ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3819/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3819/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 28 noiembrie

2006, dl. O.T. s-a adresat Curții de Apel București cu cererea ce a fost

înregistrată sub nr. 10369 la secția a V-a comercială a Curții de Apel

București, având ca obiect contestație la executarea silită prin poprire,

începută de intimata-creditoare A.V.A.S., asupra contului contestatorului

deschis la terțul poprit Sucursala B.C.R. – Lipscani, solicitând:

executării dispuse de intimata A.V.A.S. prin Ordinul nr. 1543/2006;

A.V.A.S. de a cere executarea silită, în măsura în care deține un titlu

executoriu valid.

Contestatorul și-a întemeiat

în drept contestația formulată pe dispozițiile art. 399 și urm. C. proc. civ.,

coroborate cu prevederile art. 44 și urm. din O.U.G. nr. 51/1998 republicată privind

valorificarea unor active ale statului.

În motivare contestatorul a

susținut, în esenț, că intimata A.V.A.S. nu i-a comunicat titlul executoriu pe

care îl deține împotriva sa, iar contractul de cesiune de creanță încheiat de A.V.A.S.

cu fosta B.A. nu i-a fost notificat, cesiunea creanței fiindu-i inopozabilă. În

sfârșit contestatorul a mai arătat că, în măsura în care executarea silită are

la bază respectiv contractul de cesiune dreptul A.V.A.S. de a cere executarea

silită s-a prescris prin împlinirea termenului special prevăzut de art. 13 din O.U.G.

nr. 51/1998, de șapte ani.

Prin sentința comercială nr.

34 pronunțată la data de 14 februarie 2007, Curtea de Apel București, ca primă

instanță, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de către

contestator.

Pentru a hotărî astfel,

curtea, verificând înscrisurile administrate în cauză, a reținut că la data de

6 iunie 1995 contestatorul a încheiat cu B.A., filiala Pantelimon un contract

de cauțiune, prin care se obligă să garanteze, în favoarea acesteia creditorul

în suma de 50 milioane lei vechi plus dobânzile aferente, credit acordat de

bancă SC B.T. SRL în baza contractului de credit nr. IV/1992.

Că, prin sentința civilă nr.

757 din 20 februarie 1996 a Tribunalului București și decizia civilă nr. 653

din 13 mai 1996 a Curții de Apel București, societatea a fost obligată la plata

creditului neachitat plus dobânda legală, sumele datorate de societate fiind

recunoscute de aceasta conform angajamentelor de plată consimțite în acest

sens.

Totodată, Curtea constată

că, contestatorul a fost obligat la cererea băncii, în solidar cu B.G., al

doilea garant, la plata creditului restant 46.657.451 lei plus 139.685.258 lei

dobândă bancară, prin sentința civilă nr. 2822 din 19 iunie 1998, definitivă

prin decizia civilă nr. 127 din 27 ianuarie 1999 a Curții de Apel București,

iar la data de 17 decembrie 1999 creanța neperformantă deținută de B.A. împotriva

debitoarei SC B.T. SRL a fost preluată de A.V.A.S. în temeiul contractului de

cesiune de creanță nr. 725715.

În raport de situația de

fapt statuată, prima instanță apreciază că motivele invocate de contestator, în

cadrul contestației la executare sunt nefondate, titlul executoriu fiindu-i

comunicat acesteia de către intimata A.V.A.S. prin adresa nr. 4416 din 29

martie 2002, cu respectarea dispozițiilor art. 41 și 42 din O.U.G. nr. 51/1998,

cerința notificării creanței fiind astfel îndeplinită.

Referitor la excepția

prescripției dreptului de a cere executarea silită, instanța constată că termenul

special de șapte ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998

republicată nu era îndeplinit la data emiterii și punerii în aplicare a

ordinului de poprire nr. 1543 din 17 noiembrie 2006 deoarece cursul

prescripției care a început la 27 ianuarie 1999 a fost întrerupt la 3 mai 2002

prin comunicarea titlului executoriu, moment de la care a început să curgă un

nou termen de prescripție de șapte ani.

Împotriva acestei sentințe,

contestatorul O.T. a declarat recurs, la data de 28 martie 2007, invocând încălcarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză (motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și solicitând totodată, în temeiul art.

