ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 290/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 290/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin,

contestatorul C.M. a solicitat anularea formelor de executare și a somației emise

la 30 ianuarie 2013 de intimata-creditoare A.D.S.

Prin sentința civilă nr. 1548 din 15

martie 2013, Judecătoria Drobeta Turnu-Severin a admis excepția necompetenței sale

materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel

București.

Litigiul a fost înregistrat la 28

martie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 2591/225/2013.

Prin sentința civilă nr. 31 din 03

iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis contestația

la executare și a anulat executarea silită începută prin notificarea din 30

ianuarie 2013 emisă de intimata A.D.S.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că între intimata A.D.S., în calitate de concedent și contestator, în

calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune din 17 iunie 2004

având ca obiect exploatarea unei suprafețe de teren cu destinație agricolă de 30,08

ha, aflat în perimetrul localității R., jud. Mehedinți, pe durata existenței activului,

dar nu mai mult de 49 de ani.

A mai notat că potrivit clauzei prevăzute

la art. 7.1.16. din contract, concesionarul se obliga să realizeze investiții pentru

dezvoltarea exploatației agricole reprezentând echivalentul în RON al sumei de 11.008,82

euro din surse proprii și atrase în cadrul unui program eșalonat pe o perioadă de

10 ani, iar potrivit art. 7.1.21, în cazul nerealizării programului investițional,

concesionarul datora penalități conform legislației în vigoare.

Totodată, prima instanță a reținut că prin

notificarea din 28 ianuarie 2013, intimata a comunicat contestatorului că figurează

în evidențele sale cu un debit în cuantum de 14.917,80 RON, reprezentând penalități

și dobânzi calculate până la data de 31 decembrie 2012, solicitându-i achitarea

debitului și comunicându-i că în caz contrar va iniția procedura de executare silită.

În aceeași notificare intimata a menționat că i-a comunicat contestatorului titlul

executoriu și somațiile cu adresele din 16 noiembrie 2010, din 25 aprilie 2012 și

din 28 septembrie 2012.

Curtea a reținut de asemenea, că în susținerea

contestației formulate, contestatorul a invocat prescripția dreptului de cere executarea

silită, arătând că sumele pretinse cu titlu de debit sunt aferente unui interval

de timp mai mare decât ultimii 3 ani și că nu constituie creanță bugetară, ci doar

penalități și dobânzi; că acesta a invocat caracterul incert al creanței, motivat

de nedetalierea modului de calcul al sumelor pretinse, precum și că a achitat prin

mandat poștal facturile emise de intimată, reprezentând dobânzi calculate până la

data de 31 decembrie 2012.

Prima instanță a consemnat și apărările

formulate de intimată prin întâmpinarea depusă la dosar, acestea fiind în esență,

în sensul că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris, având în vedere

că actul începător de executare l-a constituit comunicarea titlului executoriu conform

art. 42 și art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de prescripție în cauză fiind

de 7 ani, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, în condițiile în care

executările silite efectuate de A.D.S. sunt guvernate de prevederile art. 390 C.

proc. civ.

De asemenea, intimata a susținut că creanța

pentru a cărei acoperire a început executarea silită este certă, fiind prevăzută

în contractul de concesiune la Cap. 7, art. 7.1. intitulat Obligațiile concesionarului,

lichidă, cuantumul investiției fiind determinat, valoarea fiind consemnată la

art. 7.1.16 ca echivalent în RON a sumei de 11.008,82 euro, cât și cel al penalităților

stipulate la art. 7.1.21, și exigibilă -termenele scadente fiind prevăzute la

art. 7.1.19 din convenția părților.

În fața primei instanțe, ambele părți au

administrat proba cu înscrisuri, în cauză efectuându-se și o expertiză contabilă

prin care s-a determinat modul de calcul al dobânzilor până la 26 martie 2012, modul

de calcul al debitului urmărit și opinia expertului asupra caracterului de investiție

în sensul contractului de concesiune al achiziționării unui sistem de irigații prin

contractul din 25 septembrie 2012.

Analizând materialul probator administrat

în cauză, curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 105 din 8 octombrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 6979/225/2012

și rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3693 din 31 octombrie 2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a fost soluționată o altă contestație la executare purtată

între părți, dar cu privire la o altă sumă pretins a fi fost datorată, în baza aceluiași

contract de concesiune din 17 iunie 2004, reprezentând tot penalități de întârziere,

calculate potrivit aceleiași clauze penale, stipulate la art. 7.1.21, și dobânzi

aferente.

Față de hotărârea menționată, curtea a

notat că prin aceasta s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că orice creanțe

principale sau accesorii născute în baza contractului de concesiune din 17

iunie 2004 la datele de 31 decembrie 2004, 31 decembrie 2005 și 31 decembrie 2006,

aferente anilor investiționali 2004-2006, s-au prescris în raport cu data comunicării

titlului executoriu, iar în ce privește restul sumelor pretins a fi fost datorate,

s-a reținut că trimiterea la legislația în vigoare nu poate complini lipsa clauzei

penale, și că, în consecință contestatorul nu poate fi obligat la plata penalităților

de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor investiționale.

