 51/1998 republicată privind valorificarea unor active ale statului. În motivare contestatorul a susținut, în esenț, că intimata A.V.A.S. nu i-a comunicat titlul executoriu pe care îl deține împotriva sa, iar contractul de cesiune de creanță încheiat de A.V.A.S. cu fosta B.A. nu i-a fost notificat, cesiunea creanței fiindu-i inopozabilă. În sfârșit contestatorul a mai arătat că, în măsura în care executarea silită are la bază respectiv contractul de cesiune dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită s-a prescris prin împlinirea termenului special prevăzut de art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998, de șapte ani. Prin sentința comercială nr. 34 pronunțată la data de 14 februarie 2007, Curtea de Apel București, ca primă instanță, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de către contestator.
Pentru a hotărî astfel, curtea, verificând înscrisurile administrate în cauză, a reținut că la data de 6 iunie 1995 contestatorul a încheiat cu B.A., filiala Pantelimon un contract de cauțiune, prin care se obligă să garanteze, în favoarea acesteia creditorul în suma de 50 milioane lei vechi plus dobânzile aferente, credit acordat de bancă SC B.T. SRL în baza contractului de credit nr. IV/1992. Că, prin sentința civilă nr. 757 din 20 februarie 1996 a Tribunalului București și decizia civilă nr. 653 din 13 mai 1996 a Curții de Apel București, societatea a fost obligată la plata creditului neachitat plus dobânda legală, sumele datorate de societate fiind recunoscute de aceasta conform angajamentelor de plată consimțite în acest sens.
Totodată, Curtea constată că, contestatorul a fost obligat la cererea băncii, în solidar cu B.G., al doilea garant, la plata creditului restant 46.657.451 lei plus 139.685.258 lei dobândă bancară, prin sentința civilă nr. 2822 din 19 iunie 1998, definitivă prin decizia civilă nr. 127 din 27 ianuarie 1999 a Curții de Apel București, iar la data de 17 decembrie 1999 creanța neperformantă deținută de B.A. împotriva debitoarei SC B.T. SRL a fost preluată de A.V.A.S. în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. 725715. În raport de situația de fapt statuată, prima instanță apreciază că motivele invocate de contestator, în cadrul contestației la executare sunt nefondate, titlul executoriu fiindu-i comunicat acesteia de către intimata A.V.A.S.
prin adresa nr. 4416 din 29 martie 2002, cu respectarea dispozițiilor art. 41 și 42 din O.U.G. nr. 51/1998, cerința notificării creanței fiind astfel îndeplinită. Referitor la excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, instanța constată că termenul special de șapte ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată nu era îndeplinit la data emiterii și punerii în aplicare a ordinului de poprire nr. 1543 din 17 noiembrie 2006 deoarece cursul prescripției care a început la 27 ianuarie 1999 a fost întrerupt la 3 mai 2002 prin comunicarea titlului executoriu, moment de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de șapte ani. Împotriva acestei sentințe, contestatorul O.T.
a declarat recurs, la data de 28 martie 2007, invocând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză (motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și solicitând totodată, în temeiul art. 304 1 analizarea pricinii sub toate aspectele. Criticile de nelegalitate și netemeinicie, astfel cum au fost dezvoltate prin cererea de recurs, au vizat, următoarele aspecte: - încălcarea de către instanța fondului a dispozițiilor art. 13 [(alin. (3)] din O.U.G. nr. 51/1998 republicată și a prevederilor art. 1392 C. civ., care impuneau notificarea debitorilor cedați în formă scrisă, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii, termen de decădere și nu de recomandare, așa cum greșit a apreciat instanța, consecința nerespectării lui fiind inopozabilitatea cesiunii; - respingerea excepției prescrierii dreptului A.V.A.S.
de a proceda la executarea silită, este fundamental greșită, în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă de la data de 27 ianuarie 1999, dată când a rămas definitivă decizia nr. 127 a Curții de Apel București și s-a împlinit la 27 ianuarie 2006, anterior emiterii de către A.V.A.S. a ordinului nr. 1543 din 17 noiembrie 2006 de înființare a popririi; - susținerea instanței fondului în sensul întreruperii cursului prescripției prin comunicarea titlului executoriu, este lipsită de temei legal, deoarece art. 405 2 C. proc. civ. stipulează expres cauzele de întrerupere a cursului prescripției , niciuna din ipotezele art. 405 2 C. proc. civ., nefiind îndeplinită. Intimata A.V.A.S.
a formulat întâmpinare la data de 11 iunie 2007, cu privire la motivele de recurs, solicitând respingerea ca nefondat a recursului și menținerea sentinței fondului. Asupra recursului. Înalta Curte, examinând sentința atacată în contextul criticilor formulate, constată ca recursul contestatorului este nefondat pentru considerentele de mai jos.