304

1

analizarea pricinii sub toate aspectele.

Criticile de nelegalitate și

netemeinicie, astfel cum au fost dezvoltate prin cererea de recurs, au vizat,

următoarele aspecte:

- încălcarea de către

instanța fondului a dispozițiilor art. 13 [(alin. (3)] din O.U.G. nr. 51/1998

republicată și a prevederilor art. 1392 C. civ., care impuneau notificarea debitorilor

cedați în formă scrisă, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii, termen

de decădere și nu de recomandare, așa cum greșit a apreciat instanța,

consecința nerespectării lui fiind inopozabilitatea cesiunii;

- respingerea excepției prescrierii

dreptului A.V.A.S. de a proceda la executarea silită, este fundamental greșită,

în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă de la data de 27

ianuarie 1999, dată când a rămas definitivă decizia nr. 127 a Curții de Apel

București și s-a împlinit la 27 ianuarie 2006, anterior emiterii de către A.V.A.S.

a ordinului nr. 1543 din 17 noiembrie 2006 de înființare a popririi;

- susținerea instanței

fondului în sensul întreruperii cursului prescripției prin comunicarea titlului

executoriu, este lipsită de temei legal, deoarece art. 405

2

C. proc.

civ. stipulează expres cauzele de întrerupere a cursului prescripției , niciuna

din ipotezele art. 405

2

C. proc. civ., nefiind îndeplinită.

Intimata A.V.A.S. a formulat

întâmpinare la data de 11 iunie 2007, cu privire la motivele de recurs,

solicitând respingerea ca nefondat a recursului și menținerea sentinței

fondului.

Asupra recursului.

Înalta Curte, examinând

sentința atacată în contextul criticilor formulate, constată ca recursul

contestatorului este nefondat pentru considerentele de mai jos.

(1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1998 invocate de către recurent ca fiind încălcate

au următorul conținut: cesiunea creanțelor bancare neperformante este supusă

dispozițiilor art. 1391 și urm. C. civ., … notificarea debitorilor cedați se

efectueză de A.V.A.S., în formă scrisă, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii”.

Art. 1393 C. civ., statuează

că „cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a

notificat debitorului cesiunea”.

Rezultă așadar, din textele

de lege sus menționate că notificarea debitorului a fost impusă de legiuitor în

scopul de a-l înștiința pe acesta despre noul creditor, și faptul că cedentul nu

mai este proprietarul creanței și deci plata datoriei urmează să o facă noului

creditor.

Prin urmare, pentru a invoca

lipsa notificării, debitorul cedat trebuie să justifice un interes , în sensul

că, neștiind de cesiune a plătit primului creditor – cedentul, plată care în

aceste condiții apare perfect valabilă.

În cauză, contestatorul –

debitor cedat, deși invocă inopozabilitatea cesiunii, nu arată și nu dovedește

că a plătit creanța primului creditor, or, dispozițiile art. 1393 C. civ., nu

au ca scop să-l apere pe debitor de plată datoriei, ci să-l înștiințeze de

transmiterea creanței către un nou creditor.

Sub un alt aspect,

comunicarea de către A.V.A.S. (noul creditor) a titlurilor creanței preluate

prin contractul de cesiune, comunicarea primită de către recurent la 3 mai

2002, reprezintă îndeplinirea formalităților de publicitate impuse de art. 1339

C. civ.

prevăzut de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998 nu se încadrează în

categoria termenelor legale imperative a căror nerespectare conduce la

sancțiunea decăderii și aceasta deoarece în sistemul nostru de drept toate

decăderile sunt prevăzute de lege, instanța urmând doar să le constate.

Cu alte cuvinte, decăderile

în dreptul nostru sunt restrictive, ele fiind strâns legate de existența unui

termen legal imperativ și onerativ a cărui nerespectare duce la pierderea

dreptului privitor la îndeplinirea unui act de procedură.

