ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3094/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 162 din 8 iunie 2007 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată

excepția prescripției dreptului la executarea silită, a perimării executării

silite invocate de contestatori și excepțiile tardivității contestației și a

neîndeplinirii procedurii prealabile invocate de intimata A.V.A.S.

Prin aceeași sentință, s-a

respins ca nefondată contestația la executare formulată de contestatorii P.V. și

P.L., în contradictoriu cu intimații A.V.A.S. București și C.J.P. Sălaj.

În considerentele sentinței,

instanța de fond a reținut că suma de 17.711 lei reprezintă soldul creanței

preluate de A.V.A.S. – în calitate de cesionar, de la B.A. S.A. – în calitate

de cedent, prin contractul de cesiune de creanță din 2 decembrie 1999, privind

pe debitoarea SC P. SRL Zalău, iar contestatorii au calitatea de fidejusori

potrivit contractului de cauțiune din 18 februarie 1997.

S-a arătat că excepția

perimării executării silite invocată de contestatari este neîntemeiată în

raport de prevederile art. 389 și art. 454 C. proc. civ. întrucât aceasta nu

operează în situații pentru care legea încuviințează executarea fără somație.

De asemenea, s-a considerat

că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris, avându-se în vedere

prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Astfel, prescripția

dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la data de 25

noiembrie 1996, dată la care a devenit scadentă obligația debitorului principal

conform contractului de credit din 15 mai 1996 modificată prin actul adițional

din 18 iulie 1996 și a fost suspendată în perioada 11 decembrie 1998 – 18

ianuarie 2000, timp în care debitoarea SC P. SRL s-a aflat în procedura Legii nr.

64/1995.

Cum A.V.A.S. a preluat

creanța la data de 20 decembrie 1999 s-a considerat că, datorită intervenirii

suspendării prescripției, creanța nu era prescrisă la momentul preluării

devenind aplicabile prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 în

funcție de care termenul de prescripție de 7 ani se împlinea la 1 ianuarie

2006.

De asemenea, instanța

fondului a reținut că au intervenit și mai multe cauze de întrerupere a

termenului de prescripție astfel că terții garanți ai debitoarei principale nu

pot invoca prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței și nici

a gajului care are un caracter accesoriu față de contractul de împrumut bancar.

Pe fondul contestației s-a

avut în vedere că potrivit art. 21 alin. (2) creanța a fost consolidată în dolari

S.U.A., astfel: valoarea nominală – suma de 17.711 lei ce provine exclusiv din

creditul în sumă de 7.040 lei nerambursat la scadență și dobânzile aferente;

valoarea nominală consolidată în dolari S.U.A. – în sumă de 10.471,04 dolari S.U.A.

rezultând creanța preluată inițial de 9.808,76 dolari S.U.A. și creanța

suplimentară de 662,28 lei din care, în intervalul 2 februarie 2007 - 19 iunie

2007 s-au efectuat plăți în valoare consolidată totală de 1.045,65 dolari S.U.A.,

rămânând un sold de 9.425,39 dolari S.U.A.

În raport de cele arătate

s-a considerat că susținerea contestatorilor potrivit cu care nu ar datora suma

de 10.471,04 dolari S.U.A. pentru că nu au garantat această sumă, nu este

fondată.

Împotriva acestei sentințe,

contestatorii au formulat recurs, invocând următoarele critici:

- În mod greșit s-a respins

excepția prescripția dreptului de a cere executarea silită cu toate că din

actele depuse la dosar rezultă în mod clar această situație.

Recurenții consideră că

termenul de prescripție a fost suspendat în perioada 11 decembrie 1998 - 18

decembrie 2000 însă, până la data actului suspensiv – adică în perioada 25

noiembrie 1996 -11 decembrie 1998 – a curs termenul de prescripție pe o durată

de 2 ani și 15 zile, iar diferența până la 3 ani s-a împlinit la data de 3

decembrie 2001.

- Instanța de fond a reținut

în mod greșit că termenul de prescripție aplicabil este cel reglementat de art.

13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Se susține că termenul

special de prescripție de 7 ani a dreptului de a cere executarea silită nu se

aplică întrucât acest drept era prescris încă de la data de 3 decembrie 2001.