Dispozițiile art. 13 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1998 invocate de către recurent ca fiind încălcate au următorul conținut: cesiunea creanțelor bancare neperformante este supusă dispozițiilor art. 1391 și urm. C. civ., … notificarea debitorilor cedați se efectueză de A.V.A.S., în formă scrisă, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii”. Art. 1393 C. civ., statuează că „cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea”. Rezultă așadar, din textele de lege sus menționate că notificarea debitorului a fost impusă de legiuitor în scopul de a-l înștiința pe acesta despre noul creditor, și faptul că cedentul nu mai este proprietarul creanței și deci plata datoriei urmează să o facă noului creditor. Prin urmare, pentru a invoca lipsa notificării, debitorul cedat trebuie să justifice un interes , în sensul că, neștiind de cesiune a plătit primului creditor – cedentul, plată care în aceste condiții apare perfect valabilă. În cauză, contestatorul – debitor cedat, deși invocă inopozabilitatea cesiunii, nu arată și nu dovedește că a plătit creanța primului creditor, or, dispozițiile art. 1393 C. civ., nu au ca scop să-l apere pe debitor de plată datoriei, ci să-l înștiințeze de transmiterea creanței către un nou creditor. Sub un alt aspect, comunicarea de către A.V.A.S. (noul creditor) a titlurilor creanței preluate prin contractul de cesiune, comunicarea primită de către recurent la 3 mai 2002, reprezintă îndeplinirea formalităților de publicitate impuse de art. 1339 C. civ.
Termenul de 10 zile prevăzut de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998 nu se încadrează în categoria termenelor legale imperative a căror nerespectare conduce la sancțiunea decăderii și aceasta deoarece în sistemul nostru de drept toate decăderile sunt prevăzute de lege, instanța urmând doar să le constate. Cu alte cuvinte, decăderile în dreptul nostru sunt restrictive, ele fiind strâns legate de existența unui termen legal imperativ și onerativ a cărui nerespectare duce la pierderea dreptului privitor la îndeplinirea unui act de procedură. Or, reglementările cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 vizând valorificarea creanțelor neperformante preluate de la bănci, creanțe strâns legate de datoria publică, au instituit o procedură rapidă și simplificată de valorificare și stingere prin plată a datoriei publice interne, astfel că prin prisma acestei finalități , termenul de 10 zile pentru notificarea cesiunii de către A.V.A.S. nu poate fi considerat un termen imperativ, onerativ, ci un termen de recomandare, așa cum corect a reținut prima instanță.
Critica privind soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, se vădește a fi, de asemeni nefondată.
Potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care au fost investite cu formulă executorie, este de șapte ani, termen care nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris.
La data preluării de către A.V.A.S. a creanței prin contractul de cesiune nr. 725715 din 17 decembrie 1999, creanța nu era prescrisă, urmare, recunoașterii exprese de către debitorul principal, societatea comercială a datoriei, respectiv la 7 iunie 1995 , 25 iunie 1997, 29 iulie 1997, 22 septembrie 1998 și 5 februarie 1999. Totodată, creditoarea B.A. a promovat acțiuni în justiție pentru obligarea societății și a fidejusorilor la plata debitului plus dobânda, acțiuni care fiind admise au avut ca efect întreruperea cursului prescripției, respectiv a termenului general de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1997, aplicabil creanței, a cărei natură, la acea dată era comercială.
După preluarea creanței la datoria publică, natura acesteia s-a modificat, devine o creanță neperformantă supusă reglementării speciale instituită de O.U.G. nr. 51/1998 republicată , termenul de prescripție a executării silite fiind de șapte ani.
Față de recurentul contestator , termenul de prescripție a executării a început să curgă la data de 27 ianuarie 1999, data rămânerii definitive a deciziei nr. 127 a Curții de Apel Buxcurești, prin care a fost obligat în calitate de fidejusor la plata debitului neachitat plus dobânzile legale.
Cursul prescripției dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt la data de 3 mai 2002 prin comunicarea titlului executoriu debitorului – contestatorul recurent, și aceasta deoarece potrivit art. 405 2 C. proc. civ., cursul prescripției se întrerupe pe data îndeplinirii unui act de executare. Or, comunicarea titlului executoriu reprezintă un act de executare, în raport de dispozițiile art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998 republicată care prevăd expres „Titlul executoriu se comunică debitorului și se pune în executare fără nici o formalitate conform dispozițiilor prezentei ordonanțe”. Prin urmare, comunicarea titlului executoriu constituie în procedura specială instituită de O.U.G. nr. 51/1998 primul act de executare. În cauză, comunicarea titlului executoriu făcută contestatorului la 3 mai 2002 prin care i se pune totodată în vedere acestuia ca în termen de cinci zile să achite creanța de bună-voie are valoarea unui act de executare în sensul art. 405 2 de natură să întrerupă cursul prescripției.
Așa fiind, de la data întreruperii cursului prescripției a început să curgă un nou termen de prescripție de șapte ani care la data emiterii ordinului de poprire 17 noiembrie 2006 nu le-a împlinit .
În cauză nu a operat perimarea executării în condițiile stipulate de art. 389 C. proc. civ., neîndeplinirea oricărui act de executare timp de șase luni, prin raportare la ultumul act de executare, respectiv comunicarea titlului executoriu la 3 mai 2002. Și aceasta deoarece dispozițiile art. 390 2 C. proc. civ., instituie o excepție, respectiv înlătura aplicarea art. 389 cu privire la perimare, în cazurile în care legea încuviințează executarea fără somație, iar potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998, reprodus anterior, titlul executoriu comunicat debitorului se pune în executare fără nici o formalitate. În același sens, sunt și dispozițiile art. 42 alin. (1) din ordonanță, care reglementează blocarea conturilor, respectiv operațiunea care face obiectul contestației, dispoziții conform cărora după comunicarea către debitor a titlului executoriu, A.V.A.S. poate dispune prin ordin, blocarea prin poprire a conturilor bancare ale debitorului, prin urmare, fără nici o altă formalitate. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul O.T. împotriva sentinței comerciale nr. 34 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2007.