ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1375/2008

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 13 februarie 2007, P.E. și P.M., ambii cu domiciliul ales în Iași, au formulat contestație la executare în contradictoriu cu A.V.A.S. Cauza a fost înregistrată sub nr. 1055/2/2007 pe rolul Curții de Apel București,s a V-a comercială. Au solicitat anularea tuturor formelor de executare și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, precizând că se contestă executarea însăși și primul act de executare – somația cuprinsă în adresa A.V.A.S. nr. 31963 din 21 decembrie 2006 și procesul verbal de sechestru din 27 noiembrie 2006. Prin decizia comercială nr. 168 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, admite contestația la executare formulată de debitorii P.E.

și P.M.C., ambii domiciliați în Iași, B-dul Țutora, județul Iași împotriva actelor de executare constând în somația de plată și procesul – verbal de sechestru din 27 noiembrie 2006, în contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S., cu sediul în București, str. Promoroaca. Anulează formele de executare săvârșite de intimata creditoare A.V.A.S. în dosarul de executare nr. 52356/2005 împotriva debitorului contestator P.E. și obligă pe intimată să plătească acestuia 208 lei cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, Curtea a luat în analiză toate motivele invocate de cei doi contestatori, apreciind că în speță, deși în principal s-a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, nu sunt incidente dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., întrucât cei care invocă prescripția nu au calitate de pârâți pentru ca prescripția să poată fi calificată ca excepție ce face de prisos cercetarea fondului. Curtea apreciază că, în speță, prescripția dreptului de a cere executarea silită se poate invoca pe cale principală, ca motiv distinct de contestație la executare, ea nefăcând de prisos discutarea celorlalte motive de contestație la executare, reținând și faptul că prescripția este motiv de ineficiență a executării silite, invocat în speță pe cale de acțiune, nu de excepție, iar necercetarea celorlalte motive de neeficiență a executării silite ar echivala cu necercetarea fondului în integralitate. Susținerea despre intervenirea prescripției dreptului de a cere executarea silită în cauză este neîntemeiată, întrucât din analiza contractului de credit nr. 173 din 20 iulie 1995, încheiat între fosta B.A.

SA, sucursala Iași și SC C.T. SA, rezultă că scadența împrumutului era la 30 iulie 1996. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, singurul act normativ aplicabil contractului în materie de prescripție conform principiului tempus regit actum, termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune era de 3 ani și se împlinea la 31 iulie 1999. Apărarea intimatei – creditoare A.V.A.S. referitoare la suspendarea cursului prescripției este neîntemeiată și a fost înlăturată. Este adevărat că dispozițiile art. 31 și 32 din Legea nr. 64/1995 (în formă inițială în vigoare la momentul deschiderii procedurii împotriva SC C. SA Tomești la 28 aprilie 1999) fac referire la suspendarea cursului prescripției, însă numai relativ la acțiunile judiciare sau extrajudiciare pornite împotriva debitorului anterioare cererii de deschidere a procedurii.

Or, în speță, înainte de 28 aprilie 1999, data deschiderii procedurii împotriva debitoarei principale SC C. SA Tomești nu s-a făcut dovada că există vreo acțiune judiciară sau extrajudiciară promovată de B.A. SA, sucursala Iași în legătură cu recuperarea creanței izvorând din contractul de credit nr. 173/1995, cu excepția celei despre care se face referire în considerentele următoare, aceasta fiind singura în legătură cu care s-ar fi pus problema suspendării cursului prescripției. Este neîntemeiată și a fost înlăturată și apărarea intimatei – creditoare referitoare la întreruperea cursului prescripției. Indiscutabil așa cum reiese din sentința civilă nr. 913 din 8 iulie 1999 a Tribunalului Iași și din decizia civilă nr. 332 din 16 decembrie 1999 a Curții de Apel Iași, B.A.