Or, reglementările cuprinse

în O.U.G. nr. 51/1998 vizând valorificarea creanțelor neperformante preluate de

la bănci, creanțe strâns legate de datoria publică, au instituit o procedură

rapidă și simplificată de valorificare și stingere prin plată a datoriei

publice interne, astfel că prin prisma acestei finalități , termenul de 10 zile

pentru notificarea cesiunii de către A.V.A.S. nu poate fi considerat un termen

imperativ, onerativ, ci un termen de recomandare, așa cum corect a reținut

prima instanță.

soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului de a cere executarea

silită, se vădește a fi, de asemeni nefondată.

din O.U.G. nr. 51/1998 republicată termenul de prescripție a dreptului de a

cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte

care constituie titlu executoriu sau care au fost investite cu formulă

executorie, este de șapte ani, termen care nu se aplică creanțelor pentru care

dreptul de a cere executarea silită a fost prescris.

A.V.A.S. a creanței prin contractul de cesiune nr. 725715 din 17 decembrie

1999, creanța nu era prescrisă, urmare, recunoașterii exprese de către

debitorul principal, societatea comercială a datoriei, respectiv la 7 iunie

1995 , 25 iunie 1997, 29 iulie 1997, 22 septembrie 1998 și 5 februarie 1999.

Totodată, creditoarea B.A. a

promovat acțiuni în justiție pentru obligarea societății și a fidejusorilor la

plata debitului plus dobânda, acțiuni care fiind admise au avut ca efect

întreruperea cursului prescripției, respectiv a termenului general de trei ani

prevăzut de Decretul nr. 167/1997, aplicabil creanței, a cărei natură, la acea dată

era comercială.

la datoria publică, natura acesteia s-a modificat, devine o creanță

neperformantă supusă reglementării speciale instituită de O.U.G. nr. 51/1998

republicată , termenul de prescripție a executării silite fiind de șapte ani.

contestator , termenul de prescripție a executării a început să curgă la data

de 27 ianuarie 1999, data rămânerii definitive a deciziei nr. 127 a Curții de

Apel Buxcurești, prin care a fost obligat în calitate de fidejusor la plata

debitului neachitat plus dobânzile legale.

dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt la data de 3 mai 2002

prin comunicarea titlului executoriu debitorului – contestatorul recurent, și

aceasta deoarece potrivit art. 405

2

C. proc. civ., cursul

prescripției se întrerupe pe data îndeplinirii unui act de executare.

Or, comunicarea titlului

executoriu reprezintă un act de executare, în raport de dispozițiile art. 41

din O.U.G. nr. 51/1998 republicată care prevăd expres „Titlul executoriu se comunică

debitorului și se pune în executare fără nici o formalitate conform

dispozițiilor prezentei ordonanțe”.

Prin urmare, comunicarea

titlului executoriu constituie în procedura specială instituită de O.U.G. nr. 51/1998

primul act de executare.

În cauză, comunicarea

titlului executoriu făcută contestatorului la 3 mai 2002 prin care i se pune totodată

în vedere acestuia ca în termen de cinci zile să achite creanța de bună-voie

are valoarea unui act de executare în sensul art. 405

2

de natură să

întrerupă cursul prescripției.

întreruperii cursului prescripției a început să curgă un nou termen de

prescripție de șapte ani care la data emiterii ordinului de poprire 17

noiembrie 2006 nu le-a împlinit .

perimarea executării în condițiile stipulate de art. 389 C. proc. civ.,

neîndeplinirea oricărui act de executare timp de șase luni, prin raportare la

ultumul act de executare, respectiv comunicarea titlului executoriu la 3 mai

2002.

Și aceasta deoarece

dispozițiile art. 390

2

C. proc. civ., instituie o excepție, respectiv

înlătura aplicarea art. 389 cu privire la perimare, în cazurile în care legea

încuviințează executarea fără somație, iar potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998,

reprodus anterior, titlul executoriu comunicat debitorului se pune în executare

fără nici o formalitate.

În același sens, sunt și

dispozițiile art. 42 alin. (1) din ordonanță, care reglementează blocarea

conturilor, respectiv operațiunea care face obiectul contestației, dispoziții

conform cărora după comunicarea către debitor a titlului executoriu, A.V.A.S.

poate dispune prin ordin, blocarea prin poprire a conturilor bancare ale

debitorului, prin urmare, fără nici o altă formalitate.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de contestatorul O.T. împotriva sentinței comerciale nr. 34 din 14

februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2007.