ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1375/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1375/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 13 februarie 2007,

P.E. și P.M., ambii cu domiciliul ales în Iași, au formulat contestație la

executare în contradictoriu cu A.V.A.S. Cauza a fost înregistrată sub nr. 1055/2/2007

pe rolul Curții de Apel București,s a V-a comercială.

Au solicitat anularea

tuturor formelor de executare și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de

judecată, precizând că se contestă executarea însăși și primul act de executare

– somația cuprinsă în adresa A.V.A.S. nr. 31963 din 21 decembrie 2006 și

procesul verbal de sechestru din 27 noiembrie 2006.

Prin decizia

comercială nr. 168 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, admite contestația la executare formulată de debitorii P.E. și

P.M.C., ambii domiciliați în Iași, B-dul Țutora, județul Iași împotriva actelor

de executare constând în somația de plată și procesul – verbal de sechestru din

27 noiembrie 2006, în contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S., cu sediul

în București, str. Promoroaca.

Anulează formele de

executare săvârșite de intimata creditoare A.V.A.S. în dosarul de executare nr.

52356/2005 împotriva debitorului contestator P.E. și obligă pe intimată să

plătească acestuia 208 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune

astfel, Curtea a luat în analiză toate motivele invocate de cei doi

contestatori, apreciind că în speță, deși în principal s-a invocat prescripția

dreptului de a cere executarea silită, nu sunt incidente dispozițiile art. 137 C.

proc. civ., întrucât cei care invocă prescripția nu au calitate de pârâți

pentru ca prescripția să poată fi calificată ca excepție ce face de prisos

cercetarea fondului.

Curtea apreciază că,

în speță, prescripția dreptului de a cere executarea silită se poate invoca pe

cale principală, ca motiv distinct de contestație la executare, ea nefăcând de

prisos discutarea celorlalte motive de contestație la executare, reținând și

faptul că prescripția este motiv de ineficiență a executării silite, invocat în

speță pe cale de acțiune, nu de excepție, iar necercetarea celorlalte motive de

neeficiență a executării silite ar echivala cu necercetarea fondului în

integralitate.

Susținerea despre

intervenirea prescripției dreptului de a cere executarea silită în cauză este

neîntemeiată, întrucât din analiza contractului de credit nr. 173 din 20 iulie

1995, încheiat între fosta B.A. SA, sucursala Iași și SC C.T. SA, rezultă că

scadența împrumutului era la 30 iulie 1996. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, singurul act normativ aplicabil contractului în

materie de prescripție conform principiului tempus regit actum, termenul de

prescripție extinctivă a dreptului la acțiune era de 3 ani și se împlinea la 31

iulie 1999.

Apărarea intimatei –

creditoare A.V.A.S. referitoare la suspendarea cursului prescripției este

neîntemeiată și a fost înlăturată. Este adevărat că dispozițiile art. 31 și 32

din Legea nr. 64/1995 (în formă inițială în vigoare la momentul deschiderii

procedurii împotriva SC C. SA Tomești la 28 aprilie 1999) fac referire la

suspendarea cursului prescripției, însă numai relativ la acțiunile judiciare

sau extrajudiciare pornite împotriva debitorului anterioare cererii de

deschidere a procedurii. Or, în speță, înainte de 28 aprilie 1999, data

deschiderii procedurii împotriva debitoarei principale SC C. SA Tomești nu s-a

făcut dovada că există vreo acțiune judiciară sau extrajudiciară promovată de B.A.

SA, sucursala Iași în legătură cu recuperarea creanței izvorând din contractul

de credit nr. 173/1995, cu excepția celei despre care se face referire în

considerentele următoare, aceasta fiind singura în legătură cu care s-ar fi pus

problema suspendării cursului prescripției.

Este neîntemeiată și

a fost înlăturată și apărarea intimatei – creditoare referitoare la

întreruperea cursului prescripției. Indiscutabil așa cum reiese din sentința

civilă nr. 913 din 8 iulie 1999 a Tribunalului Iași și din decizia civilă nr. 332

din 16 decembrie 1999 a Curții de Apel Iași, B.A. SA, sucursala Iași, a

introdus împotriva debitoarei principale SC C. SA Tomești o cerere de chemare

în judecată și pentru pretențiile aferente contractului de credit nr. 173/1995,

cerere care a fost admisă în mod irevocabil, dar care nu a avut efect

întrerupător de prescripție în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, întrucât a fost introdusă la 17 aprilie 1996, când

prescripția încă nu începuse să curgă, termenul de 3 ani curgând așa cum s-a

reținut în precedent, abia la 31 iulie 1996.

