ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3005/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3005/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Ședința publică de la 1 iunie 2012
Deliberând asupra
recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin contestația
la executare înregistrata inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a
VI-a comercială, la data de 22 noiembrie 2007, sub nr. 8214/2/2007,
contestatorul M.G. a chemat în judecată pe intimata Autoritatea pentru
Valorificarea Activelor Statului, solicitând să se constate că a intervenit
prescripția dreptului de a cere executarea
silita,
drept născut în puterea titlului executoriu - sentința penală nr. 1650 din 20
decembrie 2003 pronunțată de către Judecătoria Sector 3 București în dosarul
nr. 7787/1998 și să se respingă executarea
silită
ca fiind stinsă prin prescripție.
In motivarea
cererii sale, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 399 si urm. C. proc.
civ., art. 38-40 din O.U.G. nr.
51/1998
și art. 3, art. 7, art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, contestatorul a
arătat că prin adresa nr. 13162 din 18 octombrie 2007, predată acestuia la 09
noiembrie 2007, A.V.A.S. i-a comunicat titlul executoriu sus-arătat și a
solicitat debitorului plata voluntară a sumei de 1.320.412,42 lei în termen de
5 zile de la primirea somației, în caz contrar, urmând a se trece la executarea
silită
a averii sale.
Contestatorul a
susținut că executarea debitului său nu se poate încadra in dispozițiile O.U.G.
nr. 51/1998 republicata, așa cum nici titlul executoriu nu face nicio referire
la acest act normativ, temeiul răspunderii sale patrimoniale fiind conținut de
art. 998-999 C. civ. S-a arătat că demararea formalităților de executare silită
sub auspiciile O.U.G. nr.
51/1998
este
greșită, întrucât creanța urmărită nefăcând parte din domeniul creanțelor
neperformante, nu poate ii executată în acest fel, așa cum nici termenul
special de prescripție aplicabil acestei categorii de creanțe nu poate fi
considerat incident. In opinia contestatorului, creanța A.V.A.S. este supusă
termenului de prescripție reglementat de Decretul nr. 167/1958, termen de 3
ani, împlinit la data primului act de executare.
Astfel,
contestatorul a arătat că termenul general de prescripție s-a împlinit la 07
octombrie 2007, astfel încât formalitățile executării acestui titlu începute la
09 noiembrie 2007 se situează în afara termenului general de prescripție de 3
ani. In măsura în care instanța va considera totuși incident termenul special
de prescripție de 7 ani, reglementat de O.U.G. nr. 51/1998, trebuie considerat
ca acesta a început sa curgă încă din 1998 - data scadenței contractului de
credit bancar, fiind împlinit la data primul act de executare.
Prin întâmpinarea
depusă la 13 decembrie 2007, intimata Autoritatea pentru Valorificarea
Activelor Statului a solicitat respingerea contestației la executare, ca
nefondată.
Prin sentința
comercială nr. 240 din 13 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr.
8214/2/2007, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis
contestația la executare, a constatat prescris dreptul A.V.A.S. de a cere
executarea
silită
împotriva
debitorului M.G., în baza
titlului
executoriu reprezentat de Sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003,
pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 7787/1998, a
dispus încetarea executării
silite
efectuate de A.V.A.S. împotriva debitorului M.G., în baza titlului
sus-menționat și a fost respinsă ca nefondată cererea contestatorului având ca
obiect obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei
sentințe, a declarat recurs intimata A.V.A.S., solicitând modificarea hotărârii
atacate, în sensul respingerii contestației la executare, ca nefondată.
Intimata a
reiterat apărările formulate prin întâmpinare, subliniind faptul că din
conținutul titlului executoriu rezultă că instanța penală a reținut calitatea
A.V.A.S. de parte civilă în baza contractului de cesiune de creanță nr. 106147
din 24 iunie 1999 încheiat cu B.C.X., prin care s-a preluat creanța
neperformantă asupra debitorului cedat SC A.T.X. D.C. SRL. In aceste condiții,
executarea
silită
nu poate fi făcută
decât în temeiul O.U.G. nr. 51/1998, cu aplicarea art. 13 alin. (5) conform cu
care termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea
silită
este de 7 ani.
