ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3845/2010
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3845/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin încheierea din 28 octombrie 2010 pronunțată de Curtea
de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009) s-a
dispus respingerea cererii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție - D.N.A. privind
menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.D.,
conform art. 300
2
C. proc. pen.
În baza art. 160
8a
alin. (2) C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de inculpatul R.D. și s-a
dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia.
În baza art. 160
2
alin.
(3) C. proc. pen., inculpatul va respecta următoarele obligații:
- să nu depășească
limita teritorială a țării decât în condițiile stabilite de instanță;
- să se prezinte la instanța
de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la
organul de poliție desemnat cu supravegherea (organul de poliție de la
domiciliul inculpatului), conform programului de supraveghere întocmit de
acesta sau ori de câte ori este chemat;
- să nu își schimbe
locuința fără încuviințarea instanței de judecată;
- să nu dețină, să nu
folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
În baza art. 160
2
alin. (3)
1
C. proc. pen. inculpatul va respecta pe timpul liberării
provizorii și următoarele obligații:
- să nu se deplaseze la
sediul Tribunalului Prahova;
- să nu se apropie și să
nu comunice în vreun fel, direct sau indirect cu nici unul dintre coinculpați.
În baza art. 160
2
alin. (3)
2
C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului că, în caz
de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin se va lua măsura arestării
preventive.
Pentru a pronunța
această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Potrivit art. 300
2
C.
proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanța este
datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării
preventive și să procedeze potrivit art. 160
b
, dispunând menținerea
măsurii dacă temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare
privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care justifică privarea de
libertate, respectiv revocarea acesteia dacă temeiurile au încetat sau nu
există temeiuri noi.
Inculpatul
a fost arestat preventiv prin încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite
în cauză condițiile prev. de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.
pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice că
inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de
lege pentru aceste infracțiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare și lăsarea în
libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Instanța de fond a apreciat că
măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și
apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri,
astfel încât în mod legal nu se
poate dispune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării,
însă arată că față de stadiul
prezent al cercetării judecătorești inculpatul poate fi cercetat și în stare de
libertate, sub control judiciar, cu respectarea măsurilor la care va fi obligat
de către instanță.
Curtea a reținut că există indicii
temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit
infracțiunile, relevante fiind declarațiile inculpatei P.V.I., care au fost
constante pe tot parcursul urmăririi penale, aceasta relatând detaliat atât
modul în care inculpatul a direcționat-o și i-a indicat cum să procedeze pentru
realizarea scopului propus, respectiv punerea în libertate, în final, a celor
doi inculpați, S.Z. și P.F.N., contra sumelor de bani primite, schimbarea
declarațiilor acestei inculpate în cursul judecății neputând conduce a
aprecierea schimbării acelor indicii, valoarea probantă a declarațiilor acestei
inculpate, ca și ale celorlalți inculpați și ale martorilor urmând a fi avută
în vedere de către Curte la momentul analizei pe fond a cauzei, cu ocazia
deliberării.
Curtea a apreciat însă că la acest
moment poate dispune cercetarea în libertate a inculpatului, cu obligarea
acestuia la respectarea anumitor obligații și impunerea unui control judiciar,
apreciind că se impune în acest context și analiza cererii de liberare
provizorie sub control judiciar, față de soluția care a fost dispusă și în
raport și de concluziile Parchetului, comune pe aspectele celor două cereri.
La analiza cererii de liberare
provizorie sub control judiciar, instanța verifică prioritar îndeplinirea
condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii și
dacă se constată neîndeplinirea acestor condiții, cererea se respinge ca
inadmisibilă, iar dacă se constată îndeplinite, se trece la analiza temeiniciei
cererii.
Art.
160
2
alin. (1) prevede că liberarea poate fi acordată în cazul
infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor
intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depășește 18
ani, textul prevăzând așadar o condiție pozitivă de admisibilitate privind
limita maximă a pedepsei închisorii (respectiv forma de vinovăție cu care s-a
săvârșit infracțiunea). În ceea ce privește această condiție, Curtea constată
îndeplinirea sa în cauza de față, pedepsele prevăzute pentru infracțiunile
pentru care este trimis în judecată inculpatul fiind sub această limită maximă
impusă de legiuitor.
Alin. (2) al aceluiași text prevede
că liberarea poate fi acordată dacă nu există date din care să rezulte
necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau
date că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea
unor părți, martori, experți, alterarea sau distrugerea unor mijloace materiale
de probă sau prin alte asemenea fapte, textul având în vedere așadar și cerințe
negative relative la admisibilitatea în principiu a cererii.