SA, sucursala Iași, a introdus împotriva debitoarei principale SC C. SA Tomești o cerere de chemare în judecată și pentru pretențiile aferente contractului de credit nr. 173/1995, cerere care a fost admisă în mod irevocabil, dar care nu a avut efect întrerupător de prescripție în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât a fost introdusă la 17 aprilie 1996, când prescripția încă nu începuse să curgă, termenul de 3 ani curgând așa cum s-a reținut în precedent, abia la 31 iulie 1996. Trebuie remarcat faptul că intimata – creditoare nu a invocat întreruperea cursului prescripției și în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 și că, dacă în ce privește prescripția prevederile art. 18 din același act normativ impun instanței să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau cel de a cere executarea silită este prescris, o astfel de obligație legală nu există și în privința existenței cazurilor de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.

Deși înscrisul reprezintă o somație expediată de executorul judecătoresc debitoarei principale SC C. SA Tomești de a face plata în 24 de ore conform sentinței civile nr. 913 din 8 iulie 1996, la care s-a făcut deja referire în precedent, Curtea reține că această somație nu are statut de „act începător de executare” în condițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, ci doar statut de formalitate care să preceadă executarea. Aceasta rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 388 C. proc. civ., în redactarea avută la momentul emiterii acestei somații, dispoziții care prevăd: „Cu cel puțin o zi înainte de orice executare, executorul judecătoresc care are să execute va face o somație datornicului la care se va alătura și copia titlului ce se execută”.

Așadar, în accepțiunea acestor prevederi legale somația era o notificare obligatorie de făcut înaintea oricărei executări și nu avea valoarea unui act începător de executare. Prin urmare, fiind în fața unei simple somații de plată și neexistând o dovadă că executorul judecătoresc a întreprins vreun act de începere a executării, existând astfel și posibilitatea ca executarea să se fi perimat în condițiile art. 389 C. proc. civ., Curtea apreciază că nu a operat întreruperea cursului prescripției și că prescripția s-a împlinit la 31 iulie 1999. Pe cale de consecință, Curtea reține că la 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. 930200 între B.A. SA și A.V.A.B. (antecesoarea intimatei din cauza de față), A.V.A.B.

a preluat o creanță prescrisă, caz în care nu mai poate invoca beneficiul termenului de prescripție al dreptului de a cere executarea silită de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001, executarea silită pornită împotriva contestatorilor din cauza de față fiind nelegală prin prisma prevederilor art. 405 alin. (3) C. proc. civ., iar debitorul fidejusor putând să o invoce în conformitate cu dispozițiile art.1681 C. civ. Critica adusă executării silite referitoare la inopozabilitatea titlului executoriu, care este contractul de cesiune de creanță, este întemeiată. Conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1998, în forma inițială avută la 2 decembrie 1999, data cesiunii de creanță, cesiunea este supusă dispozițiilor art. 1391 și următoarele C. civ., ea trebuie să fie notificată debitorului cedat în termen de 10 zile.

Conform dispozițiilor art. 1396 C. civ., cesiunea de creanță cuprinde și accesoriile, în speță și contractul de cauțiune fără număr din 1 august 1995. În speță, nu există însă nicio dovadă că A.V.A.B. ar fi notificat în condițiile art. 9 din O.U.G. nr. 51/1998 raportat la art. 1391 și următoarele C. civ., cesiunea către debitoarea principală. Nu există nici dovada că debitoarea principală a acceptat cesiunea prin act autentic, în condițiile art. 1393 alin. (2) C. civ., pentru ca lipsa notificării să poată fi acoperită. Prin urmare, titlul executoriu nu îi este opozabil nici debitoarei principale și, conform art. 1681 C. civ., nici fidejusorului, în privința acestuia intimata – creditoare neavând titlu executoriu.

Astfel, pentru lipsa unui titlu executoriu opozabil, Curtea apreciază că executarea silită contestată în cauza de față este nelegală în raport de dispozițiile art. 372 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 51/1998 în forma inițială, în vigoare la momentul cesiunii de creanță, forma autentică nu este impusă, actele juridice care constituie izvorul drepturilor principale și accesorii cesionate A.V.A.B. având caracter de titlu executoriu. Este lipsită de relevanță împrejurarea potrivit căreia contractul de cauțiune s-a încheiat la 11 zile după cel de credit, întrucât nicio dispoziție legală nu obligă sub condiția nulității la încheierea lor simultană. Este întemeiată, în schimb, critica contestatorilor cu privire la executarea silită a unor bunuri devălmașe.