Trebuie remarcat

faptul că intimata – creditoare nu a invocat întreruperea cursului prescripției

și în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958

și că, dacă în ce privește prescripția prevederile art. 18 din același act

normativ impun instanței să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau cel de a cere

executarea silită este prescris, o astfel de obligație legală nu există și în

privința existenței cazurilor de suspendare sau de întrerupere a cursului

prescripției.

Deși înscrisul

reprezintă o somație expediată de executorul judecătoresc debitoarei principale

SC C. SA Tomești de a face plata în 24 de ore conform sentinței civile nr. 913

din 8 iulie 1996, la care s-a făcut deja referire în precedent, Curtea reține

că această somație nu are statut de „act începător de executare” în condițiile

art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, ci doar statut de

formalitate care să preceadă executarea. Aceasta rezultă din interpretarea

dispozițiilor art. 388 C. proc. civ., în redactarea avută la momentul emiterii

acestei somații, dispoziții care prevăd: „Cu cel puțin o zi înainte de orice

executare, executorul judecătoresc care are să execute va face o somație

datornicului la care se va alătura și copia titlului ce se execută”. Așadar, în

accepțiunea acestor prevederi legale somația era o notificare obligatorie de

făcut înaintea oricărei executări și nu avea valoarea unui act începător de

executare.

Prin urmare, fiind în

fața unei simple somații de plată și neexistând o dovadă că executorul

judecătoresc a întreprins vreun act de începere a executării, existând astfel

și posibilitatea ca executarea să se fi perimat în condițiile art. 389 C. proc.

civ., Curtea apreciază că nu a operat întreruperea cursului prescripției și că

prescripția s-a împlinit la 31 iulie 1999.

Pe cale de

consecință, Curtea reține că la 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul

de cesiune de creanță nr. 930200 între B.A. SA și A.V.A.B. (antecesoarea

intimatei din cauza de față), A.V.A.B. a preluat o creanță prescrisă, caz în

care nu mai poate invoca beneficiul termenului de prescripție al dreptului de a

cere executarea silită de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001, executarea silită pornită

împotriva contestatorilor din cauza de față fiind nelegală prin prisma

prevederilor art. 405 alin. (3) C. proc. civ., iar debitorul fidejusor putând

să o invoce în conformitate cu dispozițiile art.1681 C. civ.

Critica adusă

executării silite referitoare la inopozabilitatea titlului executoriu, care

este contractul de cesiune de creanță, este întemeiată. Conform dispozițiilor

art. 9 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1998, în forma inițială avută la 2

decembrie 1999, data cesiunii de creanță, cesiunea este supusă dispozițiilor art.

1391 și următoarele C. civ., ea trebuie să fie notificată debitorului cedat în

termen de 10 zile. Conform dispozițiilor art. 1396 C. civ., cesiunea de creanță

cuprinde și accesoriile, în speță și contractul de cauțiune fără număr din 1

august 1995.

În speță, nu există

însă nicio dovadă că A.V.A.B. ar fi notificat în condițiile art. 9 din O.U.G. nr.

51/1998 raportat la art. 1391 și următoarele C. civ., cesiunea către debitoarea

principală. Nu există nici dovada că debitoarea principală a acceptat cesiunea

prin act autentic, în condițiile art. 1393 alin. (2) C. civ., pentru ca lipsa

notificării să poată fi acoperită. Prin urmare, titlul executoriu nu îi este

opozabil nici debitoarei principale și, conform art. 1681 C. civ., nici

fidejusorului, în privința acestuia intimata – creditoare neavând titlu

executoriu. Astfel, pentru lipsa unui titlu executoriu opozabil, Curtea

apreciază că executarea silită contestată în cauza de față este nelegală în

raport de dispozițiile art. 372 C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 51/1998 în forma inițială, în vigoare la

momentul cesiunii de creanță, forma autentică nu este impusă, actele juridice

care constituie izvorul drepturilor principale și accesorii cesionate A.V.A.B.

având caracter de titlu executoriu.

Este lipsită de

relevanță împrejurarea potrivit căreia contractul de cauțiune s-a încheiat la

11 zile după cel de credit, întrucât nicio dispoziție legală nu obligă sub

condiția nulității la încheierea lor simultană.