Analiza admisibilității în principiu
a cererii de liberare provizorie sub control judiciar se impune a fi făcută din
perspectiva art. 160
2
în integralitatea sa, așa cum arată explicit
și titlul marginal al textului legal, Curtea apreciind la acest moment
procesual că și aceste condiții sunt îndeplinite în cauză, având în vedere în
mod deosebit împrejurarea că cercetarea judecătorească se află într-o fază
avansată, au fost audiați toți inculpații, au fost depuse înscrisurile la care
părțile au făcut referire, au fost audiați toți martorii, atât cei din
rechizitoriu, cât și cei încuviințați inculpaților, a fost încuviințată
efectuarea unei expertize tehnice, care urmează a fi efectuată de către experți
dintr-un institut de specialitate, inculpatul având dreptul de a desemna un
expert parte, aceasta fiind singura probă care nu a fost încă administrată
efectiv, inculpatul nemaifiind în situația de a zădărnici în vreun fel aflarea
adevărului în cauză.
Analiza textelor legale relative la
măsurile preventive în ansamblul lor și prin coroborare, cu reținerea tuturor
condițiilor impuse la luarea, revocarea, înlocuirea măsurii arestării
preventive, analiza textului care definește scopul acestei măsuri conduce în
mod evident la concluzia că acordarea liberării provizorii sub control judiciar
nu este împiedicată de menținerea temeiurilor care au determinat arestarea
preventivă a inculpatului (nici o dispoziție legală nu condiționează liberarea
provizorie de încetarea sau schimbarea temeiurilor arestării preventive), iar
scopul arestării preventive - definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
poate fi realizat inclusiv prin liberarea provizorie a inculpatului cu
impunerea unui control judiciar care presupune respectarea mai multor condiții
restrictive de drepturi de către acesta.
Apreciind
că există în continuare indicii temeinice din care rezultă presupunerea
rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile, pentru toate considerentele
arătate în încheierile de ședință de la termenele anterioare, la care a
menținut măsura arestării preventive, Curtea a constatat însă, pe de altă
parte, că de la termenul la care s-a încuviințat proba cu expertiza tehnică,
respectiv 29 iunie 2010 și până în acest moment, 28 octombrie 2010, adică 4
luni, I.N.E.C., desemnat pentru efectuarea expertizei, nu a efectuat - o și
nici nu a răspuns într-un mod care să convingă Curtea că va efectua măcar
demersuri pentru urgentarea depunerii raportului de expertiză, I.N.E.C.
adresând după două termene cereri Curții spre a se lămuri cu privire la natura
expertizei solicitate.
În acest context, dincolo de faptul
că a fost sancționată cu amenda atitudinea directorului I.N.E.C. de către
Curte, Curtea a apreciat că nu poate ignora împrejurarea că durata acestui
proces se poate prelungi, din motive neimputabile inculpatului, care nici până
la acest termen nu a avut o conduită de natură a tergiversa soluționarea
cauzei, ci din cauza unei autorități care funcționează în slujba statului,
Curtea apreciind, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., că nu se poate dispune
menținerea unei persoane în stare de arest preventiv pe o perioadă care poate
depăși durata unui termen rezonabil din motive imputabile autorităților astfel
încât, reținând și că toate probele, cu excepția acestei expertize, au fost
administrate, Curtea a apreciat că procesul penal poate continua cu inculpatul
în stare de libertate, cu impunerea unui control judiciar de către Curte, prin
obligarea acestuia la respectarea următoarelor obligații:
a) să nu depășească limita
teritorială a țării decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să se prezinte la instanța de
judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de
poliție desemnat cu supravegherea de instanță (de la domiciliul inculpatului),
conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de
câte ori este chemat;
d) să nu își schimbe locuința fără
încuviințarea instanței care a dispus măsura;
e) să nu dețină, să nu folosească și
să nu poarte nici o categorie de arme.
f) să nu se deplaseze la sediul
Tribunalului Prahova, unde și-a desfășurat anterior activitatea
g) să nu se apropie de coinculpați
și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect, Curtea reținând că inculpatul
nu mai exercită funcția de judecător, fiind suspendat de la data punerii în
mișcare a acțiunii penale și nu se impune suplimentar vreo altă obligație în
acest sens.