Caracterul de bun devălmaș, reieșind de altfel expres chiar și din procesul verbal de sechestru, este dovedit pentru imobilul situat în Iași, B-dul Țutora, județul Iași cu contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4898 din 5 noiembrie 2004 de B.N.P.A. M.G. și A.R. și cu certificatul de căsătorie al contestatorilor, în cauză operând prezumția instituită de articolul 30 C. fam. În ce privește imobilul situat în Iași, Șos. Națională, județul Iași și autoturismul marca Renault, caracterul lor de bun devălmaș al contestatorilor P.E. și P.E., rezultă din contractul de vânzare – cumpărare nr. 3787 din 10 mai 1991 și din adresa nr. 2516 din 9 februarie 2006 a Primăriei Municipiului Iași, în privința acestora operând aceeași prezumție prevăzută de articolul 30 C. fam.

și nefăcându-se dovada că la momentul aplicării sechestrului starea de devălmășie dintre P.E. și P.E. ar fi încetat. În această situație, având în vedere că, în speță, contractul de cesiune din 1 august 1995 este încheiat numai de P.E., că obligația de garanție asumată prin acest contract nu cade sub incidența nici uneia din situațiile prevăzute de art. 32 C. fam., Curtea apreciază că pentru executarea acestei obligații intimata – creditoare nu era în drept să execute bunurile comune, întrucât se afla în situația de creditor personal al debitorului fudejusor P.E. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 33 alin. (1) C. fam., creditorii personali ai unuia dintre soți nu pot urmări bunurile comune, ei fiind obligați, conform alin. (2) al aceluiași articol, să procedeze mai întâi la urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, ceea ce în speță nu s-a dovedit a se fi întreprins.

Nu s-a dovedit nici faptul că, urmărindu-se întâi bunurile proprii și neacoperindu-se creanța sau că nu există bunuri proprii ale debitorului fidejusor, s-a procedat mai întâi la împărțeala bunurilor comune în condițiile art. 33 alin. (2) C. fam. și în condițiile art. 493 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, nu s-a dovedit nici că urmărirea silită s-ar încadra în ipoteza art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cota ce revine contestatorului P.E. din bunurile devălmașe nu este determinată, de esența devălmășiei fiind chiar lipsa oricărei determinări a cotei ideale a fiecărui soț. Ca atare, pentru încălcarea dispozițiilor legale precitate, Curtea apreciază nulă executarea silită începută de intimata – creditoare.

Critica referitoare la nulitatea procesului verbal de sechestru prin raportare la dispozițiile art. 495 C. proc. civ., este neîntemeiată și a fost înlăturată, întrucât aceste dispoziții legale sunt incidente în faza vânzării prin licitație publică, nu în cea premergătoare a aplicării sechestrului în vederea vânzării. Este neîntemeiată și a fost înlăturată și critica referitoare la nulitatea procesului verbal de sechestru prin prisma prevederilor art. 495 și 416 C. proc. civ., întrucât din interpretarea celor două texte nu se poate trage concluzia că este interzisă încheierea unui singur proces verbal pentru bunuri mobile cât și pentru bunuri imobile. Critica întemeiată pe nesocotirea dispozițiilor art. 63 lit. b) din O.U.G.

nr. 51/1998 (în forma actuală aplicabilă la momentul executării silite), este fondată. În procesul verbal de sechestru se face mențiune expresă că, la aplicarea sechestrului, debitorul P.E. a fost lipsă, caz în care era necesară semnătura pe procesul verbal a altor persoane majore care să fi asistat la aplicarea sechestrului. Or, această semnătură a altor persoane lipsește, ceea ce face ca actul de executare săvârșit să fie lovit de nulitate. Critica adusă executării creanței și fundamentată pe cuantumul acestei creanțe este apreciată de Curte ca neîntemeiată și a fost înlăturată, Curtea, reținând că acest cuantum este contestat doar formal, fără să fie însoțit de un contracalcul făcut de contestatorul P.E.