Mai mult consideră că,

potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 409/2001 în forma de la acea dată –

măsurile întreprinse de A.V.A.S. în vederea executării silite nu se suspendă ca

urmare a declanșării procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului.

- Contractul de cauțiune a

fost încheiat și semnat doar de către P.V. nu și de P.L., iar față de lipsa

consimțământului acesteia, contractul de cauțiune este nul absolut.

- Contractul de cauțiune nu

este datat și nu are obiect.

- În mod greșit instanța nu

a luat în considerare perimarea executării silite.

- Executarea silită putea fi

pornită împotriva lui P.V. până la data de 3 decembrie 2001, în termenul

general de prescripție de 3 ani, termen ce era împlinit la data modificării

O.U.G. nr. 51/1998.

Analizând sentința atacată

prin prisma criticilor invocate de recurentă, având în vedere și dispozițiile art.

3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente.

Conform art. 13 alin. (5)

din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani, însă acest

termen nu se aplică creanțelor pentru care - până la data preluării – dreptul

de a cere executarea silită fusese prescris.

Soluția dată de prima

instanță este nelegală sub aspectul dezlegării date excepției prescripției

dreptului de a cere executarea silită.

Astfel, în cauză, creanța

deținută de B.A. SA împotriva debitoarei SC P. SRL Zalău, în baza contractului

de credit din 15 mai 1996, a fost preluată de A.V.A.S. București prin contractul

de cesiune din 2 decembrie 1999.

Cei doi contestatori sunt

fidejusori față de SC P. SRL conform contractului de cauțiune încheiat la data

de 7 ianuarie 1997.

- Creanța a devenit scadentă

la data de 25 noiembrie 1996 dată de la care a început să curgă termenul de

prescripție de 3 ani și care s-a împlinit la 25 noiembrie 1999.

În mod greșit s-a reținut de

către instanța fondului că acest termen a fost suspendat în perioada 11

decembrie 1998 – 18 ianuarie 2000 cât debitoarea s-a aflat în procedura

prevăzută de Legea nr. 64/1995, făcându-se o aplicare greșită a prevederilor art.

35 – art. 36 din Legea nr. 64/1995.

Conform acestor prevederi,

de la data deschiderii procedurii se suspendă toate acțiunile judiciare sau

extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor

sale, precum și orice termene de prescripție a acestora.

Or, la momentul deschiderii

procedurii împotriva debitoarei, nu era inițiată nicio altă executare silită a

creanței astfel încât prevederile menționate să-și poată produce efectele în

sensul suspendării termenului de prescripție.

Nu s-a avut în vedere că

pentru a deveni operabile prevederile art. 35 – art. 36 din Legea nr. 64/1995

era necesar ca la data deschiderii procedurii reorganizării judiciare sau a

falimentului – trebuia să fi fost deja inițiată o executare a creanței.

În atare situație, la data

preluării creanței de către A.V.A.S., dreptul de a cere executarea silită era

prescris prin împlinirea termenului de prescripție de 3 ani la data de 2

noiembrie 1999, astfel încât creditoarea nu mai putea proceda nici la

executarea silită a fidejusorilor, nemaiputând să uzeze de prevederile art. 13 alin.

(5) din O.U.G. nr. 51/1998 în ce privește termenul de prescripție de 7 ani.

În baza considerentelor

expuse urmează ca Înalta Curte să admită ca fondat recursul contestatorilor, să

modifice sentința atacată, în sensul că va constata prescris dreptul A.V.A.S.

de a cere executarea silită și va dispune anularea formelor de executare cu

consecința întoarcerii executării prin poprire, în baza ordinului emis de A.V.A.S.

la 17 noiembrie 2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite, ca fondat, recursul

declarat de contestatorii P.V. și P.L. împotriva sentinței nr. 162 din 8 iunie

2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică.

Constată prescris dreptul A.V.A.S.

București de a cere executarea silită.

Dispune anularea formelor de

executare și în consecință întoarcerea executării efectuate prin poprire, în

baza ordinului din 17 noiembrie 2006 emis de A.V.A.S. București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2008.