De asemenea, a mai reținut că prin sentința

civilă nr. 105 din 8 octombrie 2012, rămasă irevocabilă, s-a constatat că creanța

pretins a fi executată silit nu are caracter cert, lichid și exigibil, iar în ce

privește dobânzile, în lipsa temeiniciei dreptului la plata penalităților de întârziere,

nu pot fi solicitate, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Astfel, raportând considerentele sentinței

anterior evocate la motivele contestației la executare cu a cărei soluționare a

fost învestită, curtea a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat,

reținând că o dată ce o instanță a stabilit lipsa clauzei penale valabile în baza

căreia au fost calculate sumele pretins a fi executate, și în consecință a constatat

că creanța nu are caracter cert, lichid și exigibil, atât în privința penalităților,

cât și a dobânzilor obiect al executării silite, aceste concluzii se impun în litigiul

pendinte fără posibilitatea de a mai fi contrazise.

În considerarea acestor argumente, curtea

a reținut că intimata neexhibând împotriva contestatorului o creanță certă, lichidă

și exigibilă în sensul art. 379 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., pretențiile

acesteia pentru care a început executarea silită sunt neîntemeiate, iar executarea

silită este nulă, întrucât încalcă dispozițiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 31 din

3 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat

recurs recurenta A.D.S., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și pct. 9, precum și art. 304

1

C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a structurat trei

motive de critică, fără să le subsumeze însă motivelor de nelegalitate indicate.

Astfel, primul motiv de recurs a vizat

pronunțarea hotărârii atacate fără ca instanța să fi analizat și să fi avut în vedere

raportul de expertiză tehnică contabilă, întocmit în cauză. Din această perspectivă,

recurenta a susținut că dacă prima instanță s-ar fi aplecat asupra probelor administrate

ar fi putut consta că creanța ce formează obiectul titlului executor are un cuantum

determinat, fiind certă, lichidă și exigibilă, că a depus la doar modul de calcul

al debitului, fapt atestat și de raportul de expertiză efectuat.

Prin următoarea critică, recurenta a susținut

că prima instanță, în motivarea soluției pronunțate, a preluat integral considerentele

sentinței civile nr. 105 din 8 octombrie 2012 date în Dosarul nr. 6979/225/2012,

care are ca obiect alte acte de executare, fără să cenzureze preteniile contestatorului

în raport cu probatoriile administrate în cauza dedusă judecății.

În acest sens, a arătat că analiza instanței,

astfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, a vizat doar anii investiționali

2004-2006, fără a face vreo referire la intervalul investițional 2007-2012 obiect

al cauzei dedusă judecății.

Prin cel de-al treilea și ultimul motiv

de recurs formulat, autoarea căii de atac a invocat aplicarea greșită a normelor

legale care reglementează termenul de prescripție pentru a se cere executarea silită,

susținând că argumentele reținute de instanță în acest sens au fost preluate integral

din considerentele sentinței civile nr. 105 din 8 octombrie 2012. în acest sens,

a susținut că în mod eronat curtea a reținut incidența în speță a termenului de

prescripție 3 ani, în opinia sa, termenul aplicabil fiind cel de 7 ani prevăzut

de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998,

întrucât dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005

și Legii nr. 94/2010, care statutează că toate contractele încheiate de A.D.S. constituie

titluri executorii nu disting în raport de momentul nașterii raportului juridic

și nu limitează drepturile și obligațiile părților definitiv stabilite sub imperiul

altei legi.

În același sens, recurenta a susținut că,

întrucât dispozițiile legale referitoare la executarea silită au caracter de ordine

publică, nu se poate aprecia că prevalează acestora legea privată a contractului,

concluzionând că dispoziția legală cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 190/2004, se

aplică și efectelor nerealizate ale contractului încheiat anterior.

A mai arătat totodată că dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 190/2004 sunt norme de procedură de imediată aplicare, astfel

că pentru realizarea creanțelor care decurg din contractele de concesiune, sunt

aplicabile normele legale în vigoare la momentul executării silite a acestor contracte,

independent de legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care ele

se fundamenteză.

În susținerea afirmațiilor anterior menționate,

recurenta a invocat Deciziile Curții Constituționale nr. 719/2006, nr. 380/2007

și nr. 708/2007 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor O.U.G.

nr. 64/2005, motivat de faptul că o lege nouă „este aplicabilă de îndată tuturor

situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea

ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situații juridice formate,

după abrogarea legii vechi”.

În considerarea celor anterior expuse recurenta

a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii

contestației la executare ca neîntemeiată.

La 14 octombrie 2014, intimatul C.M. a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată din perspectiva

actelor dosarului, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Întrucât decizia recurată nu este susceptibilă

de a fi atacată cu apel, prezentul litigiu fiind guvernat de O.U.G. nr. 51/1998,

care instituie o procedură specială pentru soluționarea cererilor având ca obiect

valorificarea unor active ale statului, urmează a fi cenzurată de instanța de recurs

sub toate aspectele, în condițiile art. 304

1

C. proc. civ., fără a fi

limitată la examinarea exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate statuate

de art. 304 din același cod.