Este întemeiată, în

schimb, critica contestatorilor cu privire la executarea silită a unor bunuri

devălmașe. Caracterul de bun devălmaș, reieșind de altfel expres chiar și din

procesul verbal de sechestru, este dovedit pentru imobilul situat în Iași,

B-dul Țutora, județul Iași cu contractul de vânzare - cumpărare autentificat

sub nr. 4898 din 5 noiembrie 2004 de B.N.P.A. M.G. și A.R. și cu certificatul

de căsătorie al contestatorilor, în cauză operând prezumția instituită de

articolul 30 C. fam.

În ce privește

imobilul situat în Iași, Șos. Națională, județul Iași și autoturismul marca

Renault, caracterul lor de bun devălmaș al contestatorilor P.E. și P.E.,

rezultă din contractul de vânzare – cumpărare nr. 3787 din 10 mai 1991 și din

adresa nr. 2516 din 9 februarie 2006 a Primăriei Municipiului Iași, în privința

acestora operând aceeași prezumție prevăzută de articolul 30 C. fam. și

nefăcându-se dovada că la momentul aplicării sechestrului starea de devălmășie

dintre P.E. și P.E. ar fi încetat.

În această situație,

având în vedere că, în speță, contractul de cesiune din 1 august 1995 este

încheiat numai de P.E., că obligația de garanție asumată prin acest contract nu

cade sub incidența nici uneia din situațiile prevăzute de art. 32 C. fam.,

Curtea apreciază că pentru executarea acestei obligații intimata – creditoare

nu era în drept să execute bunurile comune, întrucât se afla în situația de

creditor personal al debitorului fudejusor P.E.

Or, în conformitate

cu dispozițiile art. 33 alin. (1) C. fam., creditorii personali ai unuia dintre

soți nu pot urmări bunurile comune, ei fiind obligați, conform alin. (2) al

aceluiași articol, să procedeze mai întâi la urmărirea bunurilor proprii ale

soțului debitor, ceea ce în speță nu s-a dovedit a se fi întreprins.

Nu s-a dovedit nici

faptul că, urmărindu-se întâi bunurile proprii și neacoperindu-se creanța sau

că nu există bunuri proprii ale debitorului fidejusor, s-a procedat mai întâi

la împărțeala bunurilor comune în condițiile art. 33 alin. (2) C. fam. și în

condițiile art. 493 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, nu s-a dovedit nici că

urmărirea silită s-ar încadra în ipoteza art. 493 alin. (2) C. proc. civ.,

întrucât cota ce revine contestatorului P.E. din bunurile devălmașe nu este

determinată, de esența devălmășiei fiind chiar lipsa oricărei determinări a

cotei ideale a fiecărui soț.

Ca atare, pentru

încălcarea dispozițiilor legale precitate, Curtea apreciază nulă executarea

silită începută de intimata – creditoare.

Critica referitoare

la nulitatea procesului verbal de sechestru prin raportare la dispozițiile art.

495 C. proc. civ., este neîntemeiată și a fost înlăturată, întrucât aceste

dispoziții legale sunt incidente în faza vânzării prin licitație publică, nu în

cea premergătoare a aplicării sechestrului în vederea vânzării.

Este neîntemeiată și

a fost înlăturată și critica referitoare la nulitatea procesului verbal de

sechestru prin prisma prevederilor art. 495 și 416 C. proc. civ., întrucât din

interpretarea celor două texte nu se poate trage concluzia că este interzisă

încheierea unui singur proces verbal pentru bunuri mobile cât și pentru bunuri

imobile.

Critica întemeiată pe

nesocotirea dispozițiilor art. 63 lit. b) din O.U.G. nr. 51/1998 (în forma

actuală aplicabilă la momentul executării silite), este fondată.

În procesul verbal de

sechestru se face mențiune expresă că, la aplicarea sechestrului, debitorul P.E.

a fost lipsă, caz în care era necesară semnătura pe procesul verbal a altor

persoane majore care să fi asistat la aplicarea sechestrului. Or, această

semnătură a altor persoane lipsește, ceea ce face ca actul de executare

săvârșit să fie lovit de nulitate.

Critica adusă

executării creanței și fundamentată pe cuantumul acestei creanțe este apreciată

de Curte ca neîntemeiată și a fost înlăturată, Curtea, reținând că acest

cuantum este contestat doar formal, fără să fie însoțit de un contracalcul

făcut de contestatorul P.E. și nici de documente care să ateste plățile făcute

sau care să contrazică modalitatea în care creanța a fost consolidată.