Susținerile procurorului de ședință
în sensul că măsura arestării preventive este singura suficientă în acest
moment nu pot fi reținute justificat de calitatea de magistrat judecător a
inculpatului și multitudinea operațiunilor săvârșite, respectiv insistența
inculpatului pentru obținerea unor soluții favorabile persoanelor pe care
acesta la judeca, așa cum a susținut procurorul, căci menținerea în stare de
arest preventiv a unei persoane se raportează, adevărat, și la natura și
modalitatea de săvârșire a faptei de aceasta este acuzată, dar nu poate fi o
justificare, în sine, a menținerii acestei măsuri până la depășirea unui termen
rezonabil, în contextul în care cercetarea judecătorească este aproape de final,
rămânând de administrat o singură probă, aceea cu expertiza și în contextul în
care inculpatul se află și s-a aflat până la acest moment, pe tot parcursul
judecății și al urmăririi penale în stare de arest preventiv, adică pe tot
parcursul strângerii probelor de către organul de urmărire penală și pe tot
parcursul administrării nemijlocite a probelor de către instanța de judecată.
Raportarea procurorului la
considerentele încheierii Curții din data de 02 septembrie 2010, când s-a
discutat și s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului apare
astfel artificială, încercând în mod eronat să inducă ideea că singura măsură
pe care o poate lua Curtea ar fi aceea a menținerii măsurii arestării,
procurorul omițând să observe că de la acel moment au mai trecut 2 luni, în
care, în pofida insistențelor Curții, I.N.E.C. nu a oferit nici un minim
indiciu că va efectua expertiza tehnică încuviințată.
De asemenea, Curtea a apreciat că
susținerile procurorului în sensul că acea expertiză a fost încuviințată la
cererea inculpatului și, ca o consecință, acesta ar fi cel din cauza căruia se
tergiversează soluționarea cauzei nu pot fi reținute pe de o parte, pentru că
proba a fost încuviințată din considerentele arătate, înregistrările făcute de
acuzare fiind contestate de apărare, Curtea, ca instanță imparțială și
independentă apreciind că se impune opinia avizată a unui expert în domeniu,
iar pe de altă parte, nu se poate imputa inculpatului culpa autorităților
desemnate cu efectuarea expertizei, inculpatul respectând obligațiile impuse de
instanță sub acest aspect. Iar dreptul inculpatului și al oricărei părți de a
solicita probe este cenzurat exclusiv de instanță, procurorul având sub
aspectul solicitării de probe, aceleași drepturi în fața instanței de judecată.
Referirile procurorului la
sentimentul de insecuritate generat de inculpat și faptele sale în rândul
societății prin raportare la faptele penale săvârșite de persoanele pe care
acesta le-ar fi favorizat să se elibereze, în calitatea sa de judecător au fost
apreciate de Curte ca nerelevante față de obiectul cauzei, presupusele fapte
penale la care s-a făcut referire fiind comise mult după arestarea preventivă a
inculpatului și în orice caz, fără o legătură cu activitatea inculpatului și cu
faptele pentru care acesta este trimis în judecată.
Reținând toate aceste considerente,
Curtea a apreciat că cercetarea în stare de libertate, cu impunerea controlului
de către instanță, prin obligarea inculpatului de a se supune măsurilor
arătate, corespunde în acest moment procesual, în raport de stadiul cercetării
judecătorești, în cea mai bună măsură realizării scopului procesului penal, așa
cum arată și art. 136 C. proc. pen. și urmează să admită cererea de liberare
provizorie sub control judiciar și ca o consecință, reținând cererea explicită
formulată de Parchet sub aspectul menținerii măsurii arestării preventive, va
respinge cererea acestuia întemeiată pe disp. art. 300
2
C. proc.
pen.
Împotriva hotărârii pronunțate a
declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.
solicitând
casarea acesteia și în rejudecare, menținerea măsurii arestării preventive și
respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpatul R.D.
În motivele scrise de
recurs și în susținerea orală se arată că temeiurile care au determinat luarea
măsurii arestării preventive a inculpatului subzistă și în prezent.
În acest sens sunt
invocate natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, gravitatea
acestora dar și faptul că în acest moment nu se poate invoca depășirea
termenului rezonabil.
Se apreciază că
admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului
apare ca fiind inadecvată, atât în raport cu momentul procesual dar mai ales cu
faptul că această cerere nu îndeplinește integral condițiile impuse de lege.