Prin Decizia nr.
1879 din 16 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a
admis recursul declarat de A.V.A.S., a casat sentința primei instanțe și a
trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea stabilirii pe
deplin a împrejurărilor de fapt legate de natura juridică a creanței pentru
realizarea căreia s-a pornit executarea silită.
In conformitate
cu prevederile art. 315
alin. (1)
C.
proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:
- instanța de
fond nu a analizat autoritatea de lucru judecat privitor la natura creanței,
astfel cum rezultă din considerentele sentinței penale;
- în consecință,
instanța de fond va trebui să cerceteze dacă A.V.A.S. a preluat atât o creanță
bancară neperformantă, cât și o creanță izvorâtă din sentința penală, în baza
mai multor titluri, sau dacă are o singură creanță constatată prin mai multe
titluri și care pot privi unul sau mai mulți debitori împotriva cărora
creditoarea se poate deopotrivă îndrepta.
In rejudecare
după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București,
secția a VI-a comercială, la data de 14 iulie 2011, sub nr. 6507/2/2011.
Analizând
contestația în raport de motivele și apărările invocate, precum și înscrisurile
de la dosar, în rejudecarea fondului. Curtea a reținut următoarele:
In prealabil, în
conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, a examinat
considerentele relevante ale hotărârii penale ce constituie titlul executoriu,
în vederea stabilirii naturii juridice a creanței, astfel cum aceasta rezultă
cu autoritate de lucru judecat.
In acest demers,
Curtea a reținut că, prin sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003,
pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 7787/1998,
inculpatul M.G. a fost condamnat, alături de coinculpata C.A., pentru
săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în
formă continuată, constând în aceea că, în calitate de director adjunct al
Sucursalei Lipscani a B.C.X., în perioada 1994-1995, și-a îndeplinit defectuos
atribuțiile de serviciu prin acordarea unor facilități bancare SC A.T.X.D.C. S.R.L.
Pe latura civilă,
în cauză s-a constituit parte civilă B.C.X. SA, care la termenul din
16 noiembrie 1998
și-a precizat cuantumul
despăgubirilor solicitate, iar la data de 06 ianuarie 2000 AVAB a intervenit în
cauză, comunicând instanței că este succesoarea în drepturi a B.C.X. SA, ca
urmare a fuziunii prin absorbție a acesteia din urmă cu Banca Comercială
Română.
În cursul
procesului, la 23 aprilie 2001, A.V.A.S. s-a constituit parte
civilă
cu sumele ce reprezentau soldul contractului
de cesiune nr. 106147/1999, prin care A.V.A.S. a preluat creanța neperformantă
a debitorului cedat SC A.T.X.D.C. S.R.L. cu o valoare nominală de
116.492.501,40 lei. La dosar s-au depus și copii ale sentinței nr. 1
15 din 13 octombrie 1997
a Curții de
Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
României, prin care s-a admis acțiunea formulată de B.C.X. SA, iar SC A.T.X.D.C.
S.R.L. a fost obligată să plătească băncii sumele reprezentând credite
restante.
Cu privire la
acțiunea civilă, instanța penală a statuat în cuprinsul considerentele sale:
„va admite doar în parte acțiunea civilă formulată de partea
civila,
având în vedere că inculpații
răspund doar pentru prejudiciul cauzat prin acordarea facilitaților SC A.T.X.
D.C. SRL în perioada 1994-noiembrie 1995, care echivalează cu debitul
conturilor societății pana la data de 30.1 1.1995", instanța având în
vedere adresa emisă de B.C.X. în dosarul de urmărire penală prin care se
detaliază prejudiciul creat de cei doi inculpați, întrucât AVAB nu a depus la
dosar decât situația debitului SC A.T.X.D.C. S.R.L., conform contractului de
cesiune de creanță. Instanța penală a mai reținut și că „urmează să oblige pe
inculpatul M.G. la contravaloarea în lei a sumei de 720.000 dolari SUA la data
punerii în executare, sumă ce reprezintă prejudiciul creat de acesta ca urmare
a aprobării cererilor de deschidere a acreditivelor la import, care a dus la
achitarea sumelor la extern pe descoperit de cont, în contul de dolari al SC A.T.X.D.C.