Prin cererea de

recurs formulată, debitorul P.E. critică decizia comercială nr. 168 din 11

septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

doar sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu

de avocat.

Se precizează că, la

termenul din 6 noiembrie 2007, a depus la dosarul cauzei, prin apărător,

chitanța de plată a onorariului de avocat. Instanța de fond a apreciat însă că

nu se pot acorda cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat întrucât

nici în chitanța nr. 72/2007 și nici în împuternicirea avocațială de la dosar

nu există mențiuni referitoare la numărul și data contractului de asistență

juridică.

Recurentul consideră

interpretarea eronată întrucât chitanța atestă plata efectivă a sumei și

complinește lipsa numărului și data contractului de asistență juridică.

Recurentul nu a indicat

motivul de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, în conformitate cu

prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Prin cererea de

recurs formulată de A.V.A.S., împotriva încheierii din 26 aprilie 2007 și a

deciziei comerciale nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, se susțin următoarele:

La 23 februarie 2007

P.E. și P.M. au formulat contestație la executare în contradictoriu cu A.V.A.S.

prin care au solicitat anularea tuturor formelor de executare, precizând că se

contestă executarea însăși.

În raport de această

precizare a contestatorilor, de care instanța de fond a luat act, în privința

excepției tardivității (invocată și asupra căreia instanța a dispus în sensul

respingerii, prin încheierea din 26 aprilie 2007), devin aplicabile

dispozițiile art. 401 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora

„Contestația la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când: (..)

c) debitorul care

contestă executarea însăși a primit somația ori de la data când a luat

cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somația

sau executarea se face fără somație”.

Având în vedere că în

speță este vorba despre o executare silită demarată sub imperiul legii speciale,

derogatorii, O.U.G. nr. 51/1998, aceasta se face fără somație. Coroborând

prevederile art. 401 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu cele ale O.U.G. nr. 51/1998,

momentul de la care începe să curgă termenul legal de 15 zile, în care

contestatorii sunt în drept să formuleze contestație împotriva executării

însăși, este cel la care aceștia au luat cunoștință de primul act de executare.

Momentul de la care

cei doi contestatori au luat cunoștință de primul act de executare este

diferit, astfel, în ceea ce privește pe contestatorul P.E., acesta a luat

cunoștință despre primul act de executare la 23 decembrie 2005, după cum

rezultă din confirmarea de primire a adresei A.V.A.S. nr. 52356 din 19

decembrie 2005 privind comunicarea titlurilor executorii.

Raportat acestui

moment, în ceea ce îl privește pe contestatorul P.E., contestația la executare

formulată de acesta este tardiv introdusă.

Se precizează, de

asemenea, că instanța de fond a nesocotit înscrisurile aflate la dosarul cauzei

și dispozițiile legale privitoare la începerea și curgerea termenului de

prescripție, apreciind că A.V.A.S. a preluat de la B.A. SA o creanță deja

prescrisă.

Potrivit prevederilor

art. 3.2 din contractul de credit scadența creditului a fost stabilită la data

de 30 iulie 1996.

Împotriva debitoarei

SC C. SA Tomești s-a deschis procedura reorganizării judiciare și a

falimentului prin Încheierea de ședință a Tribunalului Iași din data de 28

aprilie 1999. B.A. SA s-a înscris la masa credală cu sumele ce fac obiectul

cauzei, aspect necontestat de către părțile în litigiu, urmare a cesiunii de

creanță A.V.A.S. a preluat drepturile și obligațiile băncii în cadrul

procedurii insolvenței.

La momentul la care B.A.

SA a formulat declarația de creanță dreptul acesteia de a cere executarea

silită a societății debitoare nu era prescris.

Cum termenul general

de prescripție se socotește de la data scadenței, respectiv 30 iulie 1996 se

observă că la data de 28 aprilie 1999, dată la care s-a deschis față de

debitoare procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, dreptul de a cere executare

silită nu era prescris.

Se susține în

continuare că prin sentința civilă nr. 913 din 8 iulie 1996, Tribunalul Iași a

admis acțiunea B.A. SA, sucursala Iași, în contradictoriu cu SC C.T. SA și a

obligat pârâta la plata sumei de 9.916.536.613 lei cu titlu de rate credit la

contractele 6/1994, 4375/1993, 8016/1992, 173/1995 și 160/1995 plus dobânzi.

Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 332 din 16 decembrie 1996.

Față de data (16

decembrie 1999) rămânerii definitive a hotărârii, ce constituie și aceasta

obiectul contractului de cesiune de creanță încheiat între B.A. SA și A.V.A.S.