Temerea că inculpatul ar
încerca zădărnicirea aflării adevărului se deduce, în opinia parchetului, și
din perseverența inculpatului evidențiată de multitudinea operațiunilor
efectuate în interesul unor persoane, dialogul continuu pe care inculpatul l-a
avut cu coinculpata P.V. în scopul menținerii legăturii cu mituitorii, cât și
de insistența cu care acesta și-a urmărit satisfacerea interesului personal,
constând în obținerea, cu titlu de mită, a unor sume importante de bani
pretinse și primite prin intermediul martorei P.I.
Toate aceste elemente nu
pot constitui, susține parchetul, garanții ale unei bune conduite a
inculpatului în cazul liberării provizorii, astfel încât să existe certitudinea
bunei desfășurări a procesului penal așa cum se prevede în art. 136 C. proc.
pen.
Înalta Curte de Casație
și Justiție examinând recursul în conformitate cu disp. art. 385
14
C.
proc. pen. constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Inculpatul R.D. a fost
trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul nr. 207/P/2009
al
Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru săvârșirea infracțiunii de
luare de mită prev.de art. 254 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr.
78/2000 - 2 fapte - și infracțiunea de favorizarea infractorului prev.de art. 264
C. pen. - 2 fapte.
În esență, s-a reținut că în cursul
lunii septembrie 2009 inculpatul, în calitate de judecător la Tribunalul
Prahova - acesta îndeplinind și funcția de președinte al Secției Penale - a
pretins prin intermediul inculpatei P.V.I. - avocat în Baroul Prahova - suma de
25.000 euro și a acceptat promisiunea oferirii sumei de 3.000 euro pentru a
dispune punerea în libertate a numitului S.Z., cercetat în stare de arest preventiv,
în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.
Din suma pretinsă, inculpatul a
primit suma totală de 21.000 euro, în două tranșe, de la S.Z. și S.I., prin
intermediul inculpatei P.V.I.
A rezultat, totodată, faptul că inculpatul
S.Z. a fost pus în libertate prin încheierea din 29 septembrie 2009 a
Judecătoriei Ploiești, inculpatul R.D. făcând parte din completul care a
soluționat cauza în recurs la Tribunalul Prahova.
Totodată, s-a reținut că, prin
intermediul aceleiași avocate, inculpata P.V.I., în cursul lunii octombrie,
inculpatul a pretins suma de 20.000 euro de la numitul M.E., din care a primit
efectiv suma de 9.000 euro, pentru a dispune punerea în libertate a
inculpatului P.F.N., cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 57/P/2008
al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești - dosar aflat pe rolul
Tribunalului Prahova pentru judecarea fondului cauzei.
Rezultă din probe că inculpații S.Z.
cât și inculpatul P.F.N. - cu privire la care inculpatul a înlesnit punerea lor
în libertate - au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni
grave, în sarcina inculpatului P.N. reținându-se inițierea și constituirea unui
grup infracțional organizat, instigare la săvârșirea mai multor infracțiuni
privind comerțul electronic și șantaj, iar S.Z. pentru infracțiuni de
înșelăciune și șantaj.
Prin încheierea din 5 noiembrie 2009
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală s-a dispus
arestarea preventivă a inculpatului, reținându-se ca temei al arestării,
dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În baza acestei încheieri a fost
emis mandatul de arestare preventivă nr. 9/UP din 5 noiembrie 2009 pe o durată
de 29 de zile, de la 6 noiembrie 2009 până la 4 decembrie 2009, fiind prelungit
ulterior - în faza de urmărire penală - iar în cursul judecății măsura a fost
menținută conform dispozițiilor art. 300
2
rap. la art. 160
3
C. proc. pen.
Prin încheierea recurată, instanța
de fond a apreciat, astfel cum s-a arătat că, deși există, în continuare
indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a
săvârșit infracțiunile, nu se mai justifică menținerea măsurii arestării
preventive fiind suficient, pentru buna desfășurare a procesului penal,
controlul judiciar instituit prin dispozițiile art. 160
8
alin. (2) C.
proc. pen.
Raportându-ne însă la situația de
fapt rezultată din probele administrate, gravitatea faptelor este evidentă,
este de necontestat.
Natura faptelor de care inculpatul
este acuzat, modalitatea în care se presupune că au fost săvârșite
infracțiunile, calitatea sa de magistrat - reprezentant al puterii
judecătorești obligat să respecte legea, să înlăture orice umbră de îndoială
asupra imparțialității sale, orice suspiciune că părțile din proces ar putea fi
favorizate de un membru al completului de judecată - generează o stare de
insecuritate socială, de neîncredere în sistemul judiciar, de neîncredere în
însăși forța legii de a sancționa și de a descuraja săvârșirea unor fapte
similare de persoane îndrituite cu exercitarea unor funcții publice.