SRL".
Prin urmare,
Curtea a reținut că, potrivit art. 14 și art. 346 C. proc. pen., prin hotărârea
instanței penale asupra acțiunii
civile
alăturate, au fost obligați cei doi inculpați la plata valorii prejudiciului
produs B.C.X. prin infracțiune, iar nu în baza contractului de cesiune de
creanță nr. 106147/1999 încheiat între AVAB și B.C.X. privind pe debitorul
cedat SC A.T.X.D.C. S.R.L. Subrogarea A.V.A.S. în calitatea de parte
civilă
în procesul penal, deținută inițial
de B.C.X., nu este efectul contractului de cesiune anterior menționat, ci
consecința actelor normative emise în procesul de preluare a B.C.X. de către
B.C.R. (O.G. nr. 39 din 29 iulie 1999 publicată în M.Of. partea
I
nr. 363 din 30
iulie 1999 privind finalizarea procesului de restructurare a B.C.X. SA și
fuziunea prin absorbție a acestei bănci cu B.C.R. SA), potrivit cărora A.V.A.B.
se subrogă în toate drepturile și obligațiile B.C.R. și reprezintă statul în
calitate de garant în toate procesele și cererile în legătură cu angajamente,
pretenții, răspunderi izvorâte din activitatea B.C.X. până la radierea acesteia
din registrul comerțului.
Raportul dintre B.C.X.
și inculpatul M.G. statuat prin Sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003,
pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, are ca temei răspunderea
delictuală a inculpatului pentru prejudiciul produs băncii prin infracțiunea de
abuz în serviciu și este distinct de raportul dintre B.C.X. și debitoarea SC A.T.X.D.C.
S.R.L. cu privire la rambursarea creditelor restante, raport ce a tăcut
obiectul contractului de cesiune de creanță nr. 106147/1999.
Că este așa
rezultă tară echivoc din chiar considerentele Deciziei penale nr. 1811/R din 08
octombrie 2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a I-a penală,
prin care sentința penală anterior menționată a rămas definitivă, recursurile
inculpaților fiind respinse. Astfel, la pagina 29 a deciziei (fila 49 dosar
recurs ICCJ), instanța penală a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că
„obligarea inculpaților la despăgubiri se întemeiază pe dispozițiile art. 998-999
C. civ., privind răspunderea
civilă
delictuală, în timp ce SC A.T.X.D.C. SRL răspunde contractual pentru prejudiciul
produs ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate prin convenție".
Creanța
neperformantă preluată de A.V.A.S. prin contractul de cesiune nr. 106147/1999,
nu putea include prejudiciul produs prin infracțiune, a cărui existență și
întindere au fost stabilite abia prin sentința penală pronunțată la 20
decembrie 2003. In plus, în cadrul cesiunii, debitorul cedat este SC A.T.X.D.C.
SRL, care răspunde pe temei contractual, în timp ce prin sentința penală a fost
obligat inculpatul M.G. pentru săvârșirea unei fapte ilicite, răspunderea sa
fiind de natură delictuală. Susținerea intimatei A.V.A.S. potrivit căreia
dreptul de a cere executarea silită a numitului M.G. are la bază contractul de
cesiune de creanța nr. 106147/1999 nu corespunde realității, întrucât în acest
caz executarea nu poate fi îndreptată decât împotriva debitorului cedat și în
temeiul unui alt titlu de creanță decât sentința penală.
În concluzie,
Curtea a reținut, în urma cercetării ordonate de instanța de recurs, că
A.V.A.S. a preluat atât o creanță bancară neperformantă, cât și o creanță
izvorâtă din sentința penală, în baza unor
titluri
distincte, cu regimuri juridice diferite.