și care cuprinde și sumele ce fac obiectul executării silite ce se contestă, la

momentul preluării creanței de către A.V.A.S., respectiv 2 decembrie 1999,

creanța împotriva SC C.T. SA nu era prescrisă.

Temeiul de drept

indicat de recurent îl constituie art. 304 pct. 7, 8 și 9, art. 304

1

C.

proc. civ.

Prin întâmpinarea

formulată, recurenta – intimată A.V.A.S. București a solicitat respingerea

recursului declarat de recurentul contestator P.E., întrucât potrivit chitanței

depuse la dosar de către contestatori nu se poate reține că aceste cheltuieli

au fost efectuate în cauza dedusă judecății, față de lipsa stipulării în

conținutul acesteia a numărului de contract de asistență judiciară.

Prin întâmpinarea

formulată, P.E. în calitate de intimat în recursul A.V.A.S. a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat, deoarece în mod corect s-a apreciat că în

cauză A.V.A.S. nu a făcut dovada că s-au urmărit mai întâi bunurile proprii ale

soțului debitor și neacoperindu-se creanța sau că nu există bunuri proprii ale

soțului debitor. De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu s-a solicitat

împărțirea bunurilor comune după executarea silită a soțului debitor și că nu

este posibil a se executa bunuri comune întrucât cota ce revine soțului debitor

nu este determinată, de esența devălmășiei fiind chiar lipsa oricărei

determinări a cotei ideale a fiecărui soț.

Recursurile nu sunt

fondate.

Înalta Curte, analizând

decizia recurată și încheierea din 26 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007, în raport de

motivele invocate de recurenți, de înscrisurile dosarului și de dispozițiile

incidente, constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau

casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute

de dispozițiile invocate.

Referitor la recursul

declarat de recurentul contestator P.E. acesta este nefondat urmând a fi

respins, întrucât nici în chitanța nr. 72 din 4 iunie 2007 anexată

„precizărilor” depuse pentru termenul din 6 septembrie 2007 și nici

împuternicirea avocațială existentă la fila 11 a dosarului nu există mențiuni

cu privire la numărul și la data contractului de asistență juridică.

Chitanța menționată nu

arată expres ce reprezintă suma de 10.000 RON.

În ceea ce privește

recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. București, prima critică nu poate fi

primită, întrucât motivarea hotărârii este clară, precisă, în concordanță cu

probele administrate în cauză răspunzând detaliat în fapt și în drept

pretențiilor și apărărilor formulate, conducând în mod logic și convingător la

soluția din dispozitiv.

Privitor la cel de-al

doilea motiv de recurs, din conținutul hotărârii recurate nu rezultă că

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, reținând un cu totul

alt act juridic sau conținut.

În ceea ce privește

critica finală, aceasta nu poate fi reținută întrucât hotărârea pronunțată nu

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

De precizat că

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul declarat atât împotriva

deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 cât și a încheierii din 26 aprilie 2007

pronunțate de Curtea de Apel București, secția comercială, a V-a comercială, nu

au fost dezvoltate, recurenta indicând doar temeiurile de drept.

Înalta Curte,

examinând hotărârea sub toate aspectele, constată că nu sunt motive de

nelegalitate pentru modificarea sau casarea acesteia.

Reiterarea situației

de fapt de către recurentă constituie susțineri referitoare la netemeinicia

deciziei recurate, ce au fost corect și amplu analizate de instanța de fond în

concordanță cu probele administrate cauzei.

Cu privire la

tardivitate, în speță, termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C.

proc. civ., pentru formularea contestației la executare curge în condițiile art.

401 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Debitorul P.E. care

contestă executarea însăși a primit somația cuprinsă în comunicarea titlului

executoriu la 23 decembrie 2005, astfel cum rezultă din datele existente pe

confirmarea de primire aferentă comunicării titlului.

Termenul de formulare

a contestației la executare a început să curgă de la 23 decembrie 2005, astfel

că aceasta este formulată cu depășirea termenului menționat.