Astfel, în ceea ce privește susținerile

recurentei referitoare la faptul că sentința atacată ar fi nemotivată întrucât prima

instanță nu s-a raportat în analiza cauzei la probatoriile administrate în fața

sa, limitându-se să preia considerentele sentinței civile nr. 105 din 8 octombrie

2012 date în Dosarul nr. 6979/225/2012, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate,

având în vedere că raționamentul primei instanțe s-a fondat pe efectul puterii de

lucru judecat al acestei hotărârii.

Din această perspectivă, instanța supremă

apreciază că sentința atacată respectă rigorile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care

prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele

de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au

fost înlăturate cererile părților.

Susținând nelegalitatea sentinței atacate,

recurenta pretinde că instanța nu a motivat soluția pronunțată, reproducând în considerentele

hotărârii sale argumentele reținute într-o altă hotărâre prin care a fost finalizat

un litigiu având un alt obiect (respectiv, executarea unor sume reprezentând neexecutarea

unor obligații contractuale născute din același raport juridic, dar aferente unui

alt interval de timp) decât cel din pricina dedusă judecății.

Această critică a recurentei ignoră însă

faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște, conform reglementarii actuale,

două manifestări procesuale, respectiv, aceea de excepție procesuală (conform

art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă

de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform

art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală

(care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată),

autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente

prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți și cauză), nu tot așa se întâmplă

însă, atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând

modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile

dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă

dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru

judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate

juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Pentru aceste argumente Înalta Curte reține

că în mod corect, prima instanță a dat eficiență efectului pozitiv al sentinței

civile nr. 105 din 8 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, în Dosarul nr. 6979/225/2012 și rămasă irevocabilă prin decizia

nr. 3693 din 31 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a

ll-a civilă.

De asemenea, în considerarea acelorași

argumente, instanța supremă reține că soluționarea unei noi contestații la executare

făcute în temeiul aceluiași titlu executoriu nu se poate fonda pe un alt silogism

juridic decât cel avut în vedere de instanța a cărei hotărâre a rămas anterior irevocabilă.

În acest context, apreciază că în mod corect

s-a constat temeinicia susținerii contestatorului privind împlinirea termenului

de prescripție a dreptului de a cere executarea silită pentru anii investiționali

2004-2006, potrivit art. 401 alin. (1) C. proc. civ. și, ca urmare, că pretențiile

creditoarei, recurenta din prezentul demers nu constituie o creanță certă, lichidă

și exigibilă.

Aceasta în contextul în care prin sentința

civilă nr. 105 din 8 octombrie 2012 s-a constatat ca fiind prescris dreptul de a

cere executarea silită a creanței constând în penalități și dobânzi aferente intervalului

menționat, în raport de data comunicării titlului executoriu, iar Înalta Curte de

Casație și Justiție, în decizia nr. 3693 din 31 octombrie 2013, prin care a respins

ca nefondat recursul A.D.S. nu a reținut aplicabilitatea termenului de prescripție

de 7 ani, raționament care se impune ca urmare a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Similară este situația și în ceea ce privește

aprecierea primei instanțe referitoare la faptul că pentru întreaga perioadă dedusă

judecații, s-a constatat cu putere de lucru judecat, lipsa unei clauzei penale valabile,

în temeiul căreia să fi fost calculate penalitățile de întârziere, la care s-au

adăugat dobânzi, respectiv lipsa unei creanțe certe, lichide și exigibile, atât

în privința penalităților cât și a dobânzilor calculate, pentru considerentele reținute

anterior, ca efect al pronunțării sentinței nr. 105/2012 a Curții de Apel București,

secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului.

Împrejurarea că în primul proces s-a contestat

executarea unei creanțe constând în penalități și dobânzi aferente unui anumit interval

de timp, în timp ce în prezenta cauză se solicită o creanță de aceeași natură, izvorâtă

din același raport juridic, dar aferentă unei alte perioade, nu poate conduce la

o soluție diferită câtă vreme în primul proces s-a statuat în mod irevocabil lipsa

clauzei penale în raport de care debitorul să datoreze penalități și implicit dobânzi

aferente acestora, deci s-a stabilit lipsa carcterului cert, lichid și exigibil

al creanței a cărei executare se solicită.

În consecință, sprijinindu-și judecata

pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat aspectul legat

de certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței, precum și relativ la termenul

de prescripție aplicabil, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale în materia efectului pozitiv al puterii de lucru

judecat, argumentele care sprijină soluția nefiind susceptibile de a atrage incidența

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica recurentei

referitoare la termenul special de 7 ani de prescripție a dreptului de a cere executarea

silită cu privire la sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și dobânzi

pentru nerealizarea investițiilor aferente intervalului investițional cuprins între

anii 2004-2012, Înalta Curte apreciază că în raport cu statuarea caracterului incert

al creanței ca și consecință a operării efectului pozitiv al puterii de lucru judecat,

această critică nu este de natură să atragă modificarea soluției primei instanțe.

În consecință, pentru aceste motive, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta A.D.S. împotriva sentinței civile nr. 31 din 3 iunie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

30 ianuarie 2015.