și nici de documente care să ateste plățile făcute sau care să contrazică modalitatea în care creanța a fost consolidată. Prin cererea de recurs formulată, debitorul P.E. critică decizia comercială nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, doar sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat. Se precizează că, la termenul din 6 noiembrie 2007, a depus la dosarul cauzei, prin apărător, chitanța de plată a onorariului de avocat. Instanța de fond a apreciat însă că nu se pot acorda cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat întrucât nici în chitanța nr. 72/2007 și nici în împuternicirea avocațială de la dosar nu există mențiuni referitoare la numărul și data contractului de asistență juridică.

Recurentul consideră interpretarea eronată întrucât chitanța atestă plata efectivă a sumei și complinește lipsa numărului și data contractului de asistență juridică. Recurentul nu a indicat motivul de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, în conformitate cu prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Prin cererea de recurs formulată de A.V.A.S., împotriva încheierii din 26 aprilie 2007 și a deciziei comerciale nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, se susțin următoarele: La 23 februarie 2007 P.E. și P.M. au formulat contestație la executare în contradictoriu cu A.V.A.S. prin care au solicitat anularea tuturor formelor de executare, precizând că se contestă executarea însăși.

În raport de această precizare a contestatorilor, de care instanța de fond a luat act, în privința excepției tardivității (invocată și asupra căreia instanța a dispus în sensul respingerii, prin încheierea din 26 aprilie 2007), devin aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora „Contestația la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când: (..) c) debitorul care contestă executarea însăși a primit somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somația sau executarea se face fără somație”. Având în vedere că în speță este vorba despre o executare silită demarată sub imperiul legii speciale, derogatorii, O.U.G.

nr. 51/1998, aceasta se face fără somație. Coroborând prevederile art. 401 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu cele ale O.U.G. nr. 51/1998, momentul de la care începe să curgă termenul legal de 15 zile, în care contestatorii sunt în drept să formuleze contestație împotriva executării însăși, este cel la care aceștia au luat cunoștință de primul act de executare. Momentul de la care cei doi contestatori au luat cunoștință de primul act de executare este diferit, astfel, în ceea ce privește pe contestatorul P.E., acesta a luat cunoștință despre primul act de executare la 23 decembrie 2005, după cum rezultă din confirmarea de primire a adresei A.V.A.S. nr. 52356 din 19 decembrie 2005 privind comunicarea titlurilor executorii.

Raportat acestui moment, în ceea ce îl privește pe contestatorul P.E., contestația la executare formulată de acesta este tardiv introdusă. Se precizează, de asemenea, că instanța de fond a nesocotit înscrisurile aflate la dosarul cauzei și dispozițiile legale privitoare la începerea și curgerea termenului de prescripție, apreciind că A.V.A.S. a preluat de la B.A. SA o creanță deja prescrisă. Potrivit prevederilor art. 3.2 din contractul de credit scadența creditului a fost stabilită la data de 30 iulie 1996. Împotriva debitoarei SC C. SA Tomești s-a deschis procedura reorganizării judiciare și a falimentului prin Încheierea de ședință a Tribunalului Iași din data de 28 aprilie 1999. B.A. SA s-a înscris la masa credală cu sumele ce fac obiectul cauzei, aspect necontestat de către părțile în litigiu, urmare a cesiunii de creanță A.V.A.S.

a preluat drepturile și obligațiile băncii în cadrul procedurii insolvenței. La momentul la care B.A. SA a formulat declarația de creanță dreptul acesteia de a cere executarea silită a societății debitoare nu era prescris. Cum termenul general de prescripție se socotește de la data scadenței, respectiv 30 iulie 1996 se observă că la data de 28 aprilie 1999, dată la care s-a deschis față de debitoare procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, dreptul de a cere executare silită nu era prescris. Se susține în continuare că prin sentința civilă nr. 913 din 8 iulie 1996, Tribunalul Iași a admis acțiunea B.A. SA, sucursala Iași, în contradictoriu cu SC C.T. SA și a obligat pârâta la plata sumei de 9.916.536.613 lei cu titlu de rate credit la contractele 6/1994, 4375/1993, 8016/1992, 173/1995 și 160/1995 plus dobânzi.

Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 332 din 16 decembrie 1996. Față de data (16 decembrie 1999) rămânerii definitive a hotărârii, ce constituie și aceasta obiectul contractului de cesiune de creanță încheiat între B.A. SA și A.V.A.S. și care cuprinde și sumele ce fac obiectul executării silite ce se contestă, la momentul preluării creanței de către A.V.A.S., respectiv 2 decembrie 1999, creanța împotriva SC C.T. SA nu era prescrisă. Temeiul de drept indicat de recurent îl constituie art. 304 pct. 7, 8 și 9, art. 304 1 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, recurenta – intimată A.V.A.S. București a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul contestator P.E., întrucât potrivit chitanței depuse la dosar de către contestatori nu se poate reține că aceste cheltuieli au fost efectuate în cauza dedusă judecății, față de lipsa stipulării în conținutul acesteia a numărului de contract de asistență judiciară.

Prin întâmpinarea formulată, P.E. în calitate de intimat în recursul A.V.A.S. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, deoarece în mod corect s-a apreciat că în cauză A.V.A.S. nu a făcut dovada că s-au urmărit mai întâi bunurile proprii ale soțului debitor și neacoperindu-se creanța sau că nu există bunuri proprii ale soțului debitor. De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu s-a solicitat împărțirea bunurilor comune după executarea silită a soțului debitor și că nu este posibil a se executa bunuri comune întrucât cota ce revine soțului debitor nu este determinată, de esența devălmășiei fiind chiar lipsa oricărei determinări a cotei ideale a fiecărui soț. Recursurile nu sunt fondate.

Înalta Curte, analizând decizia recurată și încheierea din 26 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007, în raport de motivele invocate de recurenți, de înscrisurile dosarului și de dispozițiile incidente, constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile invocate. Referitor la recursul declarat de recurentul contestator P.E. acesta este nefondat urmând a fi respins, întrucât nici în chitanța nr. 72 din 4 iunie 2007 anexată „precizărilor” depuse pentru termenul din 6 septembrie 2007 și nici împuternicirea avocațială existentă la fila 11 a dosarului nu există mențiuni cu privire la numărul și la data contractului de asistență juridică.

Chitanța menționată nu arată expres ce reprezintă suma de 10.000 RON. În ceea ce privește recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. București, prima critică nu poate fi primită, întrucât motivarea hotărârii este clară, precisă, în concordanță cu probele administrate în cauză răspunzând detaliat în fapt și în drept pretențiilor și apărărilor formulate, conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Privitor la cel de-al doilea motiv de recurs, din conținutul hotărârii recurate nu rezultă că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, reținând un cu totul alt act juridic sau conținut. În ceea ce privește critica finală, aceasta nu poate fi reținută întrucât hotărârea pronunțată nu este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

De precizat că motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul declarat atât împotriva deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 cât și a încheierii din 26 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția comercială, a V-a comercială, nu au fost dezvoltate, recurenta indicând doar temeiurile de drept. Înalta Curte, examinând hotărârea sub toate aspectele, constată că nu sunt motive de nelegalitate pentru modificarea sau casarea acesteia. Reiterarea situației de fapt de către recurentă constituie susțineri referitoare la netemeinicia deciziei recurate, ce au fost corect și amplu analizate de instanța de fond în concordanță cu probele administrate cauzei. Cu privire la tardivitate, în speță, termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc.

civ., pentru formularea contestației la executare curge în condițiile art. 401 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Debitorul P.E. care contestă executarea însăși a primit somația cuprinsă în comunicarea titlului executoriu la 23 decembrie 2005, astfel cum rezultă din datele existente pe confirmarea de primire aferentă comunicării titlului. Termenul de formulare a contestației la executare a început să curgă de la 23 decembrie 2005, astfel că aceasta este formulată cu depășirea termenului menționat. În ceea ce o privește pe contestatoarea P.M., având în vedere că la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă de comunicare către aceasta nici a titlului executoriu, nici a măsurii sechestrului, termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc.

civ., curge de la data când a luat cunoștință de executare, în condițiile art. 401 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ., respectiv 3 februarie 2007, în raport de care expedierea prin poștă a contestației la 9 februarie 2007 (plicul de corespondență) respectă cerințele art. 401 alin. (1) raportat la art. 101 și 104 C. proc. civ. Contestația formulată de P.M. poate fi apreciată în termenul prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ. și în raport de dispozițiile art. 401 alin. (2) C. proc. civ., întrucât contestatoarea, proprietar devălmaș, se pretinde a fi în situația juridică a terțului care pretinde un drept propriu asupra bunurilor urmărite, termenul neîncepând să curgă întrucât nu s-a dovedit că în cauză s-au vândut bunurile și nici că acestea au fost predate.

