ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2256/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2256/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 27 mai 2010 Curtea de

Apel București, secția I penală, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului

R.D. în baza art. 300

2

și art. 160

b

C. proc. pen., apreciind

că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au

schimbat impunând în continuare menținerea stării de arest preventiv a

inculpatului.

Împotriva acestei încheieri,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D., apreciind-o ca nelegală și

netemeinică, întrucât temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au

schimbat, față de declarația dată la termenul din 27 mai 2010 de către

inculpata P.V., iar cercetarea judecătorească se apropie de final, astfel încât

nu mai subzistă indiciile din care să rezulte presupunerea rezonabilă că

inculpatul a săvârșit faptele de care este acuzat. De asemenea, lăsarea în

libertate a inculpatului nu poate prezenta pericol pentru ordinea publică,

neexistând probe certe în acest sens.

De asemenea se impune

înlocuirea măsura arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara.

Față de aceste critici,

recurentul inculpat R.D. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii

și înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate

aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. constată

recursul nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează.

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. nr. 207/P/2009

din 26 noiembrie 2009 a fost trimis în judecată inculpatul R.D. pentru

săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită și a două infracțiuni de

favorizare a infractorului, fapte prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 254

alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu

aplicarea art. 33 lit. a) și art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. c) C. pen.

S-a reținut, în esență, că

în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la

Tribunalul Prahova, a pretins și primit, prin intermediul inculpatei P.V.I.,

avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpații S.I.

și S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de

arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Ploiești.

S-a mai reținut că în cursul

lunii octombrie 2009, același inculpat, fiind învestit cu soluționarea cererii

formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului

Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i

punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro.

Conform art. 300

2

C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată

este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia

arestării preventive, procedând potrivit art. 160

b

C. proc. pen.

Dispozițiile art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. prevăd că dacă instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

La arestarea preventivă a

recurentului inculpat R.D. s-au reținut ca temei în drept prevederile art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen. „inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care

legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică”.

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, rezultă că măsura arestării preventive a fost legal

dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu

s-a schimbat.

Din probatoriul administrat

în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârșit

faptele pentru care a fost trimis în judecată. Faptul că inculpata P.V. audiată

la termenul din 27 mai 2010 a revenit asupra declarației date în cursul

urmăririi penale, nu este de natură să schimbe temeiurile în baza cărora

inculpatul R.D. a fost arestat, declarația acesteia, urmând să fie analizată și

valorificată prin raportare la celelalte probe administrate, proces în urma

căruia instanța va stabili în ce măsură aceasta corespunde adevărului.

Simpla declarație a unei

părți din procesul penal ale cărei afirmații nu se coroborează cu alte probe administrate,

nu este de natură să ducă la concluzia că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă s-au schimbat.

Probele dosarului

furnizează, până în acest moment procesual, indicii temeinice ce susțin

presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiuni pentru care este

cercetat, sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în

libertate a acestuia constituie un pericol pentru ordinea publică (K. c.

Polonia, H. c. Austria).

După cum s-a reținut în

jurisprudența C.E.D.O., pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se

dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunii pretins comise, acesta, fiind

scopul cercetării judecătorești, detenția permițând desfășurarea normală a

acesteia (caz C. vs. Turcia).

Legitimitatea menținerii în

detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a

cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care

impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat

precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.D.T. vs.

Spania, P. vs. Italia).

În aprecierea persistenței

pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului

inculpat trebuie pornite de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect

prin jurisprudența C.E.D.O., care în câteva cauze împotriva Franței (L.) prin

care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște – prin

gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o

detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de

libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât

atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și

apreciate ca fiind insuficient pentru protejarea interesului public care ar

impune detenția preventivă (V. c. Serbiei).

Apărarea ordinii publice,

este pertinent și suficient dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că

punerea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

Menținerea stării de arest a

inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei

necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de

nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea inculpatului.