Gravitatea unei fapte - alături de
celelalte elemente care caracterizează fapta și făptuitorul - justifică
menținerea măsurii arestării preventive, prin ea însăși, oricât de bun ar fi
fost comportamentul inculpatului anterior.
Conceptul de pericol pentru ordinea
publică nu este definit de legiuitor, acesta lăsând la latitudinea
judecătorului, a instanței, să aprecieze, în raport de datele cauzei, dacă
acest pericol subzistă.
Pericolul pentru ordinea publică
trebuie analizat, pe de o parte, prin prisma gravității faptelor - care evident
nu se confundă cu gradul de pericol social al infracțiunii - iar pe de altă
parte prin prisma circumstanțelor personale ale inculpatului, a
comportamentului său viitor.
În aceste condiții nu putem vorbi de
existența unor probe care să contureze un comportament viitor al inculpatului
ci doar de indicii puternice, de probe, care reflectă fapte săvârșite anterior,
elemente în baza cărora, instanța apreciază dacă lăsarea în libertate a
inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.
În cauză, astfel cum s-a arătat
anterior, existența în continuare a unor indicii temeinice din care rezultă
presupunerea rezonabilă că inculpatul R.G. a săvârșit infracțiunile, impun cu
necesitate menținerea măsurii arestării preventive.
Administrarea unei probe - expertiza
tehnică - necesară lămuririi cauzei, întârzierea efectuării acesteia, nu
constituie un argument suficient de puternic pentru a aprecia că se impune
lăsarea în libertate a inculpatului.
În ceea ce privește durata
rezonabilă a detenției, instanța europeană a decis, cu valoare de principiu că
termenul final al perioadei detenției la care se referă art. 5 paragraful 3,
este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care
s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
De asemenea, s-a decis că
existența și persistența unor
indicii grave de vinovăție justifică menținerea detenției provizorii.
În atare condiții, Înalta Curte
constată că menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului R.D. nu
contravine nici dreptului intern și nici dreptului la libertate ocrotit de C.E.D.O.
atâta timp cât lipsirea de libertate a acestuia este dispusă în deplină
concordanță cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenție, existând motive
verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, iar pe de altă parte, durata
detenției preventive, raportat la natura și complexitatea cauzei, nu excede
termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3.
În raport de elementele prezentate
anterior, Înalta Curte - în opinie majoritară - apreciază că se impune
menținerea măsurii arestării preventive, controlul judiciar fiind insuficient
pentru buna desfășurare a procesului penal.
Este adevărat că individualizarea
măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,
respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă se impune
luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive
sau se poate dispune liberarea provizorie.
Dar, îndeplinirea condițiilor cerute
de lege nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o
vocație instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta
poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția preventivă este
absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin
menținerea măsurii arestării preventive.
Examinând speța dedusă judecății
prin prisma normelor cuprinse în legea internă, corelate cu prevederile art. 5
paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte - în opinie majoritară - apreciază că
se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat principiul
proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a
făptuitorului.
Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.
385
15
alin. (2) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte - în opinie
majoritară - va admite
recursul
declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva
încheierii din 28 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Apel București, secția I
penală, și în rejudecare, în temeiul art. 300
2
C. proc. pen.,
raportat la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., va menține
măsura arestării preventive a inculpatului R.D.
În baza art. 160
8a
alin. (6) C. proc. pen., va respinge ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie
sub control judiciar, formulată de același inculpat.
Onorariul apărătorului
desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din
fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate de voturi:
Admite recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. împotriva
încheierii de ședință din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția
I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009), privind pe
intimatul inculpat R.D.
Casează încheierea recurată și
rejudecând:
Conform art. 300
2
C.
proc. pen., cu referire la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen.,
menține măsura arestării preventive a inculpatului R.D.
În baza art. 160
8a
alin. (6) C. proc. pen., respinge ca neântemeiată cererea de liberare provizorie
sub control judiciar, formulată de inculpatul
R.D.
Onorariul parțial apărătorului
desemnat din oficiu intimatului inculpat R.D. până la prezentarea apărătorului
ales, în sumă de 100 lei, se va suporta din fondul M.J.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu
soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție - D.N.A. rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi
30 octombrie 2010.