ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1469/2010

Asupra recursului penal de față;

Prin încheierea de la 25 martie 2010, Curtea de Apel București, secția

I penală, a dispus în baza art. 300

2

și art. 160

b

C.

proc. pen. menținerea stării de arest preventiv a inculpatului R.D.

A respins cererea de liberare provizorie sub

control judiciar, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a

reținut că inculpatul R.D. a săvârșit două infracțiuni de luare de mită

prevăzută de art. 254 alin. (2) raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 și

două infracțiuni de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.

constând în aceea că, în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în

calitate de judecător la Tribunalul Prahova a pretins și primit prin

intermediul inculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ

20.000 euro, de la inculpații S.I. și S.Z. pentru punerea în libertate a

acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.

S-a mai reținut că, în cursul lunii octombrie

2009, același inculpat fiind investit cu soluționarea cererii formulate de

inculpatul P.F., cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-au ajutat pe acesta,

facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 euro.

Reține instanța de fond că temeiurile care au

determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare și nu

s-au schimbat, așa încât nu se poate dispune revocarea măsurii arestării.

Apreciază instanța de fond că există probe că

lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea

publică care trebuie analizat prin raportare nu doar la conduita anterioară a

inculpatului, dar și prin raportare la faptele reținute în sarcina sa.

Cu privire la cererea de liberare provizorie

sub control judiciar, reține instanța de fond că prin raportare la natura

cauzei și persoana inculpatului, stadiul procesului penal, se impune ca în

continuare inculpatul să fie judecat în stare de arest preventiv față de

împrejurarea că nu au fost administrate toate probele, nu au fost audiați toți

martorii, inclusiv cei încuviințați inculpatului pe situația de fapt, aceste

aspecte impunând menținerea stării de arest a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal,

a declarat recurs inculpatul R.D. solicitând a se reține că încheierea atacată nu

este motivată, atât încheierea atacată cât și cea din 25 martie 2010 având conținut

identic fără a se face referire la stadiul cercetărilor.

Solicită a se reține că starea de arest

preventiv a încetat de drept, întrucât instanța nu a analizat temeiurile care

justifică privarea de libertate.

În raport de stadiul cercetării judecătorești

care se apropie de final, inculpatul a solicitat a se reține că nu se mai

impune menținerea stării de arest.

Critica adusă nu este fondată.

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii

recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, conform art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. sub toate aspectele de fapt și de

drept, Înalta Curte reține că recursul declarat de inculpat nu este fondat,

urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.

Soluția pronunțată de instanța de fond este

legală și temeinică în mod corect apreciind instanța de fond că în cauză

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu

s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

În cauză sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 143 C. proc. pen. existând la dosar indicii temeinice care justifică presupunerea

că inculpatul a comis faptele reținute.

Și condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C.

proc. pen. sunt întrunite cumulativ în cauză atât sub aspectul cuantumului cât

și a pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în

libertate a inculpatului, pericol analizat în raport de gravitatea faptelor

comise, gravitatea dată în special de calitatea în care inculpatul a comis

faptele, încât punerea în libertate a acestuia ar avea un impact negativ asupra

opiniei publice și, în același timp, ar induce ideea că inculpatul, având

calitatea de judecător, beneficiază de un regim preferențial față de celelalte

persoane care comit fapte penale.

În mod corect a apreciat instanța de fond că

măsura arestării preventive corespunde în cea mai mare măsură scopului

procesului penal conform art. 136 C. proc. pen., reținând că la acest moment al

cercetării judecătorești când s-au administrat în fața instanței o parte din

probele încuviințate, această măsură se impune pentru a nu periclita în

continuare buna desfășurare a procesului penal.

În raport de considerentele arătate în mod

corect a apreciat instanța de fond că nici liberarea provizorie sub control

judiciar nu se impune, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și formă

ale cererii de liberare sub control judiciar.

De altfel, instanța a admis în principiu

cererea față de faptul că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., însă corect a apreciat că cererea este netemeinică existând

pericolul că, lăsat în libertate, inculpatul să încerce să influențeze anumiți

martori, tocmai datorită funcției pe care a deținut-o anterior comiterii faptelor.

Împrejurarea că unele din considerentele

reținute în încheierea din 25 martie 2010 se regăsesc și în considerentele

încheierii recurate nu poate conduce la constatarea încetării de drept a

măsurii arestării preventive, așa cum susține apărarea, art. 140 C. proc. pen.

reglementând expres și limitativ situațiile privind încetarea de drept a

măsurilor preventive.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte

urmează ca, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să

respingă ca nefondat recursul inculpatului.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 25 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009

(2766/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 aprilie 2010.