Cele două
raporturi juridice distincte sunt:
- unul în raport
cu inculpații, statuat prin sentința penală, care are ca temei răspunderea
pentru prejudiciul cauzat băncii prin săvârșirea delictului penal de abuz în
serviciu și care își are izvorul în reglementarea răspunderii civile
delictuale;
- altul în raport
cu debitorul cedat SC A.T.X.D.C. SRL pentru rambursarea creditelor restante,
care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanță nr. 106147 din 24
iunie 1999, care are ca obiect cesionarea unei creanțe bancare neperformante,
în sensul art. 3 din O.U.G. nr. 51/1998, cu regimul juridic stabilit de acest
act normativ.
In sensul
interpretării de mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,
s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 1172 din 24 martie 2010 (filele 117-128
dosar recurs), în dosarul nr. 8122/2/2007, având ca obiect contestația Ia
executare formulată de coinculpata C.A., pentru aceleași motive vizând
prescripția executării
silite.
Cu
acea ocazie, a fost analizat același
titlu
executoriu, respectiv Sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003,
pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 7787/1998.
Interpretarea
dată prin această hotărâre irevocabilă pronunțată de instanța supremă,
corespunzătoare efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, se impune în
acest al doilea proces cu valoarea unei prezumții legale absolute [art. 1200
pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.], fără posibilitatea de a mai
fi
contrazisă.
Curtea a evocat
dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 51/1998 care arată la lit. b) că sunt
creanțe neperformante „creditele sau plasamentele, reprezentând principal și
dobânzi, acordate sau efectuate de bănci, clasificate în categoria
"îndoielnic" sau "pierdere", după caz, potrivit
reglementărilor emise de Banca Națională a României în domeniul clasificării
creditelor și plasamentelor, constituirii, regularizării și utilizării
provizioanelor specifice de risc de credit" si la lit. g) că sunt „creanțe
comerciale asociate creanțelor preluate creanțele comerciale aparținând unor
debitori cedați asupra altor debitori cedați, preluați potrivit prezentei
ordonanțe de urgență, care asigură activelor statului un grad sporit de
recuperare".
Cum creanța
constatată prin sentința penală și valorificată de A.V.A.S. prin această
executare
silită
nu se încadrează în
niciuna dintre categoriile de creanțe enumerate limitativ de art. 1 și art. 2
din O.U.G. nr. 51/1998, rezultă că nu îi este aplicabil regimul special
stabilit prin acest act normativ cu privire la executarea silită.
In sprijinul
acestei concluzii sunt și dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr.
51/1998,
care enumera expres și limitativ
categoriile de debitori, or contestatorul nu se încadrează în vreuna dintre
acestea.
Pe cale de
consecință, dreptul de a cere executarea
silită
a acestei creanțe este supus dispozițiilor de drept comun în materie, cuprinse
în Codul de procedură civilă - art. 405 alin. (1), potrivit cărora dreptul de a
cere executarea
silită
se prescrie în
termen de 3 ani, termen care începe să curgă de la data când se naște dreptul
de a cere executarea
silită.
Aceasta
întrucât art. 446 C. proc. pen. prevede că dispozițiile din hotărârea penală
privitoare la despăgubirile civile se execută potrivit legii civile.
Fiind în discuție
o hotărâre penală, potrivit art. 415 C. proc. pen., aceasta a devenit
executorie la data când a rămas definitivă. Iar potrivit art. 416 pct. 6 C.
proc. pen., sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 a rămas definitivă
la 08 octombrie 2004, la data pronunțării Deciziei penale nr. 1811/R/2004 a
Curții de Apel București, secția a I-a penală, prin care recursurile
inculpaților au fost respinse.
Termenul de
prescripție a executării
silite
a
început să curgă la 08 octombrie 2004, când hotărârea penală a devenit
executorie, și s-a împlinit la data de 08 octombrie 2007.
In cauza, somația
de plată, intitulată „comunicarea
titlului
executoriu"
cu nr. 13162 - act care, potrivit art. 387 C. proc. civ. precede în mod necesar
oricărui act de executare - a fost întocmită de către creditorul urmăritor la
18 octombrie 2007, după împlinirea termenului de prescripție, în condițiile în
care împlinirea prescripției semnifică pierderea dreptului la executarea
titlului, conform art. 405 alin. (3) C. proc. civ., iar formele de executare
întreprinse sunt nule.