Excepția tardivității ar fi trebuit să primească soluții diferite în funcție de cei doi contestatori, însă instanța fiind sesizată cu o contestație unică, în care contestatorii se află în situația de coparticipare procesuală activă, corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor care reglementează coparticiparea procesuală, respectiv art. 47 – 48 C. proc. civ. Prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., dispun că, dacă prin natura raportului juridic, în speță cel de devălmășie, efectele hotărârii se întind asupra ambilor reclamanți, actele de procedură îndeplinite numai de unii de ei folosesc și celorlalți. Raportat la contestația prezentă, actul de procedură al contestației la executare formulată în termen de P.M.

folosește și soțului ei P.E., întrucât efectele acestei contestații se răsfrâng asupra bunurilor codevălmașe protejate prin această contestație. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, așa cum rezultă din contractul de credit nr. 173 din 20 iulie 1995, încheiat între fosta B.A. SA, sucursala Iași și SC C.T. SA, scadența împrumutului era la 30 iulie 1996. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune era de trei ani și se împlinea la 31 iulie 1999. Cu toate că dispozițiile art. 31 și 32 din Legea nr. 64/1995 (în forma inițială în vigoare la momentul deschiderii procedurii împotriva SC C.T.

SA la 28 aprilie 1999) fac referiri la suspendarea cursului prescripției, în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei acțiuni judiciare sau extrajudiciare promovată de B.A. SA, sucursala Iași, anterioară cererii de deschidere a procedurii, respectiv înainte de 28 aprilie 1999. Așa cum rezultă din sentința civilă nr. 913 din 8 iulie 1999 a Tribunalului Iași și din decizia civilă nr. 332 din 16 decembrie 1999 a Curții de Apel Iași, B.A. SA, sucursala Iași, a introdus împotriva debitoarei principale SC C.T.

SA o cerere de chemare în judecată și pentru pretențiile aferente contractului de credit nr. 173/1995, cerere care a fost admisă irevocabil, dar care nu a avut efect întrerupător de prescripție în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât a fost introdusă la 17 aprilie 1996, când prescripția nu începuse încă să curgă, termenul de 3 ani curgând abia la 31 iulie 1996. De altfel, la data de 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. 930200 între B.A. SA și A.V.A.B., aceasta din urmă a preluat o creanță prescrisă, caz în care nu mai poate invoca beneficiul termenului de prescripție al dreptului de a cere executarea silită de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001. De asemenea, trebuie precizat că potrivit art. 9 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 51/1958, în forma inițială avută la 2 decembrie 1999, data cesiunii de creanță, cesiunea este supusă dispozițiilor art. nr. 1391 și urm. C. civ., ea trebuind să fie notificată debitorului cedat în termen de 10 zile. În cauză nu există dovada notificării în condițiile textelor legale mai sus menționate. Nu există nici dovada că debitoarea principală a acceptat cesiunea prin act autentic, în condițiile art. 1393 alin. (2) C. civ., pentru ca lipsa notificării să fie acoperită. Așadar, titlul executoriu nu îi este opozabil nici debitoarei principale și, conform art. 1681 C. civ., nici fidejusorului, în privința acestuia, creditoarea neavând titlu executoriu.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de debitorul P.E. împotriva deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială și de creditoarea A.V.A.S. București împotriva încheierii din 26 aprilie 2007 și a deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de debitorul P.E. împotriva deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. București împotriva încheierii din 26 aprilie 2007 și a deciziei nr. 168 din 11 septembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 1055/2/2007. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2008.