În ceea ce o privește

pe contestatoarea P.M., având în vedere că la dosarul cauzei nu s-a depus nicio

dovadă de comunicare către aceasta nici a titlului executoriu, nici a măsurii

sechestrului, termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ.,

curge de la data când a luat cunoștință de executare, în condițiile art. 401

alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ., respectiv 3 februarie 2007, în

raport de care expedierea prin poștă a contestației la 9 februarie 2007 (plicul

de corespondență) respectă cerințele art. 401 alin. (1) raportat la art. 101 și

104 C. proc. civ.

Contestația formulată

de P.M. poate fi apreciată în termenul prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc.

civ. și în raport de dispozițiile art. 401 alin. (2) C. proc. civ., întrucât

contestatoarea, proprietar devălmaș, se pretinde a fi în situația juridică a

terțului care pretinde un drept propriu asupra bunurilor urmărite, termenul

neîncepând să curgă întrucât nu s-a dovedit că în cauză s-au vândut bunurile și

nici că acestea au fost predate.

Excepția tardivității

ar fi trebuit să primească soluții diferite în funcție de cei doi contestatori,

însă instanța fiind sesizată cu o contestație unică, în care contestatorii se

află în situația de coparticipare procesuală activă, corect s-a făcut aplicarea

dispozițiilor care reglementează coparticiparea procesuală, respectiv art. 47 –

48 C. proc. civ.

Prevederile art. 48

alin. (2) C. proc. civ., dispun că, dacă prin natura raportului juridic, în

speță cel de devălmășie, efectele hotărârii se întind asupra ambilor

reclamanți, actele de procedură îndeplinite numai de unii de ei folosesc și

celorlalți.

Raportat la

contestația prezentă, actul de procedură al contestației la executare formulată

în termen de P.M. folosește și soțului ei P.E., întrucât efectele acestei

contestații se răsfrâng asupra bunurilor codevălmașe protejate prin această

contestație.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, așa cum rezultă

din contractul de credit nr. 173 din 20 iulie 1995, încheiat între fosta B.A. SA,

sucursala Iași și SC C.T. SA, scadența împrumutului era la 30 iulie 1996. Potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de

prescripție extinctivă a dreptului la acțiune era de trei ani și se împlinea la

31 iulie 1999.

Cu toate că

dispozițiile art. 31 și 32 din Legea nr. 64/1995 (în forma inițială în vigoare

la momentul deschiderii procedurii împotriva SC C.T. SA la 28 aprilie 1999) fac

referiri la suspendarea cursului prescripției, în cauză nu s-a făcut dovada

existenței unei acțiuni judiciare sau extrajudiciare promovată de B.A. SA, sucursala

Iași, anterioară cererii de deschidere a procedurii, respectiv înainte de 28

aprilie 1999.

Așa cum rezultă din

sentința civilă nr. 913 din 8 iulie 1999 a Tribunalului Iași și din decizia

civilă nr. 332 din 16 decembrie 1999 a Curții de Apel Iași, B.A. SA, sucursala

Iași, a introdus împotriva debitoarei principale SC C.T. SA o cerere de chemare

în judecată și pentru pretențiile aferente contractului de credit nr. 173/1995,

cerere care a fost admisă irevocabil, dar care nu a avut efect întrerupător de

prescripție în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

întrucât a fost introdusă la 17 aprilie 1996, când prescripția nu începuse încă

să curgă, termenul de 3 ani curgând abia la 31 iulie 1996.

De altfel, la data de

2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. 930200

între B.A. SA și A.V.A.B., aceasta din urmă a preluat o creanță prescrisă, caz

în care nu mai poate invoca beneficiul termenului de prescripție al dreptului

de a cere executarea silită de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.

51/1998, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001.

De asemenea, trebuie

precizat că potrivit art. 9 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1958, în forma

inițială avută la 2 decembrie 1999, data cesiunii de creanță, cesiunea este

supusă dispozițiilor art. nr. 1391 și urm. C. civ., ea trebuind să fie

notificată debitorului cedat în termen de 10 zile.

În cauză nu există

dovada notificării în condițiile textelor legale mai sus menționate. Nu există

nici dovada că debitoarea principală a acceptat cesiunea prin act autentic, în

condițiile art. 1393 alin. (2) C. civ., pentru ca lipsa notificării să fie

acoperită.

Așadar, titlul

executoriu nu îi este opozabil nici debitoarei principale și, conform art. 1681

C. civ., nici fidejusorului, în privința acestuia, creditoarea neavând titlu

executoriu.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de debitorul P.E. împotriva

deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

V-a comercială și de creditoarea A.V.A.S. București împotriva încheierii din 26

aprilie 2007 și a deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de debitorul P.E. împotriva deciziei nr. 168 din 11

septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. București împotriva

încheierii din 26 aprilie 2007 și a deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr.

1055/2/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2008.