Apărările
A.V.A.S. cu privire la întreruperea termenului de prescripție, formulate în
baza art. 16 din Decretul nr. 167/1958, au fost apreciate nefondate.
În consecință,
Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 162
din 18 noiembrie
2011,
a admis
contestația la executare formulată de contestatorul M.G. ; a constatat prescris
dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitorului M.G., în
baza titlului executoriu reprezentat de Sentința penală nr. 1650 din 20
decembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr.
7787/1998 ; a anulat executarea
silită
începută împotriva debitorului M.G., în baza titlului susmenționat.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,
prin care a solicitata admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în
sensul respingerii contestației la executare, ca ne fondată.
Cererea de recurs
a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta
solicitând în temeiul art. 304 C. proc. civ., analizarea cauzei sub toate
aspectele care se impun.
Critici le
recurentei au constatat în următoarele :
Recurenta arată
că prin contractul de cesiune de creanță nr. 106147 din 24
iunie
1999, încheiat de A.V.A.S cu B.C.X.,
a fost preluată creanța menționată în cuprinsul acestui contract. Urmare a
încheierii acestui contract, A.V.A.S a intervenit în cauza penală, în calitate
de parte civilă, iar instanța penală, la termenul de judecată din data de 23
aprilie 2001, a reținut că, constituirea de parte
civilă
a fost efectuată în baza contractului de cesiune. In
consecință, din toate acestea rezultă că sunt aplicabile dispozițiile O.U.G.
nr. 51/1998, referitoare la preluarea unei creanțe neperformante.
Deci, arată
recurenta creanțele neperformante au la bază contractul de cesiune nr.
106147/1999, pe de o parte și pe de altă parte sentința penală nr. 1650/2003 a
Judecătoriei Sectorului 3.
In ceea ce
privește aceste înscrisuri, arată recurenta că ele reprezintă
titluri
executorii, astfel cum sunt
definite de
dispozițiile
art. 39 din
O.U.G. nr. 51/1998.
Contractul de
cesiune de creanță a fost încheiat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998,
iar în mod greșit instanța de fond a reținut aplicabilitatea termenului de 3
ani cu privire la dreptul A.V.A.S de a solicita executarea
silită
a creanței, în condițiile în care
există dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, care statuează
asupra aplicabilității termenului de 7 ani.
In susținerea
acestei critici, arată că prin sentința penală, contestatorul a fost obligat să
plătească A.V.A.S prejudiciul suferit de fosta B.C.X., prin încheierea
contractului de credit cu SC A.T.X.D.C. SRL, prejudiciu preluat la datoria
publică și preluat de A.V.A.S în temeiul O.U.G. nr. 51/1998.
Termenul de
prescripție a început să curgă la data de 8 octombrie 2004, data rămânerii
definitive a sentinței penale, iar comunicarea titlului executoriu este făcută
la data de 18 octombrie 2007, înăuntrul termenului de prescripție de 7 ani.
Înalta Curte,
analizând cererea de recurs prin prisma motivului de nelegalitate invocat, cât
și din perspectiva art. 304
1
C. proc. civ., constată că recursul
este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
In prezentarea argumentelor
Înaltei Curți, care au condus la pronunțarea acestei soluții, se va porni de la
dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
,
care au impus instanței de casare, să stabilească împrejurările de fapt legate
de natura juridică a creanței pentru realizarea căreia s-a pornit executarea
silită.
Din acest punct
de vedere, instanța de fond a analizat considerentele hotărârii penale,
reprezentate de sentința penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunțată de
Judecătoria Sectorului 3 București, reținând că A.V.A.S, la data de 23 aprilie
2001, s-a constituit parte civilă, cu sumele reprezentând soldul contractului
de cesiune nr. 106147/1999, prin care A.V.A.S a preluat creanța neperformantă a
debitorului cedat SC A.T.X.D.C. SRL, cu o valoare nominală de 116.492.501,40
lei.
Cu privire la
latura civilă, a constatat instanța de fond, instanța penală a admis-o în
parte, reținând că inculpații M.G. și C.A., răspund doar pentru prejudiciul
cauzat prin acordarea facilităților SC A.T.X.D.C. SRL, respectiv au fost
obligați la plata contravalorii în lei a sumei de 720.000 dolari SUA la data
punerii în executare, prejudiciu care a fost stabilit prin sentința penală.
