ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2256/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 27 mai 2010 Curtea de Apel București, secția I penală, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului R.D. în baza art. 300 2 și art. 160 b C. proc. pen., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat impunând în continuare menținerea stării de arest preventiv a inculpatului. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D., apreciind-o ca nelegală și netemeinică, întrucât temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat, față de declarația dată la termenul din 27 mai 2010 de către inculpata P.V., iar cercetarea judecătorească se apropie de final, astfel încât nu mai subzistă indiciile din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele de care este acuzat.

De asemenea, lăsarea în libertate a inculpatului nu poate prezenta pericol pentru ordinea publică, neexistând probe certe în acest sens. De asemenea se impune înlocuirea măsura arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara. Față de aceste critici, recurentul inculpat R.D. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. constată recursul nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.

nr. 207/P/2009 din 26 noiembrie 2009 a fost trimis în judecată inculpatul R.D. pentru săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită și a două infracțiuni de favorizare a infractorului, fapte prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. c) C. pen. S-a reținut, în esență, că în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins și primit, prin intermediul inculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpații S.I.

și S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești. S-a mai reținut că în cursul lunii octombrie 2009, același inculpat, fiind învestit cu soluționarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro. Conform art. 300 2 C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b C. proc.

pen. Dispozițiile art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. prevăd că dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. La arestarea preventivă a recurentului inculpat R.D. s-au reținut ca temei în drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. „inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că măsura arestării preventive a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-a schimbat.

Din probatoriul administrat în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată. Faptul că inculpata P.V. audiată la termenul din 27 mai 2010 a revenit asupra declarației date în cursul urmăririi penale, nu este de natură să schimbe temeiurile în baza cărora inculpatul R.D. a fost arestat, declarația acesteia, urmând să fie analizată și valorificată prin raportare la celelalte probe administrate, proces în urma căruia instanța va stabili în ce măsură aceasta corespunde adevărului. Simpla declarație a unei părți din procesul penal ale cărei afirmații nu se coroborează cu alte probe administrate, nu este de natură să ducă la concluzia că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat.

Probele dosarului furnizează, până în acest moment procesual, indicii temeinice ce susțin presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiuni pentru care este cercetat, sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia constituie un pericol pentru ordinea publică (K. c. Polonia, H. c. Austria). După cum s-a reținut în jurisprudența C.E.D.O., pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunii pretins comise, acesta, fiind scopul cercetării judecătorești, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (caz C. vs. Turcia). Legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.D.T.

vs. Spania, P. vs. Italia). În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornite de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care în câteva cauze împotriva Franței (L.) prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște – prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă. Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficient pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă (V. c. Serbiei).

Apărarea ordinii publice, este pertinent și suficient dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică. Menținerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea inculpatului. În speță, în raport de gravitatea infracțiunii pentru care este judecată recurentul inculpat (infracțiunea de corupție), împrejurările în care se presupune că au fost comise (în calitate de judecător a primit sume de bani pentru punerea în libertate a unor inculpați) Înalta Curte constată că inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Faptele de corupție de care este acuzat inculpatul sunt de natură a afecta grav prestigiul justiției, ca instituție a statului responsabilă să aplice legea și să stabilească adevărul într-o cauză, fiind de neconceput ca un magistrat să-și folosească atributele funcției pentru a promova aparența că o persoană poate oferi mită pentru a obține într-o procedură judiciară soluția pe care și-o dorește. Pe de altă parte, modalitatea de comitere a faptei – pretinderea unei sume mari de bani pentru a-și îndeplini atribuțiile de serviciu, implicarea în cauză a unei persoane intermediare, denotă abilitatea din partea judecătorului în manipularea justițiabililor în interesul său pentru primirea unor sume de bani cu titlu de mită – ca folos material necuvenit, implicit rezultând și un pericol social decurgând din gravitatea faptelor comise și valorile sociale lezate.

În acest context nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora într-o activitate infracțională, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință necompatibilă cu principiile unei societăți democratice. Este adevărat că inculpatul, anterior a avut o conduită ireproșabilă, acest aspect neputând fi ignorat, însă aceste circumstanțe personale sunt irelevante prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei care justifică menținerea măsurii arestării preventive, acestea putând fi eventual valorificate, în cazul în care se va stabili vinovăția inculpatului, în procesul individualizării unei eventuale pedepse.

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. privitoare la necesitatea stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”. Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O.

din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O.

din 25 mai 1998 cauza H. c. Olandei). Cât privește data finalizării procedurii în materie penală luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului (decizia din 27 iunie 1968 în cauza E. contra Germaniei). Curtea Europeană a avut în vedere și „comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza D. contra Franței). Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpaților, nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O.

Autoritățile judiciare au luat toate măsurile, desigur în raport și de complexitatea cauzei, pentru soluționarea cu celeritate a cauzei. De altfel, așa cum se arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului. Or, în cauză, instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre cu privire la infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, neputându-se vorbi de o încălcare a termenului rezonabil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost săvârșite, reacția publică declanșată datorită faptelor presupus a fi comise de acesta, starea de tulburare socială care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate în această fază a procesului penal este necesară, punerea în libertate, prezentând pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică. Pentru aceleași considerente, Înalta Curte, constată că, în această fază a procesului penal, nu se impune luarea unei măsuri alternative neprivative de libertate împotriva inculpatului.

De asemenea și pentru buna desfășurare a cercetării judecătorești, este justificată menținerea măsurii arestării preventive (M. vs. Austria). Față de cele reținute, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul inculpatului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga pe recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 27 mai 2010 a Curții de Apel București, secția I penală pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 iunie 2010.