În speță, în raport de

gravitatea infracțiunii pentru care este judecată recurentul inculpat

(infracțiunea de corupție), împrejurările în care se presupune că au fost

comise (în calitate de judecător a primit sume de bani pentru punerea în

libertate a unor inculpați) Înalta Curte constată că inculpatul prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

Faptele de corupție de care

este acuzat inculpatul sunt de natură a afecta grav prestigiul justiției, ca

instituție a statului responsabilă să aplice legea și să stabilească adevărul

într-o cauză, fiind de neconceput ca un magistrat să-și folosească atributele

funcției pentru a promova aparența că o persoană poate oferi mită pentru a

obține într-o procedură judiciară soluția pe care și-o dorește.

Pe de altă parte,

modalitatea de comitere a faptei – pretinderea unei sume mari de bani pentru

a-și îndeplini atribuțiile de serviciu, implicarea în cauză a unei persoane intermediare,

denotă abilitatea din partea judecătorului în manipularea justițiabililor în

interesul său pentru primirea unor sume de bani cu titlu de mită – ca folos

material necuvenit, implicit rezultând și un pericol social decurgând din

gravitatea faptelor comise și valorile sociale lezate.

În acest context

nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în

care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora într-o

activitate infracțională, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice

în realizarea actului de justiție, consecință necompatibilă cu principiile unei

societăți democratice.

Este adevărat că inculpatul,

anterior a avut o conduită ireproșabilă, acest aspect neputând fi ignorat, însă

aceste circumstanțe personale sunt irelevante prin raportare la circumstanțele

concrete ale cauzei care justifică menținerea măsurii arestării preventive,

acestea putând fi eventual valorificate, în cazul în care se va stabili

vinovăția inculpatului, în procesul individualizării unei eventuale pedepse.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. privitoare la necesitatea stabilirii unei

durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează

obiectul judecății, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O.,

modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie

adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Referindu-se la „criteriile

după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a

statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din

materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și

comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).

Referitor la determinarea

momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a

statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data

sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o

dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau

orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privință, Curtea

Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art. 6 alin.

(1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea

competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este

corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația

învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza H. c. Olandei).

Cât privește data

finalizării procedurii în materie penală luată în considerare pentru calculul

„termenului rezonabil”, Curtea a statuat că aceasta este data pronunțării

instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului (decizia din 27 iunie

1968 în cauza E. contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în

vedere și „comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu

autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza D. contra

Franței).

Aplicând aceste principii la

speța de față, durata arestării preventive a inculpaților, nu poate fi

apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5

paragraf 3 din C.E.D.O.

Autoritățile judiciare au

luat toate măsurile, desigur în raport și de complexitatea cauzei, pentru soluționarea

cu celeritate a cauzei.

De altfel, așa cum se arăta,

data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru

calculul „termenului rezonabil”, C.E.D.O. a statuat că aceasta este data

pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului.

Or, în cauză, instanța de

fond nu a pronunțat o hotărâre cu privire la infracțiunea pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată, neputându-se vorbi de o încălcare a

termenului rezonabil.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte, evaluând gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost

trimis în judecată, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost

săvârșite, reacția publică declanșată datorită faptelor presupus a fi comise de

acesta, starea de tulburare socială care ar putea fi generată de punerea în

libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate în

această fază a procesului penal este necesară, punerea în libertate, prezentând

pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și real pentru

ordinea publică.

Pentru aceleași

considerente, Înalta Curte, constată că, în această fază a procesului penal, nu

se impune luarea unei măsuri alternative neprivative de libertate împotriva

inculpatului. De asemenea și pentru buna desfășurare a cercetării

judecătorești, este justificată menținerea măsurii arestării preventive (M. vs.

Austria).

Față de cele reținute,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca

nefondat recursul inculpatului.

Conform art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. îl va obliga pe recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 27 mai 2010 a Curții de

Apel București, secția I penală pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales al inculpatului, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 9 iunie 2010.