Revenind la
criticile recurentei, prin care a susținut că a intervenit în cauza penală, în
calitate de parte civilă, constituirea de parte
civilă
fiind tăcută în baza sumelor ce reprezintă soldul
contractului de cesiune, înalta Curte constată că deși constituirea de parte
civilă s-a tăcut pentru suma sus evocată, instanța penală, în considerente, a
arătat că cei doi inculpați au fost obligați la plata prejudiciului produs B.C.X.
prin infracțiune, iar nu în baza contractului de cesiune de creanță, astfel cum
încearcă să demonstreze recurenta.
Pentru a reveni
la critica de nelegalitate, legată de aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr.
51/1998 cauzei de față, Înalta Curte reamintește că obiectul prezentului
litigiu este reprezentat de contestația la executare pornită de M.G., prin care
a solicitat să se constate prescripția dreptului a cere executarea silită,
drept născut în puterea titlului executoriu, reprezentat de sentința penală în
discuție.
Din acest punct
de vedere, chestiunea de drept supusă analizei instanței de recurs este
reprezentată de necesitatea determinării naturii juridice a creanței izvorâtă
din sentința penală și prin urmare legea aplicabilă acesteia.
Sub acest aspect,
considerentele instanței de fond sunt amplu argumentate, concluzia fiind
corectă, în sensul că A.V.A.S a preluat atât o creanță bancară neperfomantă,
cât și o creanță izvorâtă din sentința penală, în baza unor
titluri
distincte, cu regimuri juridice
diferite.
In ceea ce
privește titlul executoriu reprezentat de sentința penală nr. 1650/2003 a
Judecătoriei Sectorului 3 București, corect s-a reținut că temeiul obligării
inculpaților la despăgubiri este reprezentat de răspunderea
civilă
delictuală, care se întemeiază pe
dispozițiile art. 998-999 C. civ.
In aceste
condiții, criticile recurentei, prin care susține că executarea
silită
inițiată împotriva contestatorului
are la bază creanțele neperformante preluate de A.V.A.S de la fosta B.C.X.,
atât prin contractul de cesiune de creanță, cât și prin sentința penală nu pot
fi primite, fiind demonstrată existența a două raporturi juridice distincte,
unul în raport cu inculpatul și altul în raport cu debitorul cedat SC A.T.X.D.C.
SRL, ceea ce atrage regimuri juridice distincte.
In continuarea
acestui raționament, concluzia este în sensul de a
preciza că
titlul
executoriu
ce face obiectul executării
silite
inițiate
de
A.V.A.S împotriva contestatorului
M.G., nu se integrează domeniului de aplicare al O.U.G nr.
51/1998,
respectiv nu se încadrează în
categoria celor enumerate de art. 1 și definite de art. 3 din actul normativ
sus evocat.
In ceea ce
privește aplicabilitatea cauzei de față a termenului de prescripție a dreptului
de a cere executarea
silită
de 7 ani,
prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum s-a demonstrat
în cele anterior arătate, întrucât dreptul de a cere executarea
silită
nu se încadrează dispozițiilor
speciale ale ordonanței evocată de recurentă, devin aplicabile dispozițiile din
dreptul comun, respectiv art. 405 alin. (1)
C.
proc. civ., raportat la art. 446 C. proc. civ., ceea ce
înseamnă
pierderea dreptului la executare.
In finalul
considerentelor, Înalta Curte constată că în raport de decizia nr. 1172 din 24
martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,
prin care a fost dezlegată aceeași problemă de drept suspusă judecății în
prezenta cauză, astfel cum a remarcat și instanța de fond, această interpretare
a instanței supreme se impune în acest al doilea proces, cu puterea lucrului
judecat.
În raport de
aceste considerente, în temeiul
art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
, recursul urmează a
fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca
nefondat recursul declarat de reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA
ACTIVELOR STATULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 162 din 18
noiembrie
2011
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 1 